România literară, octombrie-decembrie 2017 (Anul 49, nr. 43-52)

2017-10-20 / nr. 45

d­e la o vreme, simt din ce din ce mai des nevoia de a vorbi singur, doar ca să aud sunete. Fără să-l umple cu ceva, ele contrazic vidul­­ sau măcar îl fac să vibreze. Mă surprind adesea vorbindu-mi şi mai ales certându-mă pentru vreun fleac, ca şi cum m-aş adresa de fapt altuia, încercând să- l educ sau măcar să-l corectez. Sau certând acel fleac. Când spăl vasele şi îmi alunecă din mână vreo farfurie, animată parcă de o voinţă proprie, neapărat ostilă. Sau când îmi caut papucii rătăciţi cine ştie pe unde­­ strig după ei şi îmi adresez mie însumi reproşuri veninoase: unde dracu i-ai pus, moşneag ramolit! Sau caut fularul şi nu îl găsesc în înghesuiala de cârpe din dulap, bâjbâi zadarnic în întunericul de acolo, mă enervez şi încep să îl înjur cu voce tare, eşti un tâmpit! îi strig când dau în sfârşit de el. Am uitat să ud lămâiul din balcon, aproape că s-a uscat. Vai de capul tău, mai aveai puţin şi îţi dădeai duhul! Câteodată e amuzant, de cele mai multe ori, supărător. Severitatea mea faţă de obiecte sau faţă de mine însumi nu e tandră, ci una irascibilă şi ranchiunoasă. Ceea ce îi face pe bătrâni antipatici e ranchiuna faţă de lumea de care, zi de zi, se îndepărtează; simt cum te alunecă printre degete. Orice om bătrân îţi va spune că viaţa e prea scurtă (din cauză că amintirile din copilărie îl copleşesc, din cauză că, privind înapoi, tinereţea pare mult prea aproape?). Egoismul şi ostilitatea lor de aici provin­­ şi dintr-o oarecare formă de economie eului care se îndepărtează de sine­­, mărturisind altminteri revolta neputinţei. Nu doar că mi-a scăzut vederea - mai am şi un început de cataractă -, dar cu vârsta am devenit şi mai neîndemânatic. Vorel mi-a recomandat să-mi iau un animal de companie, bunăoară să adopt un maidanez, pentru ca imediat după aceea să mă prevină că asta mi-ar îmbogăţi viaţa în mult mai mică măsură decât mi-ar complica-o. în urmă cu trei ani, când am ieşit la pensie, perspectivele păreau altele. Au organizat şi un scurt moment festiv, în cancelarie. Ocazie cu care am spus câteva cuvinte simple, de bun-simţ, pregătite de acasă, desigur într-o notă optimistă. Era cumva vorba de un bilanţ. Lăsam toate grijile în seama altora. Să ducă ei mai departe nobila misiune de formare şi educare a tinerei generaţii etc. Momentul de îndoială a venit mai târziu, când am rămas singur. E momentul acela în care te ourtrebi, uşor dezorientat. Asta a fost tote­ază o tăcere prelungă, bătăile inimii ca ticăitul unui ceas şi senzaţia că cineva te-a aşezat pe un raft, ambalat într-o pungă vidată de celofan. Un fel de conservă. Aparent eşti încă printre ei, în realitate viaţa e în altă parte, pelicula aceea invizibilă din plastic te desparte pentru totdeauna de întâmplările lumii. De pe raftul tău, poţi numai privi, fără nicio posibilitate de a participa - orice ai face, nu mai contează, fiindcă ei nu te mai văd, deja te-au ascuns în trecut, încât, renunţând la orice iluzii, nu-ţi rămâne decât să te adânceşti tu însuţi în trecut şi, nutrindu-te din voluptatea lui amară, să-ţi plăsmuieşti acolo o lume care să te primească. Ar fi trebuit să aleg altceva atunci, şi atunci, şi atunci?... Poate aş fi făcut lucruri mai importante şi aş fi trăit experienţe mai interesante, însă în cele din urmă aş fi ajuns oricum tot aici, sau într-un echivalent aproximativ al acestui aici, ceea ce, la limită, poate constitui un motiv de consolare. Nu ştiu la ce se gândeau, stăteau toţi cu privirile aplecate. Nu se