România Pitorească, 1985 (nr. 1-12)
1985-08-01 / nr. 8
Spunea Nicolae Iorga în una dintre intervenţiile sale ca mai sînt români care n-au fost niciodată la Iaşi, fapt ce n-ar trebui sa existe. îndemnul istoricului îşi păstrează valabilitatea, pentru ca laşul ramîne o rezervaţie spirituala a noastra, a tuturora, este locul către care ne îndreptăm spre ,a rătăci pe drumuri de suflet, călcînd pe urmele înaintaşilor, Iaşul este oraşul miraculos în care s-au împletit visele şi aspiraţiile multor personalităţi de seama ale culturii româneşti; este templul în care au oficiat, cu profundă veneraţie faţă de limpezimea de cleştar a verbului românesc, poeţii, prozatorii, dramaturgii Muzeul de literatură al Moldovei oferă vizitatorilor un model original de valorificare ştiinţifica a celebrei moşteniri literare ieşene, între Bojdeuca lui Ion Creangă, cel dintîi muzeu memorial organizat în ţară, inaugurat în aprilie 1918, şi Expoziţia dedicata lui Mihai Eminescu în Copou, într-un spaţiu de vibranta meditaţie eminesciana, deschisa în iunie 1984, Iaşul ne mai invită pe alte şapte itinerare sentimentale pe care se înscriu tot atîtea edificii păstrătoare de calde amintiri şi de grăitoare dovezi despre forţa şi soliditatea literaturii române: Casa Dosoftei. Muzeul teatrului. Muzeul memorial Mihail Sadoveanu, casele memoriale ale poeţilor Otilia Cazimir şi Mihail Codreanu, şi, ca o încununare a gloriei Iaşului literar al secolului trecut. Muzeul găzduit în casa lui Vasile Pogor. Al noualea drum de suflet ne va purta către Mirceştii lui Vasile Alecsandri, in timp ce un al zecelea ne va readuce la Iaşi, pe strada Raiet, unde constructorii au încheiat de curind lucrările de renovare la casa în care a trăit şi a scris George Topîrceanu, devenită, la rîndul ei, muzeu memorial. Coloanele pe care se sprijină faţada Casei Dosoftei vor parcă să sugereze durabilitatea prin timp a coloanelor de granit pe care se înălţă edificiul literaturii române. Modesta locuinţă a învăţatului adăposteşte documente de o valoare excepţionala, începînd cu primul manuscris românesc datat, căruia i se alătură tomurile originale ale cronicarilor Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, cărţi vechi, învăluite cu nimb de înţelepciune, dintre care rasar, ca nişte nestemate rare, operele umanistului Dimitrie Cantemir, ce ne dau imaginea consonanţei istoriografiei, a primelor titluri din literatura româna, cu literatura europeana. în acest context, muzeul evocă îndepărtatele tradiţii ale tiparului ieşan, dialogul neîntrerupt al cărturarilor moldoveni cu oameni luminaţi din Muntenia şi Transilvania, circulaţia cărţii româneşti, în pofida tuturor opreliştilor, de o parte şi de cealalta a Carpaţilor, devenind astfel unul dintre argumentele de nădejde ale luptei pentru împlinirea marelui vis al unirii. Muzeul teatrului, organizat în batrîna locuinţă a părinţilor lui Vasile Alecsandri, este scena pe care se desfaşoara spectacolul de gala, cu forţa lui cuceritoare de la mijlocul veacului trecut, al dramaturgiei româneşti. Un spectacol cu personaje nemuritoare, aducînd în prim plan emoţionante obiecte de recuzita şi costume ale unor actori celebri, aşa cum le-au purtat în seara premierei, cu semne adînci lasate de militanţi neobosiţi, în frunte cu Alecsandri, Eminescu şi Caragiale pentru propăşirea artei dramatice originale din casele Otilia Cazimir si Mihail Codreanu, obiectele personale, fotografiile, manuscrisele ne introduc în atmosfera intima, de vieţuire şi de creaţie a acestor remarcabili poeţi. Privindu-le, încerci sentimentul ca gazdele abia au plecat de acasă şi ca trebuie sa se întoarcă sa-şi reia lucrul, aplecaţi peste vrafurile de pagini scrise. La casa Mihail Sadoveanu din dealul Copoului se aud şoaptele îndepărtate ale oştenilor Măriei sale voievodul Ştefan prelingîndu-se printre manuscrise, mobilele din odăi, printre obiectele personale ale Maestrului. La cîteva sute de metri de aici, în Gradina Copou, teiul sacru, iarăşi în floare, stă neclintit pe locul lui, cu braţele încă vînjoase, înălţate către cer. La umbra lor, încerc sa desluşesc silueta suplă, tînără a poetului. Mi-l închipui îmbrăcat încă în paltonul-i negru, cu pletele lungi fluturind în bătaia vîntului, păşind agale pe aleile înverzite alături de prietenul nedespărţit, mai scund şi mai împlinit la trup, pe care-l cunoscuse, pare-se cu puţine luni în urmă, la Bolta rece, „într-un moment de euforie dormătoare de graniţi sufleteşti“, după cum deduce George Călinescu. Marea prietenie dintre Eminescu şi Creangă născută sub semnul darurilor de chihlimbar ale toamnei, va fi ajuns să-şi afle, curînd după aceea, unul dintre plăcutele refugii de linişte pe aleile din Gradina Copoului. Cît de tînăr oricît de bătrîn va fi arătat toiul în primăvara încărcată de exuberante