România literară, aprilie-iunie 2018 (Anul 50, nr. 16-29)

2018-06-15 / nr. 27

00 oCN LO CN­E«ss. 3­0.■ Ca a trecut aproape douăzeci de ani de­ la apariţia ultimei cărţi de poezie a lui Lucian Vasiliu, în Lucianograme, lasă spaţiile sale de identificare, biblioteca şi muzeul, sub cheie, pentru a căuta zona de sacralitate a liricii, rugăciunea sa profană, cum spune Abatele Brémond. „Pîndind” poezia, Lucian Vasiliu a rămas în papirosferă, tipărind, es­timp, un jurnal de călătorie, Cambei în China, o carte de „proze cezariene”, Grenade şi îngeri şi una de eseuri, tablete, notaţii, Sciatică de Copou, care implică şi explică poetul, dar nu-l exprimă, apoi, (pe)trecîn­­du-se editor de cărţi la Editura „Junimea” şi al revistei „Scriptor”, rămînînd între terfeloage şi manuscrise, astfel încît, cel mai recent volum de versuri, Cod numeric personal (Editura Cartea Românească, 2018), (re)deschide „rana” poeziei, chiar dacă pe „mal hellespontic”, într-o scufundare solemnă în candela cu ulei de măsline; candela plină din poemul Discontinuu e aceea, se spune în canon, a smereniei şi credinţei, dar şi a poeziei al cărei „spectacol” merge mai departe, ne avertizează poetul. Unui cititor grăbit, pierdut în spaţii virtuale. Cod numeric personal i-ar putea părea o carte cu prieteni şi un jurnal de călătorie în toată lumea; în fapt, drumurile lui Lucian Vasiliu se pregătesc printr-un ritual al scrierii, lecturii şi citatului („Am pregătit pentru drum:/ condeiul şi cerneala/ stindardul cu ursul Koala,/ masca hirsută de viking,/ citatele favorite/ din Lao Te King/ Precum şi/ lista cu numele celor pe care i-am pierdut/ după ultima noastră călătorie la Efes/ Pentru ei aprindem focul de tabără/ cu poemele noastre intraductibile” - Răspuns la invitaţia arhanghelului Gabriel), se asociază cu prietenii care sunt martorii trans­figurării peisajului, locului văzut în topos, în simbol şi paradigmă. Spre Iaşi de la Bucureşti, în gara Bîrlad - Balad, spre Ineu, în munţii Rodnei, în tovărăşia celor „trei pelerini”, spre Valea Vinului şi a celor „trei bărboşi” la Cîrlibaba, spre Blaj, Chişinău, Alba Iulia, într-o cameră de hotel italian de „patru stele”, la Vama Veche ori la Freiburg, cu Elsa şi Paul Miron, la Cluj, cu Ion Mureşan, Ion Pop, Adrian Popescu, Marta Petreu, în drum spre „ţintirimul blagian”, un drum prin Bucureşti cît istoria sa literară, în China, la Efes, într-o nostalgie a Sudului grec şi fanariot, din dragoste de balcanism, cu Bosfor, Lesbos, Corint, Milet, Homer, Orfeu, Aristofan, Socrate, dar şi într-o traversare a României de Est, cum îi spune Basarabiei, oriunde în lumea largă pînă, înapoi, acasă, pe­­strada Lăpuşneanu din Iaşi. Dar drumurile lui Lucian Vasiliu sînt ale visului, întîmplări cu poeţi şi­­re­­întîlniri cu poezia însăşi (Astfel m-am înţeles cu poetul turc Mustafa Röz/ într-o seară macedoneană/ sub cerul cînd vînăt, cînd roz/ El gîngurea hitita/ eu îi ofeream răsărita”, se spune în Harababură...), pe trasee care cuprind lumea, în geografia ei, chiar, pentru că acesta e universul omului de hîrtie, cum îi spunea R. Barthes, care poartă cu el „vetusta călimară pecenego-cumano-avară”, atelierul de potcovit inorogi, un pergament din Biblioteca din Pergam, terfeloage de la „casa primarului junimist Vasile Pogor”; pe drum, poetul învaţă „arta umbrei de a însoţi mişcarea”, cum se spune în Arta umbrei, dar, mai ales, calea spre înalt, spre un dincolo al tuturor speranţe­lor. „Să urci­ dimineaţa, spre Ineu/ să crezi/ în izvorul/ rostogolit printre cirezi/ Roşie apa, roşie piatra, roşie ziua/ Celor trei pelerini/ în Valea Vinului - VAVI/ în loc de toiag:/ băţ de alun./ în loc de merinde:­ mure, zmeură, fragi.../­­ încotro, heruvimilor dragi?