România literară, ianuarie-martie 2017 (Anul 49, nr. 1-14)

2017-01-20 / nr. 2

C­artea oferă o lectură pasionantă. (Dacă nu era vorba de o reeditare, ar fi fost cu siguranță nominalizată la Premiul Cartea Anului 2016 a României literare.) România literară numărul 2/20 ianuarie 2017 i­ nteresat până acum, mai cu seamă, de literatura primei jumătăţi a secolului XIX, fostul meu coleg de facultate ţi colaborator permanent al României literare, Mircea Anghelescu, iţi extinde în Mistificţiuni (ediţia a II-a, Spandugino, 2016) nu numai perioada dar ţi sfera preocupărilor. Subtitlul cărţii apărute în 2008 spune tot: Falsuri, farse, apocrife, pastişe, parodii, pseudonime şi alte mistificaţii în literatură. E vorba despre toate acestea în literatura cuprinsă între cronicile medievale şi operele moderne. Peisaj îmbogăţit cu exemple din alte literaturi europene, în care subiectul a fost mult mai des abordat decât la noi. (Bibliografia de la urmă reţine doar două contribuţii româneşti, îi sugerez autorului alte două, nu, vai, nici ele, autohtone: Llosa şi Oz.) „Cartea de faţă îşi propune să prezinte câteva dintre cazurile cele mai interesante de «mistificări», unele, cunoscute, cărora le adaugă informaţii noi şi le schiţează interpretări mai mult sau mai puţin personale, altele, necunoscute marelui public", scrie autorul din capul locului. Dar ce înseamnă mistificţiuni, cum sună foarte frumos titlul, sau, în limba secolului XIX, când se produc cele mai numeroase, mistificaţii, pe scurt, astăzi mistificări? Definiţiile sunt destul de multe în literatura de specialitate citată de autorul însuşi. Plaja e extrem de întinsă, de la falsuri la farse, de la procedee literare caracteristice unor epoci la parodii. Rămâne în afara cercetării plagiatul, afirmă autorul. Motivele invocate sunt clare și nu e cazul să insistăm. Am două nedumeriri. Una constă în considerarea literaturii ca diferită de, bunăoară, pictură, cu argumentul că singur „falsul literar este totuşi ceva care seamănă foarte mult cu ceea ce pretinde să fie: literatură". Dar copiile unor picturi celebre nu seamănă adesea cu originalele și abia de curând s-au descoperit mijloace eficiente de a le distinge? Chiar dacă, în literatură, e implicată o sursă obscură. Din exemplele oferite de Mircea Anghelescu mai departe rezultă că, oricât de obscură, o sursă are mai totdeauna aerul unei epoci, stilul unui autor, idiomul unui moment istoric sau al unei regiuni. A doua nedumerire pleacă de la „apropierea" pe care Mircea Anghelescu o acceptă, urmându-i pe diverşi specialişti, între fals şi literatură. Chiar dacă Eco şi compania fac autoritate în materie, nu mă sfiesc să spun că nu cred o iotă din teoriile lor: literatura nu are nici o treabă cu falsul, la propriu, ca şi la figurat. Ea este invenţie, ficţiune, nu minciună. Basm nu basmă. M-am ocupat de tema cu pricina într-o Temă publicată în „Luceafărul" lui Bănulescu, în 1970, intitulată chiar Literatură şi minciună. Comentam nuvela lui Mircea Eliade Pe strada Mântuleasa. Cenzura a eliminat referinţa, deşi prima ediţie a nuvelelor scriitorilor apăruse la noi cu un an sau doi înainte. Nu şi referinţa la anchetatorul din nuvelă, în felul acesta, a rămas în suspensie distincţia teoretică: „Va să zică pentru anchetator a imagina înseamnă a ascunde ceva, a minţi. Iată lectura lui!" Considerarea înrudirii dintre fals sau minciună, pe de o parte, şi invenţie sau