România, iunie 1938 (Anul 1, nr. 15-29)
1938-06-22 / nr. 21
2» CARICATURA DIFORMAŢIUNI PROFESIONALE Un roman al vieţii şcolăreşti este „Sainte Colline”, ultima carte a lui Gabriel Chevallier. O frescă, incompletă, a mentalităţii încadrată între zidurile unui oarecare liceu provincial, din Franţa. Spunem incompletă, pentru că autorul, furat de aptitudinile humoristice, ne zugrăveşte viaţa şcolărească, numai sub aspectul banalelor false, care se fac şi se născocesc în orice pension şcolar din lume. O altă ciudăţenie a cărţii lui Chevallier este lipsa de unitate a mijloacelor de descriere. Oscilând între un obiectivism relativ şi un humor care atinge sercasmul, romanul este din această pricină, inegal şi lipsit de armonie. Totuşi unele din personagiile cărţii sunt extrem de interesante, constituind adevărate individualităţi. „Sainte Colline” este o carte nerealizată artistic, dar destul de plăcută ca lectură. Achile Norsa este unul din esseiștii cei mai de seamă și Italiei noui. Ultima sa carte, „Il principio della forza nel pensiero politico di Nicolo Machiaveli” a provocat mult interes în toate cercurile intelectuale ale peninsulei. Se știe că opera mult contestată şi acelaş timp mult imitată a lui Machiaveli a cunoscut o reactualizare în Italia în urma faptului că Mussolini şi-a manifestat adeseori admiraţia pentru opera politică a marelui florentin. In general regimurile de autoritate au ştiut să recunoască autorului „Principelui” valoarea pecare opera sa o deţine cu adevărat. Machiaveli a avut meritul de a fi conceput cel dintâiu principiul raţiunii de Stat. Statul pentru Machiaveli nu este suma indivizilor ci o realitate supraindividuală înzestrată cu o finalitate şi cu o morală proprie, opusă moralei comune. Ca atare acţiunea Statului nu poate fi judecată prin prisma intereselor individuale ci în perspectiva istoriei şi a valorilor generale ale naţiunii. Reproşul care adeseori a fost adresat lui Machiaveli prin aceea că în concepţia sa politică face un prea mare loc forţei, nu este decât parţial întemeiat. In realitate el concepe forţa drept ultima ratio, ceea ce înseamnă drept ultimul argument al raţiunii.acă Napoleon ar fi învins la Waterloo, afirmă Robert Aron, el ar fi trebuit totuşi să abdice”. Supoziţia aceasta a lui Robert Aron nu este lipsită de îndrăzneală. Iar argumentele pe care le invoacă în sprijinul tezei sale au pentru ce surprinde, înclinaţia aceasta de a reface desfăşurarea istoriei în lumina unor date închipuite a ispitit adeseori imaginaţia amatorilor de senzaţional care şi-au exersat în felul acesta gândirea lor. Totuşi procedeul acesta nu a reuşit să exceleze decât prin nota lui de arbitrar. Ne întrebăm chiar pentru ce unele inteligenţe remarcabile se irosesc în astfel de exerciţii inutile. E» Bătrânii dansatori clasici la plimbare cu fiul lor inginerul A APĂRUT ROMANUL LUI EMINESCU Ediţie definitivă 2 volume de CEZAR PETRESCU Editura „Naţionala Ciornei" De vorbă 30 de ani de la o oră cu poetul Ion Minulescu, acasă la el, înseamnă o călătorie retrospectivă în trei sferturi de veac. 30 de ani s’au împlinit de la apariţia „Romanţelor pentru mai târziu , dar poetul respiră parcă eterna tinereţe a boemei pe care a trăit-o. A boemei Parisului de acum 4 decenii, şi a boemei bucureştene, din care ,azi, au mai rămas doar răsleţe imagini. Te afli în casa poetului Ion Minulescu sub acoperământul împătimitului de frumuseţe. Nu voiu enumera operele străine şi româneşti, glorii ale plasticei, aninate în cadre pe