/ - Mergem să zidim/ pod de fag şi de piatră,/ dinspre scund spre înalt,/ dinspre acest tărîm spre celălalt...” (Pelerini în munţii Rodnei). I­ucian Vasiliu, lîngă, poate, Liviu Ioan Stoiciu, Traian T.Coşovei şi alţi cîţiva optzecişti, rămîne un poet care ştie şi poate să „topească” un eveniment, un nume, un fapt din propria biografie, un „biograf dm­”, cum îl defineşte amintitul gînditor francez din secolul trecut, în materie poetică de valoare estetică; omul de hîrtie din Cod numeric personal se însoţeşte pe drumurile sale visate într-o visare a visării, adesea, cu figuri lirice din palpitul vieţii - semne poetice-, mama, „suprema linişte”, închizând, sfioasă, „poarta cimitirului din deal”, tatăl, „apicultor interbelic”, preot cu şcoala la Cernăuţi, Bunica din Bîrlad, cît istoria veacului românesc trecut, cum se vede în Bunica în Primăvara de la Praga şi, încă mai mult, Cezar, fiul şi Dan Cezar (Ivănescu), uşa casei parohiale de la ţară, în alte lucianograme, după volumul cu acelaşi titlu din 1999, ca în acest poem care restituie o istorie, de la Costache Conachi din Tecuci, pînă azi, într-o manieră cu totul originală, unind biografia cu bibliografia într-o colecţie de chipiuri: „Basca mi-a fost dăruită în copilărie/ de prozatorul John Steinbeck/ Şepcile au apar­ţinut proletarilor din familia mea/ păstrează vizibile pete de sînge/ rezultate din nenumăratele conflicte de stradă/ Pălăria de apicultor/ a uzat-o tatăl meu interbelic­­/ a fost cumpărată la Cernăuţi/ în vremea studiilor sale interbelice/ Casca de soldat a bunicului/ a fost salvată în vremea/ asaltului de la Soroca, pe malul Nis­trului/ Beretele,/ tichiile,/ turbanele,/ ţilindrele,/ mitrele/ au fost achiziţionate cu diferite ocazii/ de la tîrguri, talciocuri, bazare/ Coiful de carton/ datează din perioada în care jucam rolul lui Don Quijote/ pe scena şcolii/ Caftanul l-am primit premiu literar la Tecuci/ este replica celui purtat de poetul-logofat Conachi,/ / pe cînd se pregătea să candideze la tronul Moldovei/ Căciuliţa de noapte a aparţinut mătuşii/ lui Vasiliu-Birlic/ cealaltă, bunicii lui Vasiliu-Bacovia/ Boneta este moştenire de la medicul - scriitor/ Vasile Voiculescu/ din vremea cînd slujea la Spitalul militar din Bîrlad/ Fesul lui Ion Alui Caragiale a fost achiziţionat/ la o licitaţie publică,/ după căderea Zidului din Berlin/ Jobenul mi-a fost dăruit de Matei Vişniec/ la plecarea lui definitivă din ţară­­/ locuia la demisol,/ pe strada Galaţi din capitală/ Cuşma lui Moş Nichifor Coţcariul/ a fost purtată un timp de patafizicianul Luca/ descrierea colecţiei va continua/ după o pauză de cafea armenească...”