România literară, aprilie-iunie 2012 (Anul 44, nr. 14-26)

2012-05-04 / nr. 18

, nu şi lumea, căci lumea lui e Lumea. Pe de altă parte, Caragiale circulă şi e utilizat ca marcă şi scuză a comportamentului social românesc mai ales graţie unei receptări rapide, fugare şi mimetice, preluând nedigerat etichete comode. Caragialismul nostru nu e incurabil, el nu există. Limba lui Caragiale continuă să depăşească puterile şi voinţa noastră de a-l citi atent. De a ieşi din circularitatea ameţitoare a răului diurn, din „forfota" volubilităţii goale. P lin autor tare s-a abţinut să conceapă utopii mie fericitoare Dragi colegi, Datorită întrebării voastre, am făcut socoteala felurilor în care îl recitesc pe Caragiale: 1. Cronologic. Am observat că, dacă citeşti textele lui în ordinea în care au fost scrise, ies la iveală legături nebănuite. Aşa am descoperit, de pildă, acum, cînd mi-am pregătit ediţia a doua la Filosofia lui Caragiale, că patru texte de-ale lui, şi anume: Criticele lui Gherea. O vizită la castelul „Iulia HasdeuDe la D. C. D. -Gherea şi Cercetarea noastră literară. Cîteva păreri anonime, toate publicate în „Epoca", în decurs de patru săptămîni şi ceva, în iunieiulie 1897, formează un quatuor literar. Adică, un întreg în care părţile, aparent independente şi putînd fi savurate separat, comunică de fapt între ele şi îşi potenţează reciproc stilul lapidar, propriu „momentelor", şi ironia. Caragiale era, în fapt, un constructor de situaţii literare şi putea să întindă, discret, fără avertismente speciale, demonstraţia unei idei pe mai multe texte. 2. Rîzînd din toată inima, pentru că inteligenţa lui, înglobată în cele mai mici detalii ale textelor, îmi provoacă o stare de bine. De fericire, ca să spun o vorbă mare. 3. Apoi, cu o curiozitate şi o admiraţie nepremeditate, care se nasc pe măsură ce îl recitesc şi cresc de la un text la altul. Era un mare artist, stilul lui lapidar mă umple de uimire. 4. Ca pe unul din marii scriitori ai lumii - chiar dacă necunoscut şi nerecunoscut ca atare. In Larousse, dicţionarul pe care-l utiliza scriitorul, sînt exact trei rînduri şi jumătate despre el: „Caragiale (Ion Luca), écrivain roumain (Haimanale 1952 - Berlin 1912), auteur de comédies et initiateur de la nouvelle moderne dans son pays (Un cierge de Pâques Presupun că trimiterea la Un cierge de Pâcques este un fel de reparație postumă care este adusă scriitorului, căci în 1912 spectacolul Un soir de Pâques, anunțat la Théâtre des Variétés din Paris drept prelucrare după o legendă românească, era în realitate o dramatizare după caragialiana O făclie de Paşte. 5. Ca pe cel mai important precursor literar al lui Eugen Ionescu. 6. Ca pe un autor care s-a abţinut să conceapă utopii sociale fericitoare, ceea ce, pentru mine, care m-am tot ocupat de utopiile politice verzi sau roşii ale unor autori români, e foarte plăcut. Ca pe scriitorul care a satirizat în avans spiritul naţionalist al Mişcării Legionare. Neînţelegînd mare lucru dintr-un autor pe care de fapt nu l-a citit, Noica se declara adversarul lui de idei şi emitea, în 1978, afirmaţia imprudentă cum că Mişcarea Legionară este „singura mişcare românească contra căreia Caragiale nu poate nimic". Or, cînd a scris despre românii verzi şi despre rromâni şi rrromânce, cu mai mulţi „r", Caragiale, de fapt, a făcut ceva în avans contra acestei mişcări care, vorba unuia dintre foştii ei simpatizanţi, n-a produs decît nefericiţi. 