România Pitorească, 1989 (nr. 1-12)
1989-01-01 / nr. 1
in luna lui „Ghenari" — aflam dintr-un act de acum 139 de ani — în ziua „douăzeci şi una", pruncul Mihail, al şaselea din cei unsprezece copii zămisliţi de „Gheorghe Iminovici, căminar" şi de „soţia sa Ralu", primea taina botezului sub boltile bisericii Uspenia din Botoşani. Pe baza acestui document — unicul descoperit pînă azi — majoritatea cercetătorilor istoriei noastre literare au stabilit ca dată de naştere a lui Mihai Eminescu 15 ianuarie 1850, precumpănind asupra datei de 20 decembrie 1849 la patru ceasuri şi cinsprezece minute evropieneşti", cum ar fi însemnat părintele însuşi pe o pagină de psaltire. A văzut Eminescu lumina zilei la Botoşani (cum specifică mitrica lăcaşului ctitorit de Elena, doamna lui Petru Rareş) sau în apropiere, în satul Ipoteşti, de care conştiinţa românească leagă, de peste un veac, imaginea celui mai mare poet al său? Mai puţin importante sînt, desigur, dezlegările documentaristice, decit răspunsurile pe care ni le dau înseşi rîndurile eminesciene într-o dedicaţie la cîteva versuri adolescentine, din 1866, poetul iscălea „M . Eminescu din Ipoteşti", ca mai tîrziu, notînd un vis avut „în noaptea de la 11 spre 12 febr." 1876, să exprime acelaşi simţămînt al apartenenţei: „Se făcea la noi acasă, la Ipoteşti". Pentru Luceafăr, lumea cu tei, izvoare, lacuri şi albine, cu prima dragoste, cu „armiei grele de furnici" sau cu „împăratul broaştelor", cu basmele ciobanilor şi ale codrilor, a început la Ipoteşti. Acolo putem căuta şi vestita sa plăsmuire, „insula lui Euthanasius", a cărei sorginte nu este alta decît tărîmul magic al copilăriei ipoteştene. Nedespărţit vreodată cu sufletul de locul pe care-l numea cu atîta dragoste „natala mea vilcioară", Eminescu lăsa cîndva rînduri cu rezonanţă testamentară despre Ipoteşti, pe care tatăl său, strîmtorat, era pe cale sâ-l înstrăineze: „Nu am prejudiţii, şi cu toate astea mi-ar părea rău dacă ţerîna aceea unde zace ce-am avut mai scump în lume, ar începe(a) în mîini streine. Iartă că devin sentimental — e o nerozie, dar n-am ce-i face, fiecare om îşi are pe ale sale..." Care a fost destinul casei de la Ipoteşti? Ne aflăm în posesia unei lucrări inedite, un studiu aparţinînd regretatului eminescolog I.D. Marin, autor şi al cărţii „Eminescu la Ipoteşti" (editura „Junimea", 1979). „Despre adevărata soartă a casei Eminovici — scrie I.D. Marin — faptele au fost adesea denaturate cu premeditare. Pe de altă parte, vizitatorii Ipoteştilor şi-au arătat totdeauna dorinţa de a cunoaşte amănunte despre istoria satului, despre numele său, despre biserica de lemn în preajma căreia se află mormintele Eminovicilor. Lor le sîntem datori cu răspunsuri limpezi şi întemeiate". Vînzări şi cumpărări de proprietăţi, lungi procese, donaţii, colecte publice, planuri fanteziste, instituiri de comisii şi comitete, învinuiri, entuziasme şi amînări — mulţime de avataruri învăluie leagănul naşterii lui Eminescu. Vom urmări aceste peripeţii, nu o dată palpitante, dar şi amare, de-a lungul unui serial, pe care-l inauguram în luna naşterii Poetului. Vom călători, aşadar, prin timpii Ipoteştilor. Fiindcă acolo, la Ipoteşti, poporul român s-a născut, cu Mihai Eminescu, încă o data ANCA RAICU Serial H P. IPOTEŞTI — soarta unei case (I) Călătorul pornit de la Suceava spre Botoşani, după trecerea Siretului, îşi opreşte privirea la orizont, pe o spinare de deal lungă şi împădurită, care vreme de multe secole a despărţit ţinutul Sucevei de cel al Hîrlăului. Cînd m uricele scrise în cancelaria domnească de la Suceava era vorba de vreo moşie situată la răsărit de această creastă împădurită, ea era menţionată în documentul respectiv ,peste codru“ ori „dincolo de codru", satele aşezate la poale fiind considerate ,sub codru. Fiecare proprietar de moşie îşi întemeia pe ea un sat, care îi purta numele. în prima jumătate a secolului al XV-lea, moşia Ipoteşti se chema Diaconui, aşa cum aflăm dintr-un uric din 1431, iunie, 15, prin care Alexandru cel Bun îi întărea vornicului Oană Cupcici o mulţime de moşii şi sate, împrăştiate prin toată Moldova. Printre acestea se afla, ,peste bucovină" (peste codru), şi