ficţiune, pe de alta, este o eroare. Cititorul nu e niciodată ancheta­tor. El nu pleacă de la prezumţia de vinovăţie. Discriminările, oricât de subtile, ale „clasicilor" teoriei cu pricina sunt falacioase, adică false. Ceea ce nu exclude varietatea de mistificţiuni culese de Mircea Anghe­lescu din opere istorice sau literare aparţinând câtorva secole de cultură română şi analizate cu inteligenţă şi originalitate. Cartea oferă o lectură pa­sionantă. (Dacă nu era vorba de o reeditare, ar fi fost cu siguranţă nominali­zată la Premiul Cartea Anului 2016 a României literare.) Cele dintâi exemple sunnt din istorie, începând cu aşa-zisa Cronică a lui Huru, scoasă dintr-un pretins „izvod al lui Clănău", pusă în circulaţie la mijlocul secolului XIX. Falsul în sine, datorat foarte probabil dorinţei fraţilor Sion de a-şi lungi pedigriul până în epoca lui Ştefan cel Mare, n-a dat mare bătaie de cap istoricilor şi filologilor, dar s-a bucurat de simpatia partidei naţionale, printre care scriitori, care citeau în cronică exact ce le trebuia pentru a le confirma ideile privind organizarea statală a românilor într-o epocă istorică în care nu existau ca popor. Cronica lui Horu s-a dovedit o mistificaţiune pe cât de uşor de dovedit pe atât de pericu­loasă prin consecinţele ei ideologice. Mircea Anghelescu le examinează pe cele pe care le consideră importante în epocă sau puţin după aceea. Nu vine însă până în prezent, când, chiar dacă nu avem de ceva vreme un document fals asemănător, avem câteva studii datorate unor eminescologi, în care moartea poetului e în mod direct şi aberant legată de politică. Eminescu ar fi unul din primii „deţinuţi politici" de la noi, ca urmare a unei cabale puse la cale de liberali şi de conservatori, în monstruoasă coaliţie, ca să scape de cuvântul lui din ziarul „Timpul", care ar fi devenit incontrolabil. Moartea lui Labiş este alt subiect actual. Până şi Alex Ştefănescu a căzut în cursa falsului caz creat­­de tot felul de mărturii fără nici un temei, în articolul lui din ultimul număr al României literare de anul trecut. De istorie ţine şi aşa-zisul necrolog care pretinde a fi fost scris la moartea voievodului moldovean, care însă datează după spusele tuturor, din secolul XVIII (1740, zice Kogălniceanu) sau XIX (zice Ovid Densusianu), nicidecum din XVI, şi provine (întâmplător?) tot din familia plastografilor Sion, ca şi Cronica lui Hum, doar cu o generaţie înainte. Mircea Anghelescu îi pledează argumentat cauza, ca fiind vorba de un text anticipator al stilisticii romantice, de pildă, a lui Bălcescu. In ce mă priveşte, merg totuşi pe mâna lui Ovid Densusianu. Textul nu poate fi decât din preromantism. Şi cum e limpede că el nu e transcris de pe unul vechi, ci original, nu văd cum ar putea fi contemporan cu ale lui Neculce, Radu Popescu, Cantemir sau Cantacuzino, stolnicul. Odată cu faimoasa şi emfatica (deşi Mircea Anghelescu o consideră „unul din cele mai gustate şi frumoase texte din literatura română") Cântare a Romîniei, intrăm pe teren literar. Disputa e veche şi binecunoscută: cine e autorul? Alecsandri susţine că e Alecu Russo, care ar fi scris versiunea franceză, tradusă în română de Bălcescu. Ion Ghica ar fi văzut un manuscris adnotat de Bălcescu, ceea ce înseamnă doar că Bălcescu a lucrat pe el, conform obiceiului său, dar nu neapărat că el e autorul. Publicat în mai multe numere al României literare a lui Alecsandri, la