România literară, iulie-septembrie 2011 (Anul 43, nr. 26-39)

2011-08-26 / nr. 34

■ lecturi libere , gabriel dimisianu O lit Creangă importantă carte despre Ion Creangă scrisese in 1938 G. Călinescu, înşelându-se totuşi, în finalul ei atăt de orgolios, atunci când afirma că lucruri substanţiale, ca artist, despre autorul studiat de el, nu mai pot fi spuse. Ne amintim: „Despre Creangă, ca artist, sunt puţine de spus şi studiile se pierd in divagaţii". La scurtă vreme apăreau totuşi marile studii despre Creangă ale lui Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, iar mai târziu cele ale lui I. Negoiţescu, Cornel Regman, Zoe Dumitrescu- Buşulenga, Savin Bratu, Nicolae Manolescu (capitolul din Istoria critică), George Munteanu, Mircea Scarlat, Const. Trandafir, Mircea A. Diaconu. Apărea, în 1979, eseul lui Valeriu Cristea şi apoi marele dicţionar al personajelor lui Creangă al aceluiaşi (1999), din păcate operă postumă. Se pierd acestea în divagaţii? Greu de admis. Cartea din 1979, Valeriu Cristea şi-o deschidea cu citatul amintit din G. Călinescu, aşezat ca moto, polemizând astfel din pornire, explicit, cu marele predecesor, respingând prin demersul propriu teza acestuia că nimic nou nu se mai putea spune despre Ion Creangă. Direct sau nu, toţi criticii menţionaţi mai sus au purtat această polemică, spre binele posterităţii lui Creangă, s-ar putea zice, cum o probează, printre altele, şi volumul editat la Cluj de Constantin Cubleşan în 2006 (Ion Creangă în conştiinţa criticii, Ed. Tribuna), edificator asupra extraordinarei bogăţii a receptării critice a lui Creangă. Probabil că numai a lui Eminescu şi Caragiale au egalat-o în proporţii. Şi acum această carte a lui Eugen Simion, la rândul ei doveditoare a faptului că nici G. Călinescu şi nici toţi criticii de după el nu epuizaseră posibilităţile de a spune lucruri noi despre Creangă. Vom face pe marginea ei câteva însemnări. Titlul enunţă tema principală a cercetării lui Simion (relaţia dintre cruzime şi jovialitate la Creangă, la „moralistul" Creangă), deşi este întrucâtva reductiv. Sunt multe alte teme şi subteme aduse în discuţie în carte, aspecte şi subaspecte, spre a vorbi astfel, raportări nenumărate la personaje din epoca lui Creangă şi la situaţiile în care acestea s-au aflat, la împrejurările istorice şi din spaţiul cultural, toate îndreptăţindu-l pe Mihai Cimpoi să vorbească în prefaţă despre „relectura fascinantă a operei crengiene" întreprinse de Eugen Simion. Iniţiativa cea mai plină de interes a lui Eugen Simion mi se pare şi mie că este aceea de a-l fi legat pe naratorul Creangă, pe povestitor, de „provocările biograficului", într-un spirit apropiat de acela în care criticul o făcuse mai demult, în studiul său masiv dedicat jurnalului şi „autoficţiunii". „în acest context - scrie în prefaţă Mihai Cimpoi - remarcăm observaţia judicioasă că Amintiri... este o autoficţiune; ficţiunea, aici, se substituie autobiografiei, confesiunea îşi creează naratorul..." Acesta este, într-adevăr, unghiul din care îl analizează pe Creangă Eugen Simion, punând mereu în legătură invenţia cu biograficul, fie că sunt în discuţie scrierile în care invenţia primează (basmele propriu-zise), fie scrierile databile istoriceşte (Moş Ion Roată, Popa Duhu etc.), fie, cu atât mai mult. Amintirile din copilărie. Plasarea discuţiei despre Creangă în sfera preocupărilor legate de genul autobiografic, de jurnal şi de autoconfesiune îmi pare a fi, într-adevăr, una din importantele contribuţii înnoitoare ale cărţii lui Eugen Simion. Remarcăm la Eugen Simion extrema familiarizare cu epoca şi cu mediile cărora Ion Creangă le-a aparţinut şi faptul nu ne miră pe cei care ştim cât de aproape de ele a fost autorul cărţii de acum încă din anii formării sale ca istoric literar şi critic, în perioada în care ucenicea lângă Perpessicius şi în care a studiat, printre altele, proza lui Eminescu, subiectul primei sale cărţi (1964). Dar şi mai târziu, când a cercetat climatul „orei matinale" a poeziei româneşti, adică anii care i-au precedat