România literară, iulie-septembrie 2021 (Anul 53, nr. 29-40)

2021-08-06 / 33-34. numărul

--------------------------------------------------------------------------------------------#leat, cu el: Mircea Ivănescu, Virgil Mazilescu, Leonid Dimov, Petre Stoica, Daniel Turcea, Mihai Ursachi. Toţi aceştia erau precedaţi de supravieţuitorii poeziei belice şi postbelice române: Ştefan Aug. Doinaş, Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Gellu Naum ... La ce ne putem aştepta de acum înainte? Nu ce-i de făcut. Fiindcă în materie de noi talente, de noi şi importanţi scriitori, cu opere valide şi exemplare, putem să facem, vai!, prea puţin. Eu zic că totuşi ceva am putea, să facem zid, cei care încă scriem şi vorbim româneşte, în apărarea limbii noastre. Ea nici nu ne mai aparţine exclusiv, ci este un bun cultural universal tezaurizat în opere certe de mare valoare. Despre starea scriitorului român - socială, materială, de ce nu morală?, în condiţiile marginalizării lui, a literaturii înseşi ca instituţie a culturii fundamentală pentru identitatea noastră în lume - lucrurile par, paradoxal, mai uşor de explicat. „Starea scriitorului român", cinic spus, nu poate fi alta decît starea românului însuşi. O fi ea bună sau chiar foarte bună cum ni se spune politic? O fi ea precară, chiar jalnică, aşa cum o deplînge, tot politic, opoziţia? Cred că simpla interogare îşi conţine răspunsul. Ceea ce irită însă, în această problemă concretă, şi nu se spune pe faţă, este plasarea scriitorilor pe o scară valorică, în literatură n-a fost niciodată egalitate între scriitori aşa cum scrie la Constituţie că ar fi între cetăţenii ţării. Un scriitor nu este egal niciodată cu un alt scriitor. Ştiu, e greu, dacă nu dureros să se accepte acest lucru. Această frustrare a plasării diferite a scriitorilor pe scara valorică prin critica literară şi instrumentele ei specifice (recenzii, cronici, dicţionare, istorii literare, sinteze specifice), cu consecinţe logice, dar nu obligatorii, şi sociale, generează infinite, interminabile zarve şi intratabile nemulţumiri. Inevitabile. Poate chiar această anchetă încearcă să le mai calmeze. GELLU DORIAN Mentalitatea Greu de spus, în primul rând, cred, nu scriitorul român, în special, are vreo vină anume, care face ca viaţa literară din care face parte să arate acum aşa cum arată, ci mai curând mentalitatea căreia el i se adresează, şi anume cea a cititorului, care face legea, dar şi mentalitatea unor cobreslaşi. în primul rând aş schimba, dacă s-ar putea, această mentalitate a receptorului, a cititorului, care face ca bunăstarea scriitorului să fie alta prin achiziţionarea de carte românească a prezentului. Cititorul român este unul extrem de selectiv în defavoarea cărţii româneşti. Spune, când se află într-o librărie: a, e scriitor român, nu merită! Sau mai grav: „nu se merită!" Nu totdeauna, dar, în general, preferă o carte a unui scriitor străin decât una scrisă de un scriitor român, fie el şi în vogă. Procentul e destul de mare, de peste 75% în acest raport de asimilare a cărţii străine în detrimentul celei româneşti. Politic nici nu este corect, nu-i aşa! Şi cum aş face asta? în primul rând, la diversele întâlniri cu cititorii, la târguri de carte, la diverse emisiuni radio, tv, ori în cazul traducerilor în alte limbi, n-aş promova doar aceiaşi scriitori, de regulă un număr restrâns, ce dă impresia că literatura română este foarte săracă. Or, nu este deloc aşa! Aş interacţiona promoţiile literare şi mai ales zonele în care acestea există. Aş crea o miză atractivă pentru cititorul român, prin promovarea insistentă a tuturor categoriilor de scriitori. Acum zonele literare sunt lăsate mereu la periferie, chiar dacă, prin anumiţi scriitori mereu prezenţi la astfel de manifestări de promovare, acestea par a fi prezente. Efectele au dus la crearea imaginii de sărăcie şi subţiere a păturii valorice a scriitorilor români. Şi de aici sentimentul de frustrare, invidia, reacţia de demolare a breslei de către cei care se transformă în „reformatori" de ocazie, aşa cum se întâmplă acum în lupta Uniunii Scriitorilor din România cu această categorie care-şi adună forţe din rândul