România literară, iulie-septembrie 2018 (Anul 50, nr. 30-43)

2018-09-07 / nr. 40

QO­­-H­O­N­­y 'Eh X 1 01 H­»Oh 01Cfl ON «0 £3d c­n« E oű£ '3 H—*cn '1 0» n '13­­0 Ch­i­i Cristian Pătrăşconiu: De ce nu putem vorbi despre o literatură română de la 1918? Sau, dacă da, cum anume putem vorbi despre aceas­ta? Nicolae Manolescu: Putem vorbi, în 1918, de fapt, după Marele Război şi după întregire, curentul principal în istoria literaturii române este modernismul. Care, multă vreme, a fost considerat un curent printre multe altele, existând şi tradiţionalism, şi avangardă, şi altele în epocă. Pînă cînd Ion Bogdan Lefter a unificat mişcarea literară interbelică, vorbind despre modernism care includea şi tradiţionalismul, şi avangarda şi toate celelalte mişcări literare. Modernismul fiind prefaţat de simbolism - acesta din urmă s-a dezvoltat la noi după 1900 imediat - şi încheiat, practic, în 1947. Printr-o condiţionare masiv istorică. După el, realismul socialist, apoi literatura de după 1960, care, într-un fel, şi pe bună dreptate, a fost numită neo-modernă, pentru că se inspira din modernismul interbelic, îndeosebi din poezie, din poezia pură. Şi, în fine, după 1980, postmodernismul, aşa cum a fost numit, şi care se pare că este şi astăzi dominant, în măsura în care, după 2000, mai putem vorbi de literatură adevărată. Mă refer la generaţia 2000. Că, dacă ne referim la supravieţuitorii generaţiilor anterioare, sigur că există o literatură adevărată. Cam aceasta este, din punctul meu de vedere, o scurtă periodizare, un procedeu care era foarte la modă în vremea studenţiei mele şi care a dispărut cu timpul - mai întîi a primit o lovitură aproape mortală de la structuralism, semiotică şi toate celelalte în anii 1960,1970, la noi, acestea fiind curente anistorice. Pentru mine, e însă un procedeu absolut necesar - istorie literară fără periodizare nu cred că se poate face. C.P.: Chiar am vrut să întreb: care este sensul adânc al acestei tabelări, periodizări? N.M.: în literatură, ca şi în viaţa socială, există diferite epoci care au standardele lor, în literatură, poate, mai vizibile decît în alte domenii. Aceste „împărţiri“ ale istoriei literare sunt absolut necesare pentru domeniul nostru - istoria nu curge de la un cap la altul neîntrerupt şi fluent. Periodizarea este un factor esenţial de ordonare; în istoriile literare, împărţirea e făcută după criterii diferite. De pildă, italienii au avut, multă vreme, o împărţire pe secole - aveau şi de unde. Odată cu Istoria Literaturii Franceze a lui Thibaudet, împărţirea se face „pe generaţii“. O generaţie durează, în sens biologic, în jur de 30-33 de ani. Au mai existat şi alte criterii pentru periodizare: curentele literare. Epoca romantică, cea neoclasică, cea modernă ş.a.m.d. Aşadar, nu se poate istorie literară fără asemenea împărţiri, cu o observaţie, aş spune, esenţială: în literatură, o epocă nu se termină acolo unde începe următoarea. Epocile se suprapun ca plăcile tectonice. E vorba de suprapuneri, mai mari sau mai mici, care fac în aşa fel încît deosebirile să nu apară imediat, o vreme se pare că se continuă trecutului, de fapt, în acelaşi timp, începe deja altceva. In 1918, de exemplu, se încheie o epocă literară importantă - aceea post-junimistă. Numai că, tot înainte de 1918, apare simbolismul­­ iar acesta ţine de epoca următoare. Există însă şi o perioadă în care aceste epoci nu merg una sub cealaltă pentru un timp; în realismul socialist are loc o ruptură. Realismul socialist este un curent artificial, care nu ţine seama de esenţa literaturii şi nici de natura operelor. Aşadar, după 1918 şi pînă în 1947, avem trei decenii de modernism - este cea mai variată epocă din întreaga noastră literatură şi cu cele mai multe vîrfuri. Epoca „Junimea“ este una excepţională, dar prin cîţiva autori, media literaturii este mult mai jos decît în interbelic. Acolo, cînd vorbim de Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici, de Macedonski, de Titu Maiorescu - cam aceştia sunt toţi, în epoca interbelică sunt foarte mulţi - şi la vîrf şi în zona medie. E o epocă foarte bogată şi cu mari vîrfuri - sunt Sadoveanu, Arghezi, Ion Barbu, Rebreanu; toată critica modernă e acolo, de la Lovinescu la Călinescu. C.P.: Dacă e să fim sintetici şi pedanţi un pic, ce anume consideraţi că e esenţial de spus, de neevitat de spus despre literatura română de acum un secol, venind