7. Ca pe un triumf al culturii româneşti faţă de ea însăşi. Spiritul critic, rîsul şi ironia sînt sănătoase pentru imaginarul colectiv. Iar dacă sînt îmbinate, cum s-a întîmplat în cazul lui Caragiale, şi cu o doză deloc mică de seriozitate şi de respect faţă de problemele cu adevărat grave, e şi mai bine. Despre patrie, neam, limba românească, despre ţărani, despre viitorul culturii (literaturii) româneşti sau despre Dumnezeu, Caragiale a vorbit şi grav, nu numai în registru satiric. Combinaţia lui îmi convine. ■ Caraple şi „Europa Literă" um îl citim azi pe Caragiale? Cu plăcere. O plăcere, poate, sadică, sau, poate, masochistă, or să spună patrioţii care nu admit să fie semnalate, în scopul corectării, defectele obiectului amorului lor public. Dar dincolo de asta, lumea lui Caragiale e lumea din care ne tragem şi, vorba ceea, nu e sigur că ne-am tras de tot, cum se spunea apropo de originea omului din maimuţă. Numai că aici nu e vorba de nici o maimuţă, pentru că mai degrabă suntem noi, ăştia, prostmodernii, complicaţii şi civilizaţii, maimuţe decât personajele lui Caragiale. Ştiţi cum îl citesc eu azi pe Caragiale? Cam cum ascultam „Europa Liberă", ca să mi se confirme ce ştiam, dar şi ca să aflu lucruri noi despre mine şi despre lumea în care trăiesc. Acum „Europa Liberă" s-a dus, dar Caragiale e tot acolo, cu aceleaşi texte ale lui, cu aceleaşi observaţii corozive la adresa celor din jurul său, cu o anume actualitate eternă, dacă se poate spune aşa ceva. Şi, de fapt, nici nu sunt sigur că toate acestea sunt întotdeauna atât de corozive, pentru că, în fond, Caragiale compătimea el însuşi alături de eroii săi. Şi ai noştri. Nu, n-am vrut să spun cu asta că aceia pe care-i vedem azi ieşiţi ca păduchii (aşa se zice) în frunte pot fi asemănaţi cu oamenii care populează România lui Caragiale. Mi-ar plăcea, sau e poate doar o iluzie, să trăiesc alături de personajele lui, aş prefera, decât să fiu aici, acum, alături de aceştia. Plus că n-aş mai vedea nimic din cele pe care sunt silit, aşa, să le văd şi să le trăiesc. Dar ăsta nu-i decât paseism curat. Pur şi simplu. Arvanit sau ce-o mai fi fost, din Insula Hydra sau din altă parte, e sigur că I.L. Caragiale a avut acel geniu care subjugă mult timp pe toţi aceia care-i calcă pe urme, adică se nasc în poporul lui, adică acela pe care a ales să-l ironizeze. Pentru cei care îşi închipuie că patriotismul e doar vituperarea, fie şi eminesciană, împotriva străinilor, modul lui Caragiale de a fi patriot spunându-ne în faţă cine şi cum suntem constituie un păcat grav. Pentru mine, dimpotrivă, îl citesc pe Caragiale ca să aflu situaţiunea, sau relaţia cu Disconto Bank, FMI-ul epocii sale, ori ca să aflu starea economiei, când încep să apară monede tot mai mici, vezi Ultima emisiune, semn al dezinflaţiei, dar şi ca să aflu iniţiativa legislativă a monopolului alcoolului, la sate, pentru rurali, propovăduită de un orăşean beat criţă, dar care observă, critic: Nu mai me'ge, monşăr, cu ţaranii... 's beţivi... T'eb'e un mon opol al...ac'...al ac’cololuluil... Ce să mai spun de mersul trenurilor, cu viteza comparabilă cu aceea de azi, vezi C.F.R. Aflu că suntem un popor de conservatori, nu cumva să o luăm prea repede. Şi multe altele. Dar văd că am răspuns mai mult ce aflu decât cum îl citesc. Dar nu-i acelaşi lucru? Poate că e, poate că nu e şi sigur că lectura lui Caragiale e mult peste audierea, pe ascuns, a „Europei Libere", comparaţia s-o fi referit numai la materia operei lui Caragiale, nu şi la spiritul ei. ■ Marginalii la posibilitatea actuală de „a fi Caragiale” Ulici. Şi lucrurile cam aşa stau. Eminescu a fost prea profund, prea vizionar şi prea melancolic pentru veacurile grăbite şi zbuciumate ale României moderne. Aş zice că a fost prea german, prea metafizic, prea atemporal. De aceea ne mai întrebăm azi dacă e actual, dacă nu cumva e mai degrabă exemplar, un obiect cultural oniric, o proiecţie colectivă „la steaua" niciodată atinsă, doar întrezărită. In cazul lui Caragiale, problema constă exact în proximitatea frapantă a comicului său, în imanenţa lui mereu valabilă. Râdem şi acum de întâmplările din schiţe şi din piesele inventate tocmai la sfârşitul veacului XIX. Avem şi azi situaţii similare unor carnavaluri mascate, nopţi confuze şi indecise, discuţii a mai spus că visăm la Eminescu, dar trăim în lumea lui Caragiale. Ne mişcăm între Mitică şi Hyperion, zis-a, profetic, Laurenţiu Nicolae Prelipreanu Adrian G. Romu» . Anul Caragiale/ supliment al României literare / 4 mai 2012