România literară, aprilie-iunie 2012 (Anul 44, nr. 14-26)

2012-05-04 / nr. 18

meritelor lui. E un loser? E un om cuminte? Dacă l-ar fi cunoscut pe Camus, eroii lui Caragiale ar fi spus, cu el, că orice împlinire e o aservire. E mai bine să-ţi creezi „presă" de cinstit, de patriot, de familist, de onorabil, decât să dovedeşti. Ajuns la putere, Rică Venturiano n-ar fi fost, de bună seamă, diferit de Coriolan Drăgănescu. La fel cum Vetei îi e limpede că tânărul Chiriac calcă în urmele dumnealui. Şi nu e numai vina lor. Oamenii lui Caragiale fug de răspundere, aşa cum revoluţionarii de la Ploieşti intrau, poate, în impas mare dacă planul lor dura, îşi doresc şi nu-şi doresc să reuşească. Nu renunţă Niţă la un post de perfect caligraf tocmai când concursul îl dădea, în fine, câştigător? Sunt tranzacţionali - nu întâmplător lumea lor e plină de avocaţi, iar Zoe negociază până şi sprijinul lui Dumnezeu - şi de-asta au nevoie de mobilitate. Nu de funcţie. Rolul de adjuncţi, de intendenţi, de capi ai „ocultei" îi prinde perfect. Vând şi cumpără influenţă. Conjunctura se schimbă şi „trecerea" expiră, chiar înainte de a se putea folosi de ea, însă eşecul nu-i dărâmă. Mai curând i-ar răvăşi succesul. Sunt simpli, însă amprenta lor pe lumea noastră, plină, şi ea, de fente şi eschive, îi fece reprezentativi. Şi greu de judecat, înving? Pierd? Perseverează... ■ Rázván Vouch­ ­. Cărţile lui Florin Manolescu (Caragiale şi Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii, 1983, reeditată în 2002), Liviu Papadima (Caragiale, fireşte, din 1999) şi, respectiv, cea recentă a Ioanei Pârvulescu (Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale, din 2011) au adus receptarea scriitorului „la zi", schimbând perspectiva asupra multora dintre aspectele şi faţetele creaţiei sale. în primul rând, au înlăturat clişeele anilor '50, de genul „satirei la adresa burghezo-moşierimii" sau al „realismului critic". Dimpreună cu mai vechea monografie a lui Ştefan Cazimir, Caragiale - universul comic (1967) şi cu incitantul eseu I.L. Caragiale faţă cu kitsch­­ul, din 1988, al aceluiaşi, cercetările colegilor noştri au fixat receptarea scriitorului clasic pe un cu totul alt palier exegetic. Dintr-o natură, care scrie instinctiv, impulsionat doar de dorinţa de a critica societatea, Caragiale ni se înfăţişează astăzi ca un autor complex, în bună măsură livresc, stăpân pe strategiile narative, scriind în cheie palimpsestică şi parodiind nu lumea în care trăia, ci imaginea ei în presă şi literatură. Cum îl citesc eu? Ca pe un mare moralist, în primul rând. Unul care vede, în mofturile şi pretenţiile pe care le vehiculează presa şi literatura sfârşitului de secol XIX, fisurile şi neputinţele condiţiei umane. Un moralist care utilizează „lancea lui Ahile", cu o latură, incizează în profunzime ţesuturile cancerigene ale tarelor de caracter, iar cu cealaltă cauterizează, prin somptuozitatea limbajului şi a măiestriei sale literare, leziunile provocate. Evident, Caragiale nu trebuie citit de cei, vorba lui Călinescu, surzi la sublim, altminteri interpretările aspectelor morale ale creaţiei sale riscă să devină la fel de fanteziste ca acelea ale operei lui Eminescu. în al doilea rând, îl citesc ca pe un comediograf al Comediei române. Unul înzestrat cu o capacitate cinematografică, aş zice, de a face să defileze prin faţa ochilor noştri întreaga tipologie a societăţii româneşti, de ieri şi de azi. Nu sunt în opera sa personaje „pozitive"? Ba sunt, bine camuflate însă. Iar personajul pozitiv absolut este însuşi spiritul critic. „Ultimul ocupant fanariot", cum i-a zis un detractor interbelic, care „râde de tot ce-i românesc", este el însuşi un produs al acestei hulite românităţi. Care, dacă e capabilă de un asemenea spirit critic, e departe de fi pierdută, în fine, e limpede, cred, pentru toată lumea că efigia spiritului românesc nu o alcătuieşte numai Eminescu, ci binomul Eminescu - Caragiale. Unul ne arată