spre noi? N.M.: în primul rînd, că nu e una singură. Sunt, pînă acum, cred că cel puţin patru. Este una pînă în 1947, modernismul cu toate motoarele turate, cu toate tendinţele lui. După aceea, e realismul socialist, pe care putem să-l punem în paranteză; nu putem însă să-l ignorăm, mai ales că din realismul socialist s-a născut şi o literatură adevărată, vezi generaţia lui Marin Preda, de exemplu. Apoi, vin cele două generaţii, 1960 şi 1980; acestea vin şi peste o schimbare de politică, plecarea trupelor sovietice, „deschiderea“ comunismului românesc. Sunt două generaţii foarte bogate, în special şaizeciştii. Epoca a avut de toate­­ mari prozatori, mari poeţi, mari critici. Acuma, nu mă întreba dacă a avut un Sadoveanu sau un Rebreanu sau un Ion Barbu... C.P.: OK. Nu vă întreb. N.M.: Nu se poate face comparaţie. Nu ar fi rezonabilă. Sunt altele contextele. Dacă ne gîndim la Arghezi sau la Sadoveanu, probabil că nu. Dar, în sfîrşit... Ca să revin şi să termin cu cele două generaţii foarte puternice: generaţia 1980 este defectivă de critică, de critici; unul, doi critici s-au lăsat practic de critică, iar alţii au murit. Primul care a scris despre această generaţie o carte întreagă, Radu G. Ţeposu, a murit la 40 şi ceva de ani. Putem adăuga la acest tabel literar şi literatura după 2000, literatura generaţiei 2000, dar nu vorbesc calendaristic; nu tot ce se scrie din 2000 încoace aparţine douămiiştilor. Din 2000 încoace au apărut şi cărţi remarcabile şi ale scriitorilor din generaţiile anterioare; mai suprevieţuiesc şi şaizeciştii, nu mai vorbesc de optzecişti, care sunt, de fapt, la putere. Am glumit odată şi am spus că şaizeciştii au devenit optzecişti şi optzeciştii, şaizecişti. Ca vârste, cei din 1960 au spre 80 de ani, iar cei din generaţia 1980 au spre 60 de ani. C.P.: A propos de ceea ce era acum 100 de ani, imediat atunci şi, mai ales, pe un interval care merge cîţiva ani în spate, cîţiva ani în faţa lui 1918, cine apreciaţi că dă mai mult literaturii române: Vechiul Regat sau provinciile? N.M.: Mi-e foarte greu să fac o ierarhie. Aş spune că toate sunt importante. Fiecare regiune vine cu contribuţia ei. Lucrurile sunt destul de clare în această privinţă; au fost identificate, chiar de către critica literară, anumite particularităţi să le spunem „provinciale“, „regionale", care intră în patri­moniul literaturii române. Pentru Moldova, caracteristic era spiritul critic şi (auto)ironia, carecteristici ale micii boierimi de ţară. De pildă, referitor la Sadoveanu, foarte multă lume e convinsă că acesta scrie despre ţărani. Este fals: el scrie despre sat, nu despre ţărani. Oamenii din proza lui Sadoveanu sunt mici boieri de ţară; ţăranii­­ţărani sunt foarte puţin în opera lui şi, mai ales, la început. Revenind la regiuni şi la specificul acestora, Ardealul - lipsă de umor într-o anumită măsură, sobrietate şi seriozitate, cumpătare. Iar Sudul, includ aici desigur şi Oltenia, e făcut din tîrgoveţi, oameni cu limbă ascuţită şi ale căror opere pretind, cum spune Călinescu despre unele dintre poeziile lui Arghezi, „un cer al gurii dedat cu mirodeniile“. Sunt, desigur, caracteristici mai mult sau mai puţin generale. Şi, dacă Eminescu e mai degrabă „ardelean“ decît „moldovean“, există şi printre regăţeni spirite perfect ordonate care vor să ţină de Ardeal. Sau, caz foarte interesant: Odobescu e muntean, dar spiritul şi limba în care scrie, o limbă extraordinară, are fineţurile moldoveneşti, însă, cînd nu privim către excepţii, ne putem gîndi la diferenţa dintre Creangă şi Slavici - o diferenţă vizibilă, extraordinară. Şi amîndoi sunt ai literaturii române în versiunea ei unificată. Să mai spun că, desigur, se poate face o asemenea împărţire pe specificităţi zonal-regionale, dar e şi, într-o anumită măsură, speculativ un asemenea demers. Nu pot să spun că aşa ceva este „riguros ştiinţific"; ai mereu, la îndemînă, contraexemplele. C.P.: Legat de ceea ce vine după 1918, putem spune că, pentru istoria literaturii, cazul Transilvaniei este, de departe, cel mai intere­sant? N.M.: Cred că da. Transilvania a jucat un rol foarte important încă de la sfârşitul secolului al 19-lea şi început de secol 20, cînd, odată cu G. Coşbuc, urmat de Rebreanu şi de alţii, ardelenii C O O ‚/‹­‹« h X8 O. c ro -+-‚ Li) O (D ■o ‚TS N TO ,›D 0› O « ■o /nc^lac manolescu panorama: mai mult de 100 de ani de literatură romana /

Next