România literară, octombrie-decembrie 2020 (Anul 52, nr. 41-52)

2020-11-06 / nr. 46

o›NO›NÎH Si oc v£› vD § ›n .S‘E ›«0 Eo CC •----------------------------------------------------Cristian Pătrăşconiu: Cum arată o zi obişnuită din viaţa lui Stefan Cazimir, povestită, foarte pe scurt, de Ştefan Cazimir? Ştefan Cazimir: Dacă e să mă refer la perioada actuală, arată foarte monoton şi foarte trist. Pentru că, nefiindu-mi permis accesul la Biblioteca Academiei, eu mă aflu, de fapt, într-o perioadă de şomaj tehnic. Nu am posibilitatea să-mi dezvolt ideile care, eventual, s-ar ivi trebuie să aştept ceea ce aşteptăm cu toţii, dar nu se ştie când şi cum va veni: încetarea acestei stări, fără precedent, din câte ştim, din istoria lumii. Atunci când nu e pandemie - şi când nu va mai fi pandemie -, cum arată o zi obişnuită din viaţa lui Ştefan Cazimir? Pe vremea când eram cadru didactic, erau zile în care aveam ore de curs sau de seminar, erau momentele în care puteam să frecventez biblioteca şi timpul pe care îl petreceam la masa de scris. Cam acestea erau marile „ancore“, cele trei puncte de sprijin. Vă plac mai mult dimineţile sau mai mult serile, înserările? Răsăritul sau apusul? Sunt un tip matinal. Un psiholog francez spune că orele cele mai bune pentru munca intelectuală sunt orele de dimineaţă. După aceea, poate interveni activitatea de rutină. Acelaşi psiholog, a propos de Flaubert, spune: Flaubert pretinde că a muncit o zi întreagă! Dar ce însemna aceasta? Se tolănea pe divan, căuta în bibliotecă, zăbovea ore în şir asupra unei fraze. Deci, răsăritul... Categoric. Orele matinale. De altfel, mă şi trezesc foarte devreme. Pe la 4-5 sunt deja treaz. Dacă aţi fi fost - vă provoc puţin - un ghid turistico-literar şi dacă l-aţi fi putut învia pe Ion Luca Caragiale, unde l-aţi fi dus, imediat după căderea comunismului? în primul rând, presupunând că l-aş fi scos din cavou, ar fi trebuit să îi cer iertare în numele generaţiei noastre pentru epitaful stupid care i-a fost pus pe piatra de căpătâi. Mormântul i-a fost mutat cândva din locul iniţial, acela al familiei, şi adus lângă Eminescu. Tot atunci a fost adus acolo şi mormântul lui Coşbuc. Acesta avea o piatră de căpătâi în formă de trapez, cu baza mare sus şi baza mică jos, şi cu un citat din gazelul Lupta vieţii - „O luptă-i viaţa, deci te luptă..." etc. Ca să îi facă şi lui Caragiale un monument simetric, a trebuit să găsească un text. Şi au scris următoarele: „Fraţi [sic], să cultivaţi poporul, că un pom fără rădăcini nu poate trăi“. Eu, care sunt, dragă Doamne, doctor în Caragiale, nu întâlnisem nicăieri în opera lui această frază. De unde or fi luat-o? Ei, hazardul m-a făcut să o descopăr. La 16 ani de la moartea scriitorului, publicistul ardelean Horia Petra-Petrescu-care îl cunoscuse pe Caragiale şi chiar îi consacrase o teză de doctorat - a scris un articol comemorativ în care, între altele, amintea și asta: „Caragiale ne spunea adesea«Fraţi [sic], să cultivaţi poporul...»“. Să pui pe mormântul unui clasic o frază din auzite, de la altcineva, este o gravă impietate! Şi, după ce i-aţi fi cerut scuze, unde l-aţi fi dus? Cred că la „Gambrinus“. Deşi actualul local nu mai e unde era vechiul „Gambrinus“, adică lângă vechiul Teatru Naţional. Dar astăzi, în 2020, unde l-aţi duce? Ce să vadă? El nu mai are ce să vadă, nu mai are de ce să se mire pentru că a prevăzut tot. A prevăzut, poate n-o să vă vină să credeţi, chiar şi certificatul de revoluţionar, în Conul Leonida..., soţul îi povesteşte Efimiţei ce mare agitaţie a fost la Bucureşti pe 11 februarie: steaguri, muzici, chiote, tămbălău, să te ferească Dumnezeu de furia poporului! Iar Efimiţa zice: Bine că n-am fost în Bucureşti pe vremea aia; cum sunt eu nevricoasă, păţeam alte alea. Leonida ripostează. Ba nu zi asta, puteai trage un ce profit. Putea, de pildă, să capete certificat de revoluţionar şi să nu mai plătească impozit. Cred, de altfel, că suntem singura revoluţie din lume care a emis asemenea certificate... Ar fi fost I.L. Caragiale un membru de soi pentru un Partid Liber-Schimbist de secol 20, ba chiar de secol 21? Caragiale a năzuit spre sfârşitul vieţii să participe direct la viaţa politică. „Dragă Costică - se destăinuia el lui C. Stere ştii ce dorinţă mi-a mai rămas în viaţă? Pariez că n-ai să ghiceşti. Să-ţi spun eu care mi-i idealul: să fiu deputat sau senator... să ajung parlamentar... să mă numesc «alesul naţiunii»... să jur pe «constituţiune»... să apăr «sfânta constituţiune»“, înfiinţarea, în 1990, a Partidului Liber-Schimbist, avându-l pe Caragiale ca patron spiritual, a reprezentat deci o şansă istorică. Dacă scriitorul, în timpul vieţii, nu dobândise scaunul de deputat, de ce nu ar fi putut, postmortem, să-l ocupe prin delegare? Apropos de jocul nostru de mai înainte, aveţi mai multe cărţi despre Caragiale, dar şi una despre Eminescu, precum şi una despre Odobescu. Unde i-aţi duce pe cei doi - pe Eminescu şi pe Odobescu - astăzi? Pe Odobescu l-aş duce în sălile numite „Tezaur“ de la Muzeul Naţional, ca să revadă tezaurul de la Pietroasa, căruia el i-a dedicat o monografie în trei volume. Iar pe Eminescu... Sunt mai multe variante aici. La malul mării ar fi una dintre ele. Cum e Caragiale cu noi, împreună cu noi? „Caragiale e cu noi!