puteau gândi la adevăratele mele eşecuri, pe acelea le ştiam doar eu. Dar la ce naiba se gândeau? Pleacă şi Tane - elevii mă porecliseră astfel încă în urmă cu vreo zece ani şi porecla se transmisese de la o promoţie la alta. Se gândea fiecare la pasta lui de dinţi. Mi-a explicat pe urmă Vorel, când m­­a sunat pentru a mă felicita, că pensia e ca un tub cu pastă de dinţi. Iei din el câte puţin, ai zice că nici nu se observă, dar oricât de puţin ai lua, până la urmă tot se termină, fiindcă „oamenii sunt nemuritori numai până când ies la pensie, din acel moment încep să-şi numere zilele”. Dar acum măcar eşti, în sfârşit, liber! s-a grăbit să adauge, ca nu cumva să fac depresie. Liber să ce? Nu contează, deocamdată tubul cu pastă de dinţi abia fusese deschis. începând de a doua zi, nu am mai pus ceasul să mă trezească dimineaţa, în virtutea obişnuinţei mă trezeam oricum la aceeaşi oră ca mai înainte. Nu mă mai grăbeam să-mi fac cafeaua, să-mi lustruiesc pantofii sau să-mi aleg din dulap o cămaşă şi să-mi pun cravată, nu mai alergam ca să ajung la şcoală sau în altă parte la o anumită oră, nu mă mai grăbeam de fapt nicăieri­ descoperind, cu această ocazie, că nicăieri descrie foarte convenabil nimicul precis localizat. Mă puteam ridica din pat când voiam şi numai dacă voinţa mea suverană, pură, neconstrânsă de nici o condiţie, era de acord. Dar asta e chiar definiţia libertăţii! Apoi, libertatea a devenit ceva cu care nu prea aveam ce face. Câteva zile, o săptămână, totul a decurs perfect sau aproape de perfecţiune. Toată agitaţia şi ocupaţiile derizorii ale celorlalţi, atât de importante pentru ei, îmi deveniseră străine. Era ca şi cum m-aş fi mutat în altă coletul ţară. Ca şi cum, aflat în vacanţă într-o staţiune pe ţărmul îndepărtat al Mediteranei, aş fi lăsat pe seama celor rămaşi acasă povara zilei de mâine. Când mă trezeam, înainte de a deschide ochii, îmi puteam permite iluzia că sunt acolo, într-un loc curat şi departe de orice griji, unde mă aşteptau o zi senină şi numeroase întâmplări plăcute. Liber, fără dorinţe şi fără temeri. Miresmele acelui loc încă persistau în nări, încă mă căutau, învelite în aerul rece şi sărat al zorilor. Şi, dacă mai ţineam ochii închişi câteva clipe, puteam ghici o anumită dispunere a lucrurilor în cameră, auzeam foşnetul perdelei care fâlfâia în adierea brizei, presimţeam lumina clară a dimineţii pătrunzând pe fereastră, însufleţind contururile obiectelor şi dăruindu-le noi forme. O bogăţie de imagini şi senzaţii care încă nu s-au stins, încă mai pâlpâie în memorie, ca nişte luminiţe marcând traseul către alte privelişti încântătoare - linia orizontului marin văzută dintr-un mic golf grecesc presărat cu ambarcaţiuni sau o întinsă plantaţie de măslini în Andaluzia, într-un târziu, simţeam gâdilându-mă un fir de nisip rămas, cine ştie cum, lipit de pielea degetelor de la picioare, vestigiu microscopic şi prelungirea cu o iluzie a vacanţei. Dar trebuia să mă ridic şi să mă despart de acea iluzie ca de o persoană iubită pe care nu ştii când o vei mai revedea. Cu un efort dureros, deschideam ochii. Nedumerit, uşor confuz, într-un spaţiu fără repere, pe care în cele din urmă îl recunoşteam învins şi dezamăgit - spaţiul meu domestic, casa mea. Un apartament construit în anii şaptezeci, în stilul confortului imaginat atunci, cu mobilier vechi, rămas de la tata. Mergeam la bucătărie sau intram în baie, dădeam drumul la apă și mă priveam în oglindă, neatent, era acolo unul cu care între timp mă certasem, treceam pe lângă el cu gândurile în altă parte.

Next