România literară, ianuarie-martie 2020 (Anul 52, nr. 1-13)

2020-01-10 / 1-2. numărul

România literară numărul 1-2 / 10 ianuarie 2020 cl de traduceri un mult așteptat, ultimul volum din seria Istoria traducerilor în limba franceză, secolele XV-XX (Histoire des traductions en langue frangaise XV-XX siècles - HTLF) a apărut la începutul acestei veri sub coordonarea universitarilor Bernard Banoun, Isabelle Poulin şi Yves Chevrel. Acesta din urmă este şi director al proiectului, început încă din 2004, când au avut primele discuţii pe această temă, proiect ce are ca principal obiectiv să lămurească locul traducerilor în formarea patrimoniului unei culturi şi să pună în lumină munca nebănuită a traducătorilor. Volumele deja apărute şi despre care am mai scris (Rom. lit., 2016, nr. 25) tratează, în ordine cronologică, traducerile din secolele XV-XVI, XVII-XVIII şi, respectiv XIX. Proiectul unei istorii a traducerilor în limba franceză este caracterizat de presa franceză drept monumental, colosal, titanic, destabilizator de clişee şi de prejudecăţi despre traduceri şi despre traducători, aprecieri care acoperă bine şi volumul consacrat secolului XX cu o materie copleşitoare ca bogăţie şi varietate. Câteva cifre sunt în acest sens deosebit de elocvente. Faţă de 14 -18 capitole, cât aveau precedentele volume, cel care ne preocupă aici numără 30 şi aproape 2000 de pagini. Comparativ cu volumul matrice - ca structură şi metodologie - axat pe secolul XIX, la care au participat peste 60 de cercetători, ultimul volum a reunit aproape 200 de colaboratori din Franţa dar şi din Belgia, Germania, Canada, Cehia, Elveţia, Brazilia, Grecia, România şi Suedia. Ariile lingvistice tratate sunt aproximativ 60. Numărul de autori traduşi la care se face aici referire este de 3500, cel al traducătorilor cam de 4300 şi aceste cifre senzaţionale ar putea continua, dând măcar o idee despre volumul uriaş de muncă, documentare, acribie, pasiune, rezidenţă pe care o astfel de întreprindere îl presupune. Merită să amintim că, faţă de alte istorii ale traducerii sau ale traducerilor, apărute în alte ţări, HTLF este singura care, pe de o parte, se referă la o limbă şi nu la o ţară, iar, pe de altă parte, nu se limitează la literatură, ci îşi ia ca materie toate domeniile gândirii, în sensul larg al termenului, literatură, artă, filosofie, religii, ştiinţe, tehnică. In plus, acest volum care atinge pe alocuri contemporaneitatea, integrează şi domenii noi, embleme ale modernităţii precum cinematograful, benzile desenate, literatura de gen, testimonială şi memorială, muzicologia, antropologia, psihanaliza, toate privite, desigur, sub aspectul traducerii sau al retraducerii. HTLF se distinge prin ambiţie şi anvergură de istoria spaniolă, limitată la literatură şi la Spania, sau de cea engleză, neterminată încă, ce vizează şi limba engleză din alte ţări şi continente, dar se restrânge la literatură. Ca şi în cazul volumelor precedente, avem de a face şi aici cu o istorie centrată pe traduceri şi pe traducători, la care se adaugă traductologia, toate plasate în contextul cultural, ştiinţific, istoric, mentalitar etc. Traducerea este privită aici, mai mult ca oricând, drept un „fenomen complex, divers şi implicat în viaţa intelectuală, economică, socială“, după cum spune în cuvântul său înainte, Yves Chevrel. O caracteristică a secolului XX, mai ales în ultimele patru decenii, este creşterea exponenţială a numărului de traduceri, dezvoltarea reflecţiei teoretice şi metodologice asupra traducerii, lectura critică, din ce în ce mai afirmată, a operelor traduse. Simplificând mult, s-ar putea spune, că, privit din perspectivă franceză şi traductivă, secolul XX este o epocă a traducerii, a retraducerii şi a traductologiei, dar şi a traducătorului care îşi face tot mai auzită vocea, reclamând statutul de autor şi de creator. Acest secol se caracterizează printr-o spectaculoasă expansiune în spaţiu, în timp şi ca număr a traducerilor, fie ele literare sau pragmatice, dacă acceptăm ideea lui Froeliger, că traducerile pragmatice grupează toate traducerile „neliterare“. Cât despre creşterea numărului de traduceri, unele studii bibliometrice arată că după 1960 s-au publicat în spaţiul cultural aferent limbii franceze cam tot atâtea traduceri cât cele publicate de la începuturile tiparului şi până la această dată. La toate acestea se adaugă, chiar în ultimii ani ai secolului, o creştere semnificativă a numărului de limbi din care se traduce, numărându-se, de la un an la altul, 35,42, apoi 55 de limbi diferite, iar