finalul unuia din pasaje apare semnătura A.R., dar părerea lui Alecsandri fiind ştiută, mi se pare normal să fi „scăpat" intenţionat această semnătură. Mircea Anghelescu înclină spre ipoteza Russo. Deşi el e specialistul, nu eu, îi atrag atenţia prieteneşte că, atâta vreme cât nu avem originalul francez al lui Russo, ca să facem confruntarea, stilul nu seamănă deloc cu al moldoveanului din textele lui româneşti, ci cu al munteanului Bălcescu, inclusiv acela din prefaţa, omisă de toate reeditările, la prima publicare. M-aş fi aşteptat ca Mioriţa să reţină interesul autorului Mistificţiunilor. Amintită în trecere, balada nu face obiect de discuţie, deşi Mistificţiunile de care se ocupă Mircea Anghelescu este minunat exemplificată de situaţia confuză a culegerii baladei şi, implicit, a paternităţii ei. Şi constituie încă o dovadă că Alecsandri mistifica realitatea. Lăsând la o parte alte cazuri, examinate cu aceeaşi minuţioasă competenţă, să ne oprim la unul din cele mai amplu dezbătute şi mai plin de sugestii: acela al lui Caion, insul portretizat de Lovinescu sub trăsăturile lui Gavrilcea, care-i va fi inspirat lui G. Călinescu personajul din Bietul Ioanide. Caion l-a acuzat pe Caragiale de plagiat. Mircea Anghelescu coboară dezbaterea veche de peste un secol până la rădăcinile ei, şi anume la conflictul dintre veleitarul Caion şi marele Caragiale, care data din epoca „Moftului român". Subliniază, totodată, contribuţia esenţială în prelungirea stupidă a cazului până la un proces în justiţie a lui Macedonski, bun plătitor, el însuşi, de poliţe. Are de două ori dreptate: o dată, scotocind în relaţiile tulburi din lumea literară din jurul lui 1900, apoi, în greşita abordare de către intervenienţi, de ambele părţi, care nu cer decât rarisim dovezi. Culmea este că tocmai în succesoarea „Revistei moderne", care îl publicase pe Caion, cineva scrie:„Trebuie să dovedești, domnule Caion..." Să reproducă, adică, textele incriminate din Kemény. Ce-ar mai fi de spus despre Curtea cu Juri, care îl achită pe Caion, întrebându-i pe jurați lucruri doar indirect legate de cauză, la care răspunsurile nu aveau cum fi altele. Ca în Caragiale! Are dreptate, din nou, Mircea Anghelescu să se mire de precauţia comentatorilor epocii care nu cereau probe, dar bălmă­jeau consideraţii generale. „Prezentată astfel, scrie el, afacerea Caragiale-Caion nedumereşte şi lasă impresia că există şi alte detalii care n-au fost încă lămurite: de unde această înverşunare nebună a unui publicist obscur împotriva unui mare scriitor contemporan? Ce fel de om şi ce fel de publicist este autorul acestui fals monumental şi copilăresc în acelaşi timp? Cum a reacţionat opinia publică în general la toată afacerea? Şi ce au spus scrii­torii, publiciştii, oamenii de litere şi de condei? Toate aceste întrebări subzistă..." întrebări absolut legitime, la care Mircea Anghelescu răspunde, cum am văzut, dar care, chiar dacă se puneau prima oară în istoria culturii noastre, nu se puneau şi ultima oară, în materie de astfel de mistificaţiuni şi de la fel de şovăielnice reacţii ale intelectualităţii româneşti, e plină lumea literară actuală. Până la bază. O carte care se citeşte cu folos şi cu plăcere. ■ ■ cronica literară de nicolae manolescu şi mistificare. Ficţiune MIRCEA ANGHELESCU mistificţiuni Mircea Anghelescu, Mistificţiuni, ediţia a I-a, Bucureşti, Editura Spandugino, 2016, 304 pag.

Next