amintiri a anului 1876? Pentru ieşeni şi, poate cu atît mai mult pentru cei ce sînt doar în trecere pe aici, drumul spre Copou se înscrie într-un act reflex, iscat din nevoia interioară de a ne regăsi, sub ramurile mereu fremătătoare ale teiului, pe noi înşine. Indiferent în care zi a anului, indiferent în care anotimp, ne vom abate cu aceeaşi evlavie pe dinaintea acestui martor încă în viaţă la bucuriile şi tristeţile celui mai mare poet al românilor, cu sentimentul că acela pe care-l cauţi cu atîta iubire se află negreşit acolo. Stînd pe bancă şi privind mugurii abia treziţi din toropeala iernii ori respirînd parfumul dulce al florilor, calcînd pe covorul moale de frunze ruginii sau lasînd un cerc larg de urme în stratul gros de zăpadă. Cu atît mai mare va fi bucuria celui ce n-a mai trecut nu de prea multa vreme prin faţa copacului ce poartă cu fală numele lui Mihai Eminescu atunci cînd, la numai cîţiva paşi, în dreapta, pe zidul unei clădiri modeste, în jurul căreia vara se rînduiau mese încărcate cu halbe cu bere, va descoperi plăcuţă cu litere discrete, fixata peste vechea firmă. Centrul expoziţional Eminescu. Aşadar, ecoul paşilor poetului, al vocii sale, al muzicii din versurile lui pătrund acum fără oprelişte în încăperea cu ferestre luminoase. Atmosfera răscolitoare din jurul bătrînului tei se strecoară prin filtre de lumină, aşternîndu-se calmă şi echilibrată prin unghere, pe sub vitrine de sticlă, în documente şi mărturii mişcătoare. Expoziţia din Copou, imaginată de muzeografii din Iaşi ca un omagiu adus Luceafărului poeziei româneşti, într-un loc în care teiul troieneşte cu floarea şi cu frunzele sale creştetele tuturor iubitorilor de frumos din oricare colţ al ţării, este în stare să ne mişte pînă în adîncul inimilor. Prietenia lui Eminescu cu Creangă, dragostea aratată Veronicai Micle, legătura cu Iaşul, începînd din 1874, anul cînd s-a stabilit aici, apoi revenirile sale tîrzii, din 1884 şi din anii următori, sunt înfăţişate într-o firească succesiune. File de manuscrise, semnături autografe, ediţii rare, ediţii postume ori în limbi străine, numere din „Convorbiri literare“ şi din „Curierul de Iaşi“ amintind contribuţiile sale la aceste reviste, ediţii mai vechi sau mai noi, apărute în peste douăzeci de ţări de pe glob Volume consacrate vastei opere eminesciene semnate de Titu Maiorescu, Iorga, Călinescu, Nicolae Zaharia, Caracostea, Noica, Papacostea ne oferă prilejul sa parcurgem anevoiosul drum al creaţiei celui pe care geniul l-a sorbit din popor „cum soarbe soarele un nour de aur drumul parcurgerii şi a întoarcerii la limba lui Mihai Eminescu, la visurile, la vibrantele chemări ale versurilor sale, in centrul expoziţional din Copou, in vecinătatea teiului sacru, în faţa unui auditoriu din ce în ce mai numeros, mai doritor să pătrundă sensurile profunde ale liricii eminesciene, au loc seri de poezie şi muzică, de evocări literare susţinute de oameni de cultură din instituţiile ieşene sau reînviate, prin glasul atît de cunoscut al unor iluştri scriitori, critici literari sau artişti, de memoria benzilor de magnetofon. Cobori cu această vrajă în suflet panta lina a Copoului şi, ajuns in faţa impunătoarei clădiri a Universităţii, te abaţi vreo suta de paşi pe o strada la stingă. Casa lui Vasile Pogor, în care Titu Maiorescu conducea acum o sută şi mai bine de ani şedinţele societăţii literare „Junimea“ răsare înaltă, alba, din împletitura unor alei îngrijite. în încăperile ei cu aer de solemna ţinuta academica îşi dau intilnire două secole de literatura, cuprinse între apariţia primului ziar în limba româna. „Albina Româneasca“ şi activitatea lui Gheorghe Asachi, cel ce îi întemeiase şi contribuţiile scriitorilor moldoveni din zilele noastre; între aceste borne ale timpului îşi găsesc oglindirea anul 1840, cu „Dacia literara" şi grupul de scriitori şi oameni de cultura — Costache Negruzzi, Mihail Kogalniceanu, Vasile Alecsandri, Atecu Russo etc. aflaţi in jurul ei —, „Junimea- şi revista „Convorbiri literare , apoi „Contemporanul- şi „Viaţa românească--. Retrăiesc cu înfiorarea inimii una din serile de la „Junimea". Din faţa uşii de la intrare mi-i închipui grăbind sa urce treptele, unul cîte unul, pe Eminescu, Alecsandri, Creanga, Caragiale, Slavici, Negruzzi, Maiorescu, pe Vasile Conta, A.D. Xenopol şi pe toţiceilalţi nelipsiţi de la întîlnirile de vineri, de după apusul soarelui. Totul a ramas ca atunci: fotoliile, scaunele, biroul la care lucra Vasile Pogor, sobele, perdelele. S-au adunat apoi obiecte, amintiri, fotografii, manuscrise, în hol se stinge ecoul paşilor ultimului venit şi încăperea de alături se umple dintr-odata de ecoul, ca un vuiet surd, al vocilor. Cum va fi răsunat oare vocea lui Mihai Eminescu, rostind versurile din IASUL LITERAR ÎIM OPT MUZEE MEMORIALE