promoţiei tinerilor, foarte nemulţumiţi de „viaţa literară" de la noi. Şi asta se reflectă şi în mentalitatea cititorilor, care creează imaginea prost receptată a scriitorului român, a statutului lui fie profesional, fie moral. în al doilea rând aş încerca să schimb şi mentalitatea scriitorului român, care, în cele mai multe cazuri, este deformată de efectele proastei receptări, în diverse forme, de la cititori la prezenţa în istoriile literare recent elaborate, la prezenţa în reviste în care contează, îmi este foarte greu să emit o reţetă acum, dar o opinie pot să am. Scriitorul român este, la rândul lui, şi el extrem de sensibil. în primul rând confundă breasla din care face parte cu o instituţie care-i conferă valoare, poate una chiar adăugată, la care el nu mai adaugă nimic, ci doar vanitate, orgoliu, ori aşteaptă de la aceasta tot felul de drepturi, în timp ce el nu-i oferă nimic, ci, mai mult, o defăimează, o demolează chiar în faţa unei lumi mirate de o astfel de atitudine. Aş lucra, în acest sens, la solidarizarea scriitorilor români, prin recunoaşterea meritelor tuturor scriitorilor, nu ştiu cum, dar altfel decât se petrece acum. O diversificare a celor mereu promovaţi ar crea o altă atitudine, atitudine din care s-ar naşte o altfel de viaţă literară decât cea în care trăieşte acum scriitorul român. Este adevărat, nu ai cum să-i mulţumeşti pe toţi scriitorii români. Genus irritabile vatum, aşa cum a spus Horaţiu, adică acest „neam supărăcios al poeţilor" (aici al scriitorilor!) este greu de mulţumit, greu de remodelat în mentalitate, însă nu imposibil. în fond particularităţile fiecărui scriitor ţin de caracterul fiecăruia, însă atunci când faci parte din compoziţia unei vieţi, fie ea chiar şi literară, trebuie să încerci, fie de pe poziţie de conducător, fie de pe poziţie de membru, să intri în forma statutară a acestei condiţii. Orice abatere duce la degradarea acesteia, aşa cum se întâmplă acum. HORIA GÂRBEA Doar cinci Utere La întrebarea anchetei aş putea spune că nu îmi ajung patru mii de semne, nici 40 de mii, ca să spun ce aş schimba pentru ca viaţa literară, a scriitorilor şi chiar literatura noastră să arate mai bine. Sau aş putea spune că am nevoie de numai cinci litere, cele care compun cuvîntul „totul". Pentru o schimbare semnificativă, lucrul necesar, primordial, sînt banii. Ar trebui schimbate raporturile literaturii/literaţilor cu fondurile alocate acestora de stat, prin administraţiile centrale şi regionale. Dacă bugetele alocate culturii ar creşte de cinci sau de zece ori, iar birocraţia cerută acordării lor s-ar reduce la o cincime, tot ar fi prea puţin. Investiţia în cultură e pe termen foarte lung, iar beneficiul este inestimabil. Să presupunem că o administraţie, între 1870 şi 1920, ar fi plătit pentru ca 30 de scriitori să trăiască foarte confortabil şi să-şi vadă de scris. Iar c dintre cei 30 mii ar fi fost Eminescu, Creangă, I. L. Caragiale, Slavici şi Titu Maiorescu. Iar de ceilalţi 25 nu s-ar fi ales nimic. Nu ar fi meritat efortul financiar? Dar dumnealui, statul, zice: ăştia au apărut oricum şi au scris, trăind cum au putut. Să lăsăm destinul să-şi facă treaba. Dar nu e aşa. Pentru o literatură temeinică e nevoie de instituţii la care nu scriitorul sau editorul sau directorul de revistă să meargă cu căciula în mînă şi vraful de dosare cu şină sub braţ. Invers: instituţiiile, cu oamenii lor pregătiţi şi avizaţi să întrebe de ce e nevoie. Au în plan o ediţie în traducere dintr-un mare clasic european? Au descoperit nişte debutanţi care merită sprijiniţi? Au gîndit o ediţie critică dintr-un clasic român? Vor să acorde nişte premii unor scriitori octogenari? Ce propunere au pentru ridicarea statuii unui scriitor în piaţa cea mai mare din oraş? Literatura se poate dezvolta prin comisionare de piese de teatru, acordare de burse pentru studii critice şi ediţii, fonduri pentru realizare de antologii, pentru călătorii de studii ale scriitorilor români, dar şi pentru festivaluri şi simpozioane la care să fie găzduiţi autori de seamă din alte ţări. Universităţile ar trebui să primească bugete speciale pentru organizarea de conferinţe şi seminarii. Toate acestea şi