Diaconţi, adică, ,satul diacului". La 1600, moşia se numea deja Ipoteşti, cîteodată Epoteşti — desigur, de la un anume Ipate — şi era stăpînită de patru răzeşi bătrîni. Din cei patru, trăia la Ipoteşti numai Costin diac, care, cu soţia sa Marica, stăpînea a patra parte din moşie. Cumpărînd alte două sferturi, Costin diac cu soţia sa au devenit stăpîni pe trei pătrimi din Ipoteşti. Fiul Diacului, Dumitraşco din Epoteşti, căpăta la 1635, februarie 25, uric de întăritură de la Vasile Lupu Voievod pe cele două părţi din Ipoteşti care fuseseră cumpărate de tatal său. La 1640, acelaşi Dumitraşco, ajuns acum căpitan de Ipoteşti, primea uric şi pe ultima parte, a patra „din vatra satului, din cîmp, din pădure şi din tot venitul", cumpărată acum „de la Cîrstea Dracea, Eremia Dracea şi sora lor Nastasia, fiii Elinchii Drăcioaia, nepoţii lui Rugina drept 120 lei bătuţi". Cu aceasta cumpărătură Dumitraşco a devenit stăpîn pe toată moşia Ipoteşti şi îşi avea locuinţa aici. Nici una dintre numeroasele odrasle ale căpitanului nu va locui, însă, la Ipoteşti. Fiecare pe unde era plecat, ştia numai atît, că la Ipoteşti are partea lui de moştenire „cît se va alege". Un pomelnic de cuceri cu fetele lor, de stolnici ori medelniceni îşi leagă numele de istoria Ipoteştiului prin înzestrări, schimburi ori vînzări de pămînturi. La 1737, toţi strănepoţii lui Dumitraşco din Ipoteşti se înfăţişau dinaintea divanului domnesc pentru a-şi clarifica stăpînirea asupra tuturor moşiilor rămase de la el Cu această ocazie, moşia Ipoteşti a fost împărţită in cinci părţi, după cum urmează: a cincea parte — cea dinspre Loteşti — s-a dat lui Ion Duraşco; trei cincimi din mijlocul moşiei, care fuseseră cumpărate de fostul mare medelnicer Ionaşco Isăcescu, s-au dat drept moştenire nepotului său Vasile Isacescu; ultima — a cincea parte — aflată în hotar cu Cătămărăştii, s-a lăsat în continuare fostului clucer Lupu Arhip, nepot şi el al lui Ionaşco Isacescu, însă tot acum, Lupu Arhip a acceptat să-i dea lui Toader Murguleţ această a cincea parte din Ipoteşti, iar el să primească în schimb partea din Zaiceşti, pe care Murguleţ o primise danie de la mătuşa sa. Alexandra Isăceasca Astfel, Toader Murguleţ a fost primul din neamul Murguleţilor — spiţă întinsă şi vestită, despre care a lăsat ştire şi Miron Costin — devenit răzeş la Ipoteşti. Nici Toader, nici fiul său, Alexandru, care a stăpînit în continuare a cincea parte din Ipoteşti, n-au trăit aici, ci la Mihalcea, lingă Cernăuţi. Abia unul din nepoţii săi se va muta cu locuinţa la Ipoteşti, în 1777. Oricum, numele satului Ipoteşti nu se trage de la vreun Ipatie Murguleţ cum s-a spus de mai multe ori. A existat, în adevăr, şi un Ipatie Murguleţ, dar acela a locuit la Todireşti, in ţinutul Sucevei, fără să aibă vreo legătură de proprietate cu Ipoteştiul. Pe de altă parte, el apare prin documentele noastre între anii 1636 — 1665, iar Ipate care şi-a lăsat numele satului Ipoteşti va fi trăit, cu siguranţa, cel puţin cu un secol mai înainte (va urma) Casa Eminovici in 1921 de I.D. MARIN 10 ■ ROMÂNIA PITOREASCA 1850—1889 EMINESCU — • Eu e Dumnezeu. Naţiunea mea e lumea, cum fără eu nu e Dumnezeu, astfel fără naţiunea mea nu e lume. Naţiunea acest complex de euri. (,,Fragmentarium") • E condiţiunea absolută a unei istorii n uniti anale ca să ţie cont de mişcările sufleteşti ale unei naţiuni, de toata unirea impresiuniior pe care le produc imprejurări si intimplări in sufletul ei. Firul cel roşu, antiteza împrejurărilor de dinafară e individualitatea caracteristică şi internă a poporului insuşi („Fragmentarium") . Şi noi suntem liberali in marginile pe cari ni le permite armonia intereselor naţionale şi existenţa Statului român ca individualitate deosebită, şi noi suntem democraţi întrucit ajung a se exprima şi a se stăpini interesele demosului român. Ceea ce nu admitem e ca in socoteala fiinţei noastre naţionale şi a intereselor deosebitelor clase libertatea să fie o libertate de exploatare şi democraţia să fie domnia unei populaţii flotante şi improductive prin sufragiul stors de la aceste clase in contra a chiar intereselor lor bine înţelese. („Timpul", 2 martie 1880) DESPRE NAJIUNE