România literară, aprilie-iunie 2009 (Anul 41, nr. 13-25)

2009-05-01 / nr. 17

C­U PROIECTUL Despre omul din scrisori, deschis prin analiza epistolarului eminescian, Dan C. Mihailescu intră abrupt într-un paradox. Cărticica lui s-a născut dintr-o profunda antipatie faţă de e-mailuri, „trepidante, reci şi sleite”, încercând să ne smulgă din „imperiul nenorocit al acestor file, insert, delete, send, fwd”. în stilul său atât de plastic, criticul ajunge să echivaleze neutrele messages şi attachments cu nişte „clâmpâniri de fălci de rechin”. Botul înfricoşător al timpurilor noi va înghiţi pe nemestecate hârtia cerată a căldurii intime şi idealismului, a turaţiei armonioase şi energetismului firesc” din scrisorile tradiţionale. Paradoxul e că autorul şi-a conceput cartea în orizontul de aşteptare al unui public foarte tânăr, pe gustul şi pentru uzul elevilor de liceu, a căror profunda simpatie faţă de comunicarea prin internet şi prin telefonia mobila nu mai trebuie probată. Dan C. Mihailescu nu se adresează unui cerc al specialiştilor, ci unor prezumtivi cititori care au (încep să aibă) cu totul alt cod cultural decât cel al criticului şi istoricului literar. Cu cât prăpastia dintre generaţii şi dintre receptori (unul avizat şi critic, celălalt, consumator hedonist şi inerţial) este mai mare, cu atât pariul acestui volum pare să fie mai dificil. Scriitura efervescentă marca Dan C. Mihailescu se înscrie aici în coordonatele unui stil preponderent expozitiv, cu abundenţă de citate şi „retorici potrivite” din scrisorile lui Eminescu. „Ştiţi care este cuvântul-cheie care ne lipseşte nouă astăzi?” îi întreabă direct pe junii corupţi de email autorul nostru aproape sfătos. „Pasiunea”, răspunde el îndată. „Să ne înţelegem”, punctează peste câteva pagini, în aceeaşi linie a comunicării transgeneraţioniste. Se-i apropie de eul eminescian pe cei „încremeniţi în spaimele şcolare”, iată ţinta şi miza cărţii sale: în locul unei înnoiri exegetice, avem aşadar mai degrabă o rearticulare a datelor de mult cunoscute, la care se adaugă, providenţial, corpusul de corespondenţa inedită Mihai Eminescu — Veronica Micle, publicat în 2000. Consider, ca şi Dan C. Mihailescu, că acea apariţie editoriala este cea mai importantă din perioada postrevolu­ţionară şi că efectele ei sunt departe de a fi epuizate. Mai întâi, a răsturnat teza geniului nepământean agasat de hachiţele unei femeiuşti oarecare, dovedind, dimpotrivă, implicarea afectivă a lui Eminescu şi reciprocitatea unei adevărate iubiri. Iar apoi, a oferit criticilor şansa nesperată de a recompune, prin consistentul element confesiv, nu numai episoade umbrite din biografia lui Eminescu, dar şi fundalul realmente omenesc al unei figuri abstractizate, mitizate de Poet. în această direcţie îşi duce demonstraţia şi Dan C. Mihailescu. „Sublimul de pământ”, formula oximoronică livrată acum nouă ani în cronica ampla şi seriala din „22”, înseamnă tocmai reîncărcarea cu uman a mitului, restabilirea greutăţii naturale a unui scriitor pierdut de mult printre formule goale. Reîncărcarea se face în sens figurat, dar şi la propriu, întrucât criticul îşi preia cronica din 2000, transformân­­d-o într-un capitol consistent (pp. 23-93) al cărţii de faţă. Interpretarea nu datează, fiindcă nu e circumstanţială, iar forma ei de expunere de atunci - un reportaj viu, însufleţit, emoţional - contribuie la plăcerea lecturii de acum. Prin faţa ochilor ne trec siluete de critici, editori, jurnalişti culturali ori oameni de televiziune care nu ştiu, pur şi simplu, cum să apuce şi să valorifice revelaţia corespondenţei inedite Mihai Eminescu - Veronica Miclea,fiorosul” Cătălin Ţîrlea face o emisiune­­incredibilă” în care preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor afirmă că volumul de corespondenţă n-ar fi trebuit publicat. Intr-o emisiune de pe un alt post, Florin Calinescu (o, temporal) se arată scandalizat că Veronica Micle îi spunea lui Eminescu, în particoler,,Mitule băiet drag”, iar poetul naţional o alinta ,Momoţelule”. Cristian Tudor Popescu se întreabă, într-un editorial, „cum e posibil ca un autor de înălţimea spirituala a lui Eminescu sa producă asemenea texte «caragialeşti», de suspinator de mahala, fie şi în regim privat”. Toata aceasta receptare caldă, de prima instanţă, reapare în cartea Despre omul din scrisori, suplimentând autenticitatea de secol 19 printr-una de la finele secolului următor. Momentele de Vi­aţă domestică eminesciana sunt montate, cu dexteritate, -printre primele episoade ale criticii de întâmpinare. Şi unele, şi altele îşi câştigă expresivitatea din ponderea Eminescu pentru toţi Dan C. Mihailescu, Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009,172 p. excepţională a poeziei