în întreg volumul cam 60 de limbi. Iar mărirea atât de spectaculoasă a numărului de traduceri poate fi socotită şi ca un revelator care face din Franţa cea mai traducătoare ţară din Europa şi care, nu o dată, a impus pe plan mondial printr-o primă traducere în franceză un autor sau o lucrare, transpuse mai târziu în alte limbi şi în alte ţări. Privită din acest unghi, traducerea devine o „aventură franceză“, cum bine spune Philippe Chevalier în cronica sa din „Lire“. Cele mai traduse limbi şi literaturi sunt (în ordinea descrescătoare a numărului de capitole în care acestea sunt menţionate): engleza la care se fac trimiteri în 29 de capitole din 30, germana cu 28 de capitole, rusa cu 25 şi italiana cu 20. O dificultate cu care autorii HTLF s-au confruntat vine din caracterul hibrid al acestui secol, care înseamnă totodată o parte de trecut şi o parte de prezent, iar prin prelungirea unor fenomene iniţiate în secolul XX şi continuate în secolul nostru, o istorie foarte recentă, faţă de care nu există un veritabil recul. Autorii şi-au luat ca limite cronologice pentru secolul XX anii 1914, semnificând începutul primului război mondial şi toate schimbările şi reconfigurările pe care acesta le aduce şi 2000, care marchează un sfârşit şi un început de mileniu. Aceste graniţe sunt însă flexibile, permiţând trimiteri la evenimente din 1911 sau 2005 şi asigurând coerenţa panoramei pe care acest volum o propune. Deschiderea către limbi şi culturi, mai puţin sau deloc explorate în secolele precedente, ca şi apetenţa pentru noi domenii, dau un plus de atractivitate acestui ultim volum din serie. Astfel, de exemplu, proza ficţională îşi ia ca obiect şi literatura italiană, dar şi pe cea tibetană. Poezia pune în lumină retraduceri din arii poetice consacrate dar şi din Orient, din lumea arabă sau din poezia orală africană. Capitolul despre religii se preocupă de Biblie, de texte liturgice creştine, dar şi de religia musulmană sau de literaturi religioase indiene şi japoneze. Domeniile ştiinţelor fac loc deopotrivă matematicii, chimiei, fizicii, dar şi etnologiei, psihanalizei, criticii literare, teoriilor avangardiste etc. Pentru cititorul român este gratifiant să vadă că autori de limbă română traduşi în franceză, traducătorii şi editorii lor sau fenomene traductive specifice spaţiului cultural românesc îşi găsesc locul în zece capitole. Româna are, aşadar, o poziţie bună, într-un volum care gestionează un număr imens de date şi de informaţii. Aflăm aici trimiteri mai succinte sau mai ample, după caz, la Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Iorga, Eliade, Cioran, Lupaşcu, Noica, Alexandru Dragomir, Ionesco, Camil Petrescu, Sadoveanu, Tzara, Blaga, Goma, Vişniec, I. Mihalcescu, Dumitru Stăniloaie, Nae Ionescu, Nicoale Steinhard, Virgil Gheorghiu, Monica Lovinescu, Andrei Pleşu, Dumitru Ţepeneag, Zaharia Stancu, Horia Stancu,George Astafos, Annie Bentoiu, Sanda Stolojan, Elena Vianu, Micaela Slăvescu, Ilinca Barthouil-Ionescu şi alţii. Găsim şi un portret de traducător şi editor al Irinei Mavrodin, cu accentul pus pe seria „Lettres roumaines“ de la Editura Arles, pe care a iniţiat-o şi dirijat-o timp de un deceniu. Prin stilul narativ, pe alocuri captivant, istoria traducerii în limba franceză a respectat pariul de accesibilitate şi de lizibilitate, vizând astfel şi un public mai larg, o deschidere dincolo de cercul specialiştilor. Este vorba de o istorie ce se pretează foarte bine la o lectură încrucişată cu salturi de la teatru la literatura pentru copii, de la religii la filosofie, sau de la antropologie la texte juridice, o istorie care îşi asumă partea de narativ şi care nu seamănă nici cu un dicţionar, nici cu o enciclopedie, nici cu un catalog sau un repertoriu. Indexul de autori şi cel de traducători sunt utile instrumente de lucru într-o panoramă în care erudiţia se îmbină judicios cu istorisirea, fără a o sufoca, în care informaţia este pertinent comentată, iar sinteza dominantă face din când în când loc unor lecturi critice sau comparative, care ilustrează excelent un domeniu sau altul. Avem de a face cu o lucrare unică în Europa şi în lume, de o anvergură şi o densitate fără precedent, care îşi atinge misiunea de a da traducerilor locul cuvenit în patrimoniul intelectual naţional şi universal, care scoate din umbră şi din statutul de secundaritate traducătorii şi munca lor puţin cunoscută. Parafrazându-l pe Jean Densle, am putea spune că „rezultatul este unul monumental, vertiginos, şi care provoacă toată admiraţia“. •• Muguraş Constantinescu