pe aceia ai formării lui Creangă şi ai viitorilor junimişti. Raportul dintre jovialitate şi cruzime la Creangă, adus întâi în discuţie de Valeriu Cristea când a scris, în 1970, despre Soacra cu trei nurori, sau de Nicolae Manolescu în capitolul din Istoria critică unde trimite, prin comparare, la spiritul renascentist şi al comediei bufe, acest raport Eugen Simion îl proiectează atât pe fundalul formării intelectuale a lui Creangă, ca „umanist al ştiinţelor săteşti", cât şi pe acela al conformaţiei lui umane care era a unui geniu frust, „neînstare să excludă moralismul jovial şi umoristic". Această componentă sufletească este de urmărit, demonstrează Eugen Simion, nu doar în Soacra cu trei nurori, unde într-adevăr frapează, dar în toate naraţiunile lui Creangă, deopotrivă în Amintiri şi în poveşti, marcând de fapt toate personajele şi situaţiile din operă. Reconstituirea lumii lui Creangă, astfel cum o înfăptuieşte Eugen Simion, e trecută prin naratologie, prin Bahtin, prin toţi autorii moderni şi contemporani preocupaţi de problema biograficului şi de relaţia autor-operă, făcând însă din studiul său nu doar o cercetare doctă, dar şi una care se citeşte cu mare plăcere şi cu sentimentul redescoperirii unui scriitor complex, meritând mai mult, desigur, decât statutul de obiect al predării în şcoală. Cele mai atrăgătoare pagini ale cărţii lui Eugen Simion sunt tocmai acelea dedicate raportului dintre omul şi scriitorul Creangă, precum şi concluzia aparent paradoxală la care ajunge, că nu opera îi este datoare celui care a scris-o, cât acesta operei a cărei creaţie este în fond. O spune memorabil la sfârşitul studiului său: „Ion Creangă nu a avut, poate, cât a trăit, biografia pe care opera o merita cu prisosinţă, dar, după dispariţia lui sau, poate, chiar din timpul scurtei sale existenţe, Creangă a început să devină o creaţie a operei sale, iar opera a început să se identifice din ce în ce mai mult şi în chip inextricabil cu biografia reală sau imaginară a omului care a scris-o". O reaşezare de termeni privitoare la originalitatea lui Ion Creangă pe care nu ştiu să o mai fi făcut cineva în critica noastră. ■ Iniţiativa cea mai plină de interes a lui Eugen Simion mi se pare şi mie că este aceea de a-l fi legat pe naratorul Creangă, pe povestitor, de „provocările biograficului". Eugen Simion, Ion Creangă. Cruzimile unui moralist jovial, Princeps Edit, Iaşi, 2011, cu o prefaţă de Mihai Cimpoi ■ marcel mureşanu Un semn cu mâna „Ochiul leneş al Scriitorului" priveşte în sus şi ce vede el! Cerurile deschise! Larg. Iar să mă furişez eu să aflu ce-i Acolo! îşi zice fârtatele şi se caţără pe un vrej. Nimeni! Plecaţi toţi. Sobele calde încă, florile de abia udate, mătura pusă în uşă, biblioteca ferecată, murăturile cu piatra pe ele, pânza întinsă în soare la un loc cu ceaiurile de tei şi de mesteacăn... Moara mergea singură pe drumul ei, numai peştii din râu îi oprise Dumnezeu, să se mai odihnească. De vânt sau de scârba vreunei furtuni, nici pomeneală! Ia să stau eu pe treapta asta să-mi trag sufletul! se hotărî el dar pe când se aşeza desluşi o pasăre de abur care ţinea în cioc o scrisoare albă, ca înainte vreme, iar pe ea scria tremurat: „Suntem pe Pământ! Ne întoarcem spre seară!" Deodată îl cuprinse o nelinişte mare, îşi dădu seama că pătrunsese în cer fără ştirea stăpânilor şi se ruşina. Se trase cu spatele până la vrej şi porni să coboare! Şi-atunci văzu cum pe alt vrej, mai depărtişor, urcă Dumnezeu însuşi, cu cele trei feţe ale Sale, şi-i face semn de bucurie cu mâna şi se uită spre el cum te-ai uita la un copil când alunecă în iarbă de pe tulpina mărului văruit. Iar a mipl să ningă şi nu s-a mai oprit în întuneric, un alt întuneric, vaporaş, şi-n acela, al treilea, al patrulea şi al cincilea, arianul, numai al şaselea murmură ceva, iar al şaptelea, în sfârşit, ţine la piept Cifrul şi Cheia! Şi toate astea pentru o flăcăruie de zici că acum acum se stinge, adoarme și ne lasă în bezna visului ei. Lumina Dintâi! ■ 12 România literară numărul 34 / 26 august 2011