multe altele se fac la noi aleator, sporadic, din sărăcie şi ca urmare a eforturilor, uneori disperate, ale Uniunii Scriitorilor sau ale unor persoane care fac rost pe cont propriu de bani şi care depind de bunăvoinţa şi simpatia personală a cîte unui politician cu mintea mai ageră. Asta trebuie schimbat, dar e foarte puţin probabil să se schimbe: lucrurile acestea trebuie să aibă regularitate, continuitate, previzibilitate pe termen foarte lung şi fonduri din belşug. Dacă s-ar face, în douăzeci de ani şi mai ales într-o jumătate de secol efectul ar fi semnificativ, n-am mai jeli că avem analfabeţi funcţionali printre elevi, ca şi printre profesori. Literatura şi cultura în general nu sînt nişte mofturi decît pentru moftangii. DAN GULEA Scriitorul şi şcoala V * Iluzia că putem controla viaţa literară, fie şi în numele unei îmbunătăţiri a ei, a fost nutrită încă din cele mai vechi timpuri. Acesta este, în fond, un gen literar prestigios. Se ştie că un scriitor este (aproape) întotdeauna pregătit să citească sau să interacţioneze, să comunice sau să (se) explice; dar principala posibilitate de a comunica nu o constituie canalul propriu de comunicare (relaţiile, conturile de social media, prezenţa în spaţiul public - în fine, propria „bulă"), ci o anumită infrastructură care trebuie, şi astăzi poate mai mult decât ieri, construită. Primii scriitori (în fond, primele persoane publice) pe care i-am văzut, prin iniţiativa unui profesor de română de la liceu, au fost poetul Ion Stratan şi meticulosul Banu Rădulescu, întemeietorul revistei „Memoria". Un eveniment (sau au fost două?) care nu a mai avut continuitate s-a pierdut între ore severe şi posibilităţile considerate infinite ale vârstei. Şi, în acelaşi timp, strălucesc şi sunt convocate, acum şi aici. Era momentul ideal pentru a vorbi despre literatura contemporană şi de a afla astfel, prin verbul poetului, că unul dintre cei mai reprezentativi scriitori (de fapt, cel mai mare!) ai prezentului anilor 1990 este... Nichita Stănescu - frumos omagiu, mândru şi poate firesc, dar cât se poate de inadecvat. Scriitorul român trebuie să fie prezent în şcoală, şi las la îndemâna autorilor de programe şcolare şi de manuale definirea literaturii contemporane, alcătuirea canonului didactic şi consider că ar trebui coordonate o serie de programe prin care scriitorii să vină în şcoli, în mod constant, pentru a forma astfel generaţii de cititori, pentru a întreţine un public. Reverberaţiile s-ar cunoaşte în timp (ce politician e pregătit să aştepte?), nu doar la nivelul unor amintiri personale (cunosc numele celor care au venit în faţa unor elevi, cândva, pentru că citesc şi acum literatură), ci la nivel sistemic, al pieţei de carte - generic vorbind. Tipul acesta de interacţiune este astăzi lăsat la îndemâna unor conjuncturi judeţene, în faţa copiilor (de diferite vârste, de la clasele mici la cele mari) cumpărând, de regulă, barzii judeţeni, prin intermediul unor relaţii şi cunoştinţe care nu au de-a face cu literatura. Nu este mult ca, în fiecare şcoală din România, la un moment dat, câte un scriitor - un scriitor adevărat însă, uu judeţean - să vină în faţa copiilor o dată pe semestru. Fireşte că, în ciuda oricăror rezerve, comparaţii, discuţii, nu ar putea fi moderate afirmaţii „totalitare" de felul celei de mai sus, care stabilea clasamente şi individualităţi în domeniul poeziei. Dar cel mai mare câştig (de estimat, poate în 10 ani de la conturarea unei astfel de atmosfere) ar fi crearea unui public interesat nu de literatură la modul general, ci de literatura română; este mutarea pe care societatea o poate face. în practică, vremea (dacă a existat vreodată) în care un scriitor poate influenţa societatea a apus - sau cel puţin s-a erodat substanţial -, astăzi există termenul de „influencer"; un ultim reflex ar putea fi „intelectualii lui X sau lui Y“, unde necunoscutele desemnează oameni politici, anturaţi nu atât de scriitori, cât de, aşa cum precizează sintagma, intelectuali publici, de formaţie neoconservatoare, în genere mai vocali. Este timpul ca scriitorul de astăzi să intre în școală. ------------w 73 O 3a 3# ■11 3C 3 00 u‚ w4* CJs mc 'S NJ ON.