România Pitorească, 1985 (nr. 1-12)

1985-08-01 / nr. 8

Spunea Nicolae Iorga în una dintre in­tervenţiile sale ca mai sînt români care n-au fost niciodată la Iaşi, fapt ce n-ar trebui sa existe. îndemnul istoricului îşi păstrează valabilitatea, pentru ca laşul ra­­mîne o rezervaţie spirituala a noastra, a tuturora, este locul către care ne îndrep­tăm spre ,a rătăci pe drumuri de suflet, călcînd pe urmele înaintaşilor, Iaşul este oraşul miraculos în care s-au împletit vi­sele şi aspiraţiile multor personalităţi de seama ale culturii româneşti; este templul în care au oficiat, cu profundă veneraţie faţă de limpezimea de cleştar a verbului românesc, poeţii, prozatorii, dramaturgii Muzeul de literatură al Moldovei oferă vizitatorilor un model original de valorifi­care ştiinţifica a celebrei moşteniri lite­rare ieşene, între Bojdeuca lui Ion Creangă, cel dintîi muzeu memorial orga­nizat în ţară, inaugurat în aprilie 1918, şi Expoziţia dedicata lui Mihai Eminescu în Copou, într-un spaţiu de vibranta medita­ţie eminesciana, deschisa în iunie 1984, Iaşul ne mai invită pe alte şapte itinerare sentimentale pe care se înscriu tot atîtea edificii păstrătoare de calde amintiri şi de grăitoare dovezi despre forţa şi solidita­tea literaturii române: Casa Dosoftei. Mu­zeul teatrului. Muzeul memorial Mihail Sadoveanu, casele memoriale ale poeţilor Otilia Cazimir şi Mihail Codreanu, şi, ca o încununare a gloriei Iaşului literar al se­colului trecut. Muzeul găzduit în casa lui Vasile Pogor. Al noualea drum de suflet ne va purta către Mirceştii lui Vasile Alec­­sandri, in timp ce un al zecelea ne va rea­duce la Iaşi, pe strada Raiet, unde con­structorii au încheiat de curind lucrările de renovare la casa în care a trăit şi a scris George Topîrceanu, devenită, la rîn­­dul ei, muzeu memorial. Coloanele pe care se sprijină faţada Casei Dosoftei vor parcă să sugereze du­rabilitatea prin timp a coloanelor de gra­nit pe care se înălţă edificiul literaturii ro­mâne. Modesta locuinţă a învăţatului adă­posteşte documente de o valoare excep­ţionala, începînd cu primul manuscris ro­mânesc datat, căruia i se alătură tomurile originale ale cronicarilor Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, cărţi vechi, în­văluite cu nimb de înţelepciune, dintre care rasar, ca nişte nestemate rare, ope­rele umanistului Dimitrie Cantemir, ce ne dau imaginea consonanţei istoriografiei, a primelor titluri din literatura româna, cu literatura europeana. în acest context, muzeul evocă îndepărtatele tradiţii ale ti­parului ieşan, dialogul neîntrerupt al căr­turarilor moldoveni cu oameni luminaţi din Muntenia şi Transilvania, circulaţia cărţii româneşti, în pofida tuturor opreliş­tilor, de o parte şi de cealalta a Carpaţi­­lor, devenind astfel unul dintre argumen­tele de nădejde ale luptei pentru împlini­rea marelui vis al unirii. Muzeul teatrului, organizat în batrîna locuinţă a părinţilor lui Vasile Alecsandri, este scena pe care se desfaşoara specta­colul de gala, cu forţa lui cuceritoare de la mijlocul veacului trecut, al dramatur­giei româneşti. Un spectacol cu perso­naje nemuritoare, aducînd în prim plan emoţionante obiecte de recuzita şi cos­tume ale unor actori celebri, aşa cum le-au purtat în seara