“ a fost şi deviza Partidului Liber-Schimbist. Ea poate fi înţeleasă în două feluri, diametral opuse. Unul, e cu noi, prin acţiunea lui critică împotriva unor anumite anomalii ale vieţii sociale. Al doilea: e cu noi în sensul că nimic nu s-a schimbat şi că noi îi suntem contemporani sau că el ne este nouă contemporan. Până când Caragiale e cu noi? M-a întrebat cineva cu ani în urmă: credeţi că, peste 100 de ani, Caragiale va fi la fel de actual? Am răspuns astfel: nu obişnuiesc să fac pronosticuri pe care nu le voi putea verifica. De ce e bine că I. L. Caragiale e cu noi? Şi de ce nu e bine că e cu noi? Nu e bine pentru că viciile, neajunsurile pe care le-a satirizat se manifestă şi astăzi şi încă la o potenţă mai ridicată. E bine fiindcă el continuă să îşi exercite ad infinitum acţiunea critică. Dacă ar fi fost contemporanul nostru, credeţi că I.L. Caragiale ar fi avut un dosar voluminos la Securitate? Mai curând, aş crede că nu, pentru că a folosit un limbaj ambiguu. Din anumite puncte de vedere, el a avut şi o oarecare doză de conformism, în sensul că anumite instituţii ale statului - Armata sau Biserica, de pildă - s-au bucurat din partea lui de o preţuire neştirbită. Caragiale, de fapt, este foarte greu de prins într-o formulă unitară, pentru că, faţă de aceleaşi fenomene, a avut, de multe ori, atitudini contradictorii. Dumneavoastră „simţiţi enorm şi vedeţi monstruos“? Nu, nu. în plus, în privinţa aceasta, Şerban Cioculescu a atras cel dintâi atenţia asupra faptului că nu putem desprinde de context o expresie care apare într-o anumită împrejurare sub asaltul ploşniţelor şi al altor dezagremente din cunoscuta schiţă Grand Hotel „Victoria Română“. în această chestiune, eu am susţinut despre kitsch că „nu conturează o lume a exceselor, ci una, prin definiţie, a căilor de mijloc, în recenzia pe care a dedicat-o cărţii, I.L Caragiale faţă cu kitschul, Nicolae Manolescu s-a declarat de acord şi a spus şi în alte ocazii că lumea lui Caragiale nu e o lume a exceselor, ci una a moderaţiei“. Calea regală, nu-i aşa? Da, oarecum. Dar, pentru cei care - cum se spune - au deschis televizoarele mai târziu sau pentru cei care nu au deschis prea multe cărţi, care e contextul adecvat - şi, implicit, înţelegerea justă - pentru această formulă, simt enorm şi văd monstruos? Paul Zarifopol, în momentul în care i-a acordat statutul de „parolă“ a operei lui Caragiale, a rupt-o, de fapt, din context. El invoca şi anumite amintiri legate de perioada berlineză în care se vedea foarte des cu scriitorul: „Caragiale iubea adânc farsa şi paiaţeria tradiţională, faţă de formele cele mai simple ale comicului, curiozitatea şi capacitatea lui de a se amuza nu cunoşteau osteneală, nici saturaţie. «Spitarii să-mi arăţi, asta-mi trebuie mie». Mult am umblat după «spitarii» în iernile lungi pe care le-am trăit cu dânsul; şi neuitată îmi este atenţia lui lacomă şi subtilă pentru caricatura scenică. Cu nesaţiu se absorbea în detaliile jocului, cu mai mult nesaţiu se cheltuia pe urmă în comentarii exuberante asupra copilăriilor farsei şi ale clovnilor. Simţul şi gustul comicului enorm - fundamentul însuşi al tehnicei sale teatrale - ieşea atunci la iveală cu elementară evidenţă." Aceleaşi înclinaţii ale scriitorului, Zarifopol le descoperă cristalizate într-o formulă memorabilă - „simt enorm şi văd monstruos" -, care, dincolo de sensurile ei într-un context anumit, pare destinată să rezume însuşi temperamentul lui Caragiale şi să- i definească metoda artistică. „Toată producţia lui mărturiseşte această pornire, în grav ori în riedicul, construcţiile lui poartă semn de fundamentală violenţă. Orice caracter al lui este un exces, orice situaţie, o culminaţie. Astfel dispus şi îndreptat cu deosebire spre comic, talentul lui a fost inevitabil consacrat caricaturii." Numai că, mai târziu, Cioculescu a contestat validitatea acestei interpretări, resituând formula în context, şi, mai departe, păstrând proporţiile, şi Ştefan Cazimir, în consens cu Nicolae Manolescu... Dar, dacă e să declinăm această formulă, simţiţi monstruos despre limba română vorbită şi scrisa astăzi? »« p. (8 CU CD „simt enorm și văd monstruos despre limba română vorbită şi scrisă astăzi“ "% UI / O) O