cât de înalte ne sunt ingenuităţile, celălalt, cât de adânci ne sunt rănile istorice. Şi mă tem (bucurându-mă, se-nţelege...) că din dilema acestui binom, Eminescu - Caragiale, n-o să putem nicicând ieşi. ... Să recunoştem, totuşi, că sunt şi dileme mai greu de suportat! ■ Nuvelistul , mărturisesc că aş prefera să discutăm, măcar din când în când, şi despre nuvelistul Caragiale, pe care eu îl admir poate chiar mai mult decât pe dramaturgul şi pe autorul Momentelor şi schiţelor. Bănuiesc, însă, că din pers­pectiva pe care o sugerează „România literară", intere­sează, mai degrabă, tipologia consacrată de cel de-al doilea Caragiale. Dintr-un anumit punct de vedere, nu ar trebui să ne mire actualitatea lui Caragiale. Tot astfel, am putea să medităm la actualitatea marilor mituri ale Antichităţii - Camus vedea într-unul din ele expresia crizei de sens a societăţii contemporane - la prezenţa, printre noi, a donqui­­jotismului, a jourdainismului ori a bovarismului. Operele marilor clasici ruşi constituie un adevărat dicţionar de caractere, un adevărat Webster's Dictionary al tipologiilor umane. • Omenirea e, în miezul său, neschimbătoare ca un coral de Johann Sebastian Bach. Fie că e vorba de tăbliţele de argilă de la Ninive, de papirusurile egiptene, de sulurile de piele tăbăcită de la Marea Moartă, de incunabulele Evului Mediu, de cărţile de sub teascurile tiparniţelor ori de e-book­­uri, moartea lui Enkidu şi nostalgia fraternă a vânătorii de lei este deplânsă în acelaşi fel. Mijloacele de expresie au evoluat într-un ritm mai rapid decât substanţa expresiei. Nu poţi scrie astăzi un Recviem, utilizând tehnica fugilor suprapuse, precum Wolfgang Amadeus Mozart la sfârşitul veacului al optsprezecelea. Dar poţi exprima aceleaşi lucruri, cu alte mijloace, precum a făcut-o Krzysztof Penderecki în timpul vieţii noastre. Ce calităţi trebuie să aibă un creator, altele decât forţa talentului său, pentru a intra în galeria făuritorilor de dicţionare ale condiţiei umane? Cred că două care par, aparent, contradictorii. Să poată simţi, în acelaşi timp, cinism şi compasiune. Cinismul te obligă să înţelegi natura umană aşa cum este ea, fără edulcorări şi amăgeli. Compasiunea te ajută să te implici. E o mare diferenţă între milă şi compasiune. Compasiunea te apropie, te implică, mila mai de­grabă te îndepărtează. Mila ucide arta. • în ce priveşte actualitatea lui Caragiale, ea este remarcabilă nu numai din modul în care surprinde matricea tipologiei umane şi descrie situaţii - standard cu comportamente - standard. Actualitatea lui Caragiale stă, în acelaşi timp, în detalii, în replici, în reacţii de o clipă, în răbufniri. Şi ea este înlesnită şi de o realitate tulburătoare: în ceea ce priveşte cultura civică, societatea românească a evoluat prea puţin de atunci şi până acum. Poate că utilizarea verbului „a evolua" e improprie, dacă socotim că nu am avut o evoluţie organică şi că tendinţele sunt contradictorii, într-unele am adăugat, într-altele am păgubit, în buletinele de analiză apare zahărul din corp ori magneziul ori colesterolul. Nu există un buletin de analiză care să-ţi arate conţinutul de vise din corp, procentul de nădejdi spulberate din rândul iluziilor, câtă prejudecată şi câtă dezinvoltură este în fiecare din noi, ori în noi toţi, laolaltă. Iată, însă, că avem un doctor care poate face asta pentru noi. Mergi la doctorul Caragiale şi îţi va da buletinul de analiză al mentalului tău şi al mentalităţilor tale. Dar, atenţie, va fi neîndurător şi-ţi va spune lucrurile pe şleau, chiar dacă, în mod ciudat, cu cât veştile pe care le vei auzi vor fi mai proaste, cu atât te va pufni mai tare râsul. P lin moralist al „Comediei române î nainte de a răspunde la întrebarea Cum îl citiţi astăzi pe Caragiale?, aş face observaţia că, spre deosebire de Eminescu, Caragiale este astăzi foarte bine citit. Varujan Vosganian Anul Caragiale/ supliment al României literare / 4 mai 2012 întrebarea R1

Next