eminesciene, aflata în nucleul dur al canonului nostru literar. Când o auzim pe vecina de bloc mângâindu-şi soţul cu apelativul ,Miţule”, ne putem amuza (mai ales dacă Miţu e o matahala burtoasa şi hirsută), nu şi mira. Când însă Miţu se arata a fi „poetul nepereche”, echivalarea ne enervează sau ne încântă, ne tulbură, în orice caz, fiindcă tot accesând palierele pline ale Operei cu majuscula am cam uitat de parterul existenţial al lui Eminescu. Lângă mişcarea ideilor şi sensibilităţii sale artistice, lângă viziuni şi obsesii structurante, va trebui să reamplasâm şi să redistribuim gestica fireasca a unui om restituit biografiei sale: tânăr, bărbat, român, moldovean în malaxorul gazetăriei bucureştene, îndrăgostit nu numai de lirica sa, ci şi de Bălăuca aceasta căreia îi scrie epistole caragialiene în forma şi eminesciene în conţinut. Bun cunoscător şi mai vechi admirator al Suplimentar «CULTURA textelor lui Caragiale, Dan C. Mihailescu face câteva paralele pline de savoare între personajele „ultimului fanariot” şi eul epistolar al unui scriitor şi gazetar care-i dispreţuieşte până la limita violenţei pe grecii stricăcioşi de spirit românesc, înţelegătorul soţ Ştefan Micle e perfect în rolul lui Trahanache: „Eminescu mi-e cunoscut. Totodată cunosc şi sentimentele Veronicai pentru talentul său poetic. Crezi, dragă Petre, că numai dânsa e captivată de versurile lui Eminescu? Aş, toate femeile din Iaşi îl admiră, îl citesc, îl adoră ca pe un copil al muzelor”. Iar despre tânărul amant, nimeni altul decât poetul nostru naţional, „juri că joacâ­­n Chiriac”. O noapte furtunoasă: „...m-ai înnebunit dumneata. Dumneata sâ-mi tragi păcatul! Am vrut sâ mă omor adineaori în curte... încai sâ mor lângâ tine, cum am trait”. Şi un fragment de scrisoare furtunoasa: „N-am nici viaţa, nici mângâiere, nici petrecere fârâ de tine. Ţie-ţi trebuie să mor eu ca tu sâ crezi deplin în iubirea mea”, însă Eminescu din scrisori nu e doar un personaj din teatrul lui Caragiale, un alt Rico Venturiano sensibil şi retoric, energetic şi dezolat. Cu anii 1879-1883, arată pe bună dreptate criticul, ne aflăm „în miezul biografiei şi înaintea căderii” eminesciene, în adâncul unui maelstrom (terifiant ca în proza lui Poe) din care omul suprasolicitat, uzat, aproape terminat nu va mai putea ieşi la lumina. Alterarea şi destrămarea ireversibilă a fiinţei apar în scrisori de o teribilă luciditate autoscopică, Eminescu fiind totodată bolnavul cronic, fizic şi sufleteşte, şi medicul de oameni care analizează şi expune boala. In aceste contorsionări şi autoreflectari epistolare, Eminescu este, aşa-zicând, un personaj al lui Eminescu însuşi, scăpând de mărcile (devenite) caragialiene ale discursului amoros şi recăzând în abisul propriei filozofii. Dan C. Mihailescu va cita o suită de fragmente din scrisorile caracteristice pentru aceasta reasumare, încheind cu cea mai impresionantă pagina din corespondenţa inedită. E o pagină în care marele poet şi filozoful autodidact, gazetarul public şi epistolierul privat, scriitorul din om şi omul din scriitor apar deodata, sub o sutura perfectă şi cu o coerenţă insuportabilă­ ,Iţi vei fi aducând aminte poate că-ntr-o scrisoare ţi-am cerut iertare c-am îndrăznit a te iubi. Ştiam eu de ce-o cer. Ştiam prea bine ca fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt făcut pentru nici o femee, nici o femee nu e fâcută pentru mine, şi oricare ar crede-o aceasta, ar fi nenorocită. Nu iubesc nimic pentru ca nu cred în nimic şi prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezintă, eu nu am privirea ce înfrumuseţează lumea, ci aceea care vede numai râul, numai defectele, numai partea umbrei. Sătul de viaţâ fără a fi trâit vreodată, neavând un interes adevărat pentru nimic,în lume, nici pentru mine însumi, şira spinării morale e ruptă la mine, sunt moraliceşte deşalat. Şi Dta mâ iubeşti încă, şi Dta nu vezi că sunt imposibil, câ­ţi arunci simţirea unui om care nu e-n stare nici de-a-ţi fi recunoscător măcar? Da­ma uitării precum te-am mai rugat, câci numai uitarea face viaţa suportabilă”. Pariul unui Eminescu pentru tineri e probabil că Dan C. Mihâilescu l-a câştigat. ■ PUBLICITATE ^In săptâmînal realizat în colaborare cu Ziarul de Iaşi. www.polirom.ro Ioan Petru Culianu Studii româneşti II Soarele şi Luna Otrăvurile admiraţiei I loan Lăcustă Replace all (Colcăiala) I Iordan Gheorghe Bărbulescu Daniela Răpan Dicţionar explicativ trilingv al Uniunii Europene Trilingual Dictionary of the European Union Dictionnaire explicatif trilingue de l’Union européenne minescu din scrisori nu e doar un personaj din teatrul lui Caragiale, un alt Rică Venturiano sensibil şi retoric, energetic şi dezolat. CARTEA ROMÂNEASCĂ România literară nr. 17/1 mai 2009

Next