România literară, iulie-septembrie 2017 (Anul 49, nr. 29-42)
2017-08-18 / nr. 37
n literatura română, Eminescu irupe meteorice şi lasă în urmă o operă copleşitoare. Dar tot lui, ca ins cu existenţă fizică printre semeni, i se datorează indirect individualizarea artistică a altor două valori scriitoriceşti excepţionale. Că lui Creangă i-a dat impulsul iniţial, şi poate mai mult decît atît, se cunoaşte şi e admis; dar contribuţia sa la formarea puţin mai junelui Caragiale, care îşi educă singur structura interioară asimilînd influenţa lui Eminescu ca experienţă psihică, e subtilă, neaparentă, şi trebuie s-o deducem, în 1876, redacţia Timpului, ziarul conservatorilor, îi reunea pe Eminescu, Caragiale, Slavici. Ultimul, ardelean cu judecata prea cumpănită, face figură de muritor admis printre zei, care a văzut şi înregistrat dezbaterile olimpienilor, fără să le fi înţeles bine şi dedesubturile, căci, scriindu-şi la bătrîneţe Amintirile, povesteşte: „îndeosebi Caragiale, născut în ceas bun, ar fi fost în toate împrejurările un om însemnat; el n-ar fi putut însă să fie ceea ce a fost dacă n-ar fi trăit o parte din viaţa sa împreună cu Eminescu, care pentru dînsul era o nesecată comoară de ştiinţă şi de îndemnuri binecuvîntate„. Ştim, iarăşi, că „cinicul“ Caragiale, calificîndu-l de „moftangiu“ pe cutare filozof ori scriitor german, îl stîrnea voit pe Eminescu la a ţine lungi prelegeri docte şi avîntate, care întîrziau tipărirea gazetei. însă, în realitate, Eminescu a fost pentru Caragiale nu atît o sursă de învăţătură enciclopedică şi de precepte etice, cît imaginea personificată a unui arhetip uman fundamental. Funciar realist, Ion Luca îşi absolutizează cerebral temperamentul prin mimetism invers faţă de idealistul ultrasensibil Eminescu. De la epoca Timpului - cînd a stat în preajma poetului - mai departe, toată experienţa de viaţă a lui Caragiale a fost o gimnastică mentală avînd ca scop distanţarea de lirismul şi de sentimentalitatea exaltată pe care le vedea la acela şi poate şi la alţii. Atitudinea romantică plutea în atmosfera spirituală a vremii; romantismul este totodată o vîrstă psihică a individului. Încît tînărul Caragiale, la 22 de ani, îşi exersase şi el condeiul şi gama trăirilor sufleteşti, compunînd poezie sentimentală: „Sărac, fără putere, în lume sînt sortit, Prin valuri de durere, Să trec necontenit [... ] Durerea-mi este mare, Profund e al meu dor, O, lacrime amare, Grăbiţi, căci voi să mor.“(Elegie) Mai mult, filozofase prozaic, deşi în versuri şi rime, în jurul unui motiv tipic eminescian - însă problema dilematică a căii existenţiale era deja pusă: „Ce-mi spui de poezie, d-acea chimera tristă, Cînd lumea d-astăzi, rece şi materialistă, îşi rîde de chimere şi de puterea lor? Credinţele d-acum condamnă poezia Ca rătăcirea, crima, păcatul, erezia, Ce merită să poarte dispreţul tuturor. Ascultă-mă şi crede, de vei simţi vreodată Că pieptul nutreşte scînteia cea sacrată, Să ştii că mizerabil vei trece pe pămînt, în timpurile noastre, decît să cînţi, mai bine De pietre sparge-ţi lira şiapoi sufocă-n tine rugoasa inspirare şi-al tău nebun avînt." (Versuri, amicului C. D.) Atitudinea arată teribilism juvenil, dar nu numai atît, fiindcă ideea reapare la bătrîneţe într-un apolog în proză, zisă acum ocolit, cu meşteşug de vechi condeier. Aici schema subiectului e luată declarat din Schiller, dar punerea în scenă, dichisită cu detalii şi dialoguri pe ton familiar, e