premierei, cu semne adînci lasate de militanţi neobosiţi, în frunte cu Alecsandri, Eminescu şi Cara­­giale pentru propăşirea artei dramatice originale d­in casele Otilia Cazimir si Mihail Co­dreanu,­ obiectele personale, fotografiile, manuscrisele ne introduc în atmosfera in­­tima, de vieţuire şi de creaţie a acestor remarcabili poeţi. Privindu-le, încerci sen­timentul ca gazdele abia au plecat de acasă şi ca trebuie sa se întoarcă sa-şi reia lucrul, aplecaţi peste vrafurile de pa­gini scrise. La casa Mihail Sadoveanu din dealul Copoului se aud şoaptele îndepărtate ale oştenilor Măriei sale voievodul Ştefan prelingîndu-se printre manuscrise, mobi­lele din odăi, printre obiectele personale ale Maestrului. La cîteva sute de metri de aici, în Gra­dina Copou, teiul sacru, iarăşi în floare, stă neclintit pe locul lui, cu braţele încă vînjoase, înălţate către cer. La umbra lor, încerc sa desluşesc silueta suplă, tînără a poetului. Mi-l închipui îmbrăcat încă în paltonul-i negru, cu pletele lungi fluturind în bătaia vîntului, păşind agale pe aleile înverzite alături de prietenul nedespărţit, mai scund şi mai împlinit la trup, pe ca­­re-l cunoscuse, pare-se cu puţine luni în urmă, la Bolta rece, „într-un moment de euforie dor­mătoare de graniţi sufleteşti“, după cum deduce George Călinescu. Ma­rea prietenie dintre Eminescu şi Creangă născută sub semnul darurilor de chihlim­bar ale toamnei, va fi ajuns să-şi afle, cu­­rînd după aceea, unul dintre plăcutele re­fugii de linişte pe aleile din Gradina Co­poului. Cît de tînăr ori­cît de bătrîn va fi arătat toiul în primăvara încărcată de exu­berante amintiri a anului 1876? Pentru ieşeni şi, poate cu atît mai mult pentru cei ce sînt doar în trecere pe aici, drumul spre Copou se înscrie într-un act reflex, iscat din nevoia interioară de a ne regăsi, sub ramurile mereu fremătătoare ale teiului, pe noi înşine. Indiferent în care zi a anului, indiferent în care ano­timp, ne vom abate cu aceeaşi evlavie pe dinaintea acestui martor încă în viaţă la bucuriile şi tristeţile celui mai mare poet al românilor, cu sentimentul că acela pe care-l cauţi cu atîta iubire se află negre­şit acolo. Stînd pe bancă şi privind mugu­rii abia treziţi din toropeala iernii ori res­­pirînd parfumul dulce al florilor, calcînd pe covorul moale de frunze ruginii sau la­­sînd un cerc larg de urme în stratul gros de zăpadă. Cu atît mai mare va fi bucuria celui ce n-a mai trecut nu de prea multa vreme prin faţa copacului ce poartă cu fală nu­mele lui Mihai Eminescu atunci cînd, la numai cîţiva paşi, în dreapta, pe zidul unei clădiri modeste, în jurul căreia vara se rînduiau mese încărcate cu halbe cu bere, va descoperi plăcuţă cu litere dis­crete, fixata peste vechea firmă. Centrul expoziţional Eminescu. Aşadar, ecoul pa­şilor poetului, al vocii sale, al muzicii din versurile lui pătrund acum fără oprelişte în încăperea cu ferestre luminoase. At­mosfera răscolitoare din jurul bătrînului tei se strecoară prin filtre de lumină, aş­­ternîndu-se calmă şi echilibrată prin un­ghere, pe sub vitrine de sticlă, în docu­mente şi mărturii mişcătoare. Expoziţia din Copou, imaginată de muzeografii din Iaşi ca un omagiu adus Luceafărului poe­ziei româneşti, într-un loc în