. (Declaraţie de avere: colecţia de chipiuri). Omul de hîrtie este figura poetică tutelară din Cod numeric persoanal el se naşte în imaginarul limbilor vechi, zise „moarte” (pe un „Văzduh cu pictograme şi rune,/ în alfabet hitit, ebraic, etrusc,/ biblioteci în templul Soare-Apune”), printre bărbaţi recitind poeme persane şi fecioare învăţînd neo-greaca, îngrijind biblioteci fantasmatice ori din legende, are o viaţă prenatală, în placenta maternă, unde i se scrie destinul şi de unde vede inima „ca o hartă veche” şi o „clepsidră de Cuvinte”, care e încă plină de nisipul ce, curînd, va începe să curgă inexorabil pentru că, ieşind din pîntecele matern, omul de hîrtie învaţă că va muri. Biografemele sînt, toate, ale omului de hîrtie; un drum în Basarabia e blocat de un tanc „împodobit în pagini de manuscrise”, prin văzduh, zboară „roiuri de litere/ Cifre, silabe, sintagme, versuri, versete, pasaje”, bizara, dar atît de originala Simfonie a 14-a sau lista lui Vladimir Putin care e o imensă Carte în formă de Cruce, pe ea, cu Ana Blandiana, Adrian Po­ pescu) şi Gabriel CHI(fu), la Chişinău şi Odessa, umbra lui Puşkin, în Tecuci, logofătul Conachi, figură mereu prezentă în lirica lui Lucian Vasiliu de la volumul Verile după Conachi din 1990, poeţii chinezi, traducători, tot timpul, neuitatul magistru Mihai Ursachi, Iustin Panţa, descoperind pe Francois Villon în pivniţa din Chintelnic a lui Ioan Pintea, „îngerul de la Bistriţa”, în muzeul din Bacău al lui George Bacovia, „împreună cu muzeograful ovidiu genarian”, trăindu-şi erosul cu o femeie care îi aşază cărţile în bibliotecă în Bibliografie (II), în „arena cu tropare” a paginii albe, primind,drept semn de carte, o foaie de dafin, într-un poem de Apollinaire ori o violetă de Parma în nişte Exerciţii Tai Chi; omul de hîrtie, vegheat de un înger blond, „rebel şi pauper", în atelierul său de înfiat litere, are și o livadă de unde Grigore de Pererita „culegea silabe, vocabule, consoane/ verzi, maro, negre”, dependent de înţelesul frazei, care, cînd îi scapă, întrerupe brutal comunicarea cu sine, omul de hîrtie visează astfel: „în prima noapte de Sabat/ l-am visat/ în plin Ev Mediu/ pe Mitropolitul Dosoftei­­/ traversa înot rîul Bahlui/ şi etimologiza: Vaslui,/ Calmăţui, Covurlui,/ Hurjui, Burlui.../ în a doua noapte/ l-am visat pe poetul-logofat/ Constantin (Costache) Conachi./ Citea, cu evla­vie,/ psalmii traduşi de Mitropolitul Dosoftei/ în a treia noapte/ m-am trezit onorat cu distincţia/ «Cavaler danubian»/ Promiteam bunului meu tată interbelic/ să-mi cumpăr o mîrţoagă/ să traversez cu ea Europa/ Să revin într-un tîrziu/ pe malul Dunării/ cu umbra lui Don Quijote/ în chip de lance/ oglindită în apa Ba(c)ului”. (­Legămînt danubian).­­ în ultimul rînd, Cod numeric per-n sonal e cartea unui bairam lingvistic, unde Lucian Vasiliu decupează denumiri din limbajul birocraţilor - cod numeric personal, declaraţie de avere etc. -, căutînd joaca şi jocurile lingvistice, într-o creativitate lexicală remarcabilă, acroşantă, fermecătoare. Cod numeric personale şi o carte ludică pentru că, aici, poeţii, tovarăşii săi de drum, se joacă, inventînd o nouă „disciplină a cititului” ori rostogolesc un ghem de cuvinte în „chip de balon”; în sfîrşit, Lucian Vasiliu trimite către „fratele cititor” poeme de o tristeţe adîncă, într-o melancolie care lasă foc surpării fiinţei şi, deopotrivă, speranţei sale, împăcării cu toate ale lumii: „Eu sunt tată,/ tu eşti fiu,/ eu pe ducă/ tu zglobiu/ Fiule/ zglobiu/ Cezare,/ seara suflu-n luminare/ și mă-ntreb de moartea are/ cui/ să-i spună/ rugăciunea,/ la culcare”. (Luminare-1). •• loan Heiban ©DEQQOd m mm. "»* f­od numeric » personal» cart«« unui bairam lingvistic, und« Lucian Vasiliu d«cup«azi denumiri din limbajul birocraţilor - cod numeric personal, declaraţie de avere etc

Next