tipic caragiales că: la împărţeala bunurilor acestei lumi, poetul, în latura omenirii rostuite cum se cuvine, se alege doar cu clondire de cerneală şi topuri de hîrtie, încît pînă şi Dumnezeu îl consideră a fi „cam găgăuţă“. (Partea poetului) De fapt, Caragiale s-a vrut realizat social, şi ambiţia de a fi om practic este refuzul idealismului. Avînd origini greceşti, a crezut toată viaţa că posedă bune calităţi de negustor şi s-a aruncat în aventuri comerciale de restaurator, unde a eşuat, din felurite cauze, între care prea marea sociabilitate faţă de clienţi. Fondul prim al lui Caragiale este totuşi oricum pozitiv, dincolo de voinţa pe care şi-o impune deliberat: dilema metafizică a lui Hyperion nu se rezolvă în favoarea atracţiei telurice doar prin opţiune. Iar întilnirea cu Eminescu îi va fi accelerat deromantizarea. Foarte repede, Caragiale a privit natura umană cu ochiul moralistului, şi a definit-o cu verb caustic, necruţător, fiindcă îi vedea micimea, slăbiciunile şi prostia. Dar mai ales s-a ferit de a fi rizibil în gîndul altora. între Cugetările sale timpurii găsim: „deplorabil te poate face oricine, ridicul numai tu însuţi“. Simţul ridicolului - care la el e funcţie reflexă a inteligenţei - cenzurează orice alunecare afectivă, printr-un fel de imagine răsturnată faţă de comportamentul sentimental ori preţios al celor din jur. Pe un manuscris al nuvelei Păcat, notase cîndva pentru el însuși, în dreptul unui pasaj franţuzeşte: „a re faire et a développer". însă excesul francofil al lui Delavrancea, care-1 vizitează cînd se afla la Berlin, îi apare ridicol, încît îi povestește caricatural, într-o epistolă care ar fi meritat să figureze între Momente şi schiţe1, fiindcă aici confratele Barbu e încondeiat ca avatar al lui Mitică, iar povestitorul ia masca de victimă umilă, spre a spori ironia. Tot Slavici ne spune: „ Caragiale se avea în vedere numai pe sine însuşi. Pe cît era de rău de gură faţă de alţii, pe atît de nemilos era şi faţă cu sine însuşi". Ca proces psihic, simţind ridicolul la ceilalţi, îşi educa propria individualitate: „cinismul“ lui era groaza de a se ridiculiza. Din exigenţa maximă faţă de sine îi veneau şi reticenţele anihilante înaintea hîrtiei albe, încă nescrise: „posteritatea care-1 privea peste umăr cînd scria“- cum a zis cîndva cu o vorbă memorabilă - era proiectarea în viitor, către urmaşi, a propriei sale analize critice. Nu s-a îndoit niciodată că opera lui va străbate generaţiile. în imediat, era meticulos, perfecţionist la extrem în tot ce privea meseria scriitoricească, riguros asupra detaliilor de la construcţia lexicală şi topică a frazei pînă la punctuaţie, încît îşi asuma cu mîndrie porecla de „Moş Virgulă“, în piesele de teatru ca şi în schiţe, indică minuţios gesturile şi mişcările personajelor ori intonaţia replicilor, nelăsînd nimic la întîmplare şi nuanţînd cu fineţe intenţiile textului. Inteligenţa i s-a realizat artistic prin comic - expresie a predispoziţiei native pentru rîs şi, totodată, o catharsis, o eliberare de demoni lăuntrici sui-generis. • mihai vornicu nenea Iancu condiţia umanăÎ ntreaga existanţă apare rizibili, inclusiv propria sa persoană: predispoziţia histrio- nică îi asiguri virtual detaşarea. Rîsul lui „Nenea Iancu” exprimi o concepţie despre viaţi. (..) în toată literatura lui Caragiale, relațiile umane nu trec dincolo de juxtapunere, cici pesimismul moralistului e firi iluzii asupra speciei cuvîntătoare.