care teiul troieneşte cu floarea şi cu frunzele sale creştetele tuturor iubitorilor de frumos din oricare colţ al ţării, este în stare să ne mişte pînă în adîncul inimilor. Prietenia lui Eminescu cu Creangă, dragostea ara­­tată Veronicai Micle, legătura cu Iaşul, în­cepînd din 1874, anul cînd s-a stabilit aici, apoi revenirile sale tîrzii, din 1884 şi din anii următori, sunt înfăţişate într-o fi­rească succesiune. File de manuscrise, semnături autografe, ediţii rare, ediţii postume ori în limbi străine, numere din „Convorbiri literare“ şi din „Curierul de Iaşi“ amintind contribuţiile sale la aceste reviste, ediţii mai vechi sau mai noi, apă­rute în peste douăzeci de ţări de pe glob Volume consacrate vastei opere emines­ciene semnate de Titu Maiorescu, Iorga, Călinescu, Nicolae Zaharia, Caracostea, Noica, Papacostea ne oferă prilejul sa parcurgem anevoiosul drum al creaţiei celui pe care geniul l-a sorbit din popor „cum soarbe soarele un nour de aur drumul parcurgerii şi a­ întoarcerii la limba lui Mihai Eminescu, la visurile, la vibrantele chemări ale versurilor sale, in centrul expoziţional din Copou, in vecinătatea teiului sacru, în faţa unui au­ditoriu din ce în ce mai numeros, mai do­ritor să pătrundă sensurile profunde ale liricii eminesciene, au loc seri de poezie şi muzică, de evocări literare susţinute de oameni de cultură din instituţiile ieşene sau reînviate, prin glasul atît de cunoscut al unor iluştri scriitori, critici literari sau artişti, de memoria benzilor de magneto­fon. Cobori cu această vrajă în suflet panta lina a Copoului şi, ajuns in faţa impună­toarei clădiri a Universităţii, te abaţi vreo suta de paşi pe o strada la stingă. Casa lui Vasile Pogor, în care Titu Maiorescu conducea acum o sută şi mai bine de ani şedinţele societăţii literare „Junimea“ ră­sare înaltă, alba, din împletitura unor alei îngrijite. în încăperile ei cu aer de so­lemna ţinuta academica îşi dau inti­lnire două secole de literatura, cuprinse între apariţia primului ziar în limba româna. „Albina Româneasca“ şi activitatea lui Gheorghe Asachi, cel ce îi întemeiase ş­i contribuţiile scriitorilor moldoveni din zi­lele noastre; între aceste borne ale timpu­lui îşi găsesc oglindirea anul 1840, cu „Dacia literara­" şi grupul de scriitori şi oameni de cultura — Costache Negruzzi, Mihail Kogalniceanu, Vasile Alecsandri, Atecu Russo etc. aflaţi in jurul ei —, „Ju­nimea- şi revista „Convorbiri literare , apoi „Contemporanul- şi „Viaţa româ­nească--. Retrăiesc cu înfiorarea inimii una din serile de la „Junimea". Din faţa uşii de la intrare mi-i închipui grăbind sa urce trep­tele, unul cîte unul, pe Eminescu, Alec­sandri, Creanga, Caragiale, Slavici, Ne­­gruzzi, Maiorescu, pe Vasile Conta, A.D. Xenopol şi pe toţi­­ceilalţi nelipsiţi de la întîlnirile de vineri, de după apusul soare­lui. Totul a ramas ca atunci: fotoliile, scaunele, biroul la care lucra Vasile Po­gor, sobele, perdelele. S-au adunat apoi obiecte, amintiri, fotografii, manuscrise, în hol se stinge ecoul paşilor ultimului venit şi încăperea de alături se umple dintr-odata de ecoul, ca un vuiet surd, al vocilor. Cum va fi răsunat oare vocea lui Mihai Eminescu, rostind versurile din IASUL LITERAR ÎIM OPT MUZEE MEMORIALE

Next