păreţi, icoanele pe sticlă ale Făgăraşului, sfeşnice aduse de peste hotare cu flăcăruia amintirilor arzând nevăzută Pentru noi. Făptura lui populară, trecând pe aria unei sansonete, fluerate distrat sub pălăria mare, (fulardul, veşnicul fulard minulescian, trecând strada ca o pasăre ciudată) te primeşte acasă cu aceeaşi dinamică, sufletească,, „umplându-ţi sertarele minţii cu atâtea amintiri, vorbe de duh, şi săgetându-te cu zâmbetul de mare copil al poetului. Când amintirile au tăcut pentru o clipă am întrebat: — Care este sentimentul pe care-l încercaţi la împlinirea acestor trei decenii de când a pornit ritmul „Romanţelor pentru mai târziu”?... „ Parcă nici nu-mi vine sa crească de la apariţia primului meu vo- Щит de versuri „Romanţe pentru mai târziu“ au trecut 30 de ani. Mă dă de gol însă, versul „Era prin anul una mie şi nouă sute opt... îmi pare“ din „Romanţa noului venit“ cu care începe primul meu volum de versuri. Recunosc clar, că oricât de tinere mi-ar părea romanţele mele pentru mai târziu, astăzi ele mă î mbătrânesc totuş cu 30 de ani. Şi când mă gândesc că în anul când apăruseră, depăşisem un sfert de veac din viaţă. In schimb, mă mângâi cu generozitatea aşa ziselor spirite de elită, care de câte ori mă ascultă rostindu-mi versurile în public, mi-acordă parcă anume circonstanţe atenuante, graţie cărora mă simt mult mai tânăr decât sunt cu ,iadevărat. Care este secretul acestui succes cu un ecou, care de altfel nu-şi află sfârşit?.„ — Secretul acestui fericit fenomen intim, constă probabil în modul cum înţeleg eu să-mi pun în valoare producţia poetică. Un magazin de pietre preţioase, dacă nu are şi o vitrină somptuoasă în care ă-şi expună marfa din interior, dă aliment. Aşa se întâmplă şi cuversurile noastre, care oricât de valoroase ar fi ele, din punct de vedere artistic, cetite numai prin volumele în care au fost publicate, sau recitite pe la festivităţi culturale, de către proprii lor autori pur şi simplu papagaliceşte, rămân aceleaşi litere moarte sau cel mult, rezonanţe fără ecou, şi atâta tot. Când le rostim însă, nuanţându-le după personalitatea ideilor din fraze, versurile cu d. Ion apariţia „Romanţelor Minulescu pentru mai târziu" noastre se animează parcă şi căpătând aripi ca şi sburătoarele pământului, în loc să se piardă în vănt fără nici o urmă, se rotesc agresive în jurul sufletului colectiv al auditorilor în somn, până ce pătrund în el ca într’un buzunar în care până atunci nu s’ar fi găsit nimic de preţ. Iată în ce constă așa zisul secret profesional al versificatorilor cu valută forte. Un prieten căruia îi explicam odată mecanismul succesului în public, al unui versificator care posedă darul de a vorbi tot aşa de bine după cum ştie să îi scrie, întrebăndu-mă pe un ton de glumă „ce are a face scripca cu epurele?“ i-am răspuns . Adevărat... n’are nimic de a face scripca cu epurele, mai ales când nu-ţi convine să vezi de cifr o scripca la dreapta şi un epure la stânga. Dar când faci un efort de imaginaţie să vezi epurele călare pe scripcă, sau s’auzi scripca modulând năzuinţele sufleteşti ale ’epurelui poet, nu te mai gândeşti la clasica laşitate a e- aiurelui ci numai la sonoritatea unor armonii nebănuite până atunci. — Atunci versul nu poate fi citit în intimitate cu glasul minţii? Versul, trebuie oare numai spus şi turnat în auz ca sunetul apelor?... — Dacă mi se permite să mai adaog ceva, pe înţelesul tuturor nedumeriţilor asupra soartei versurilor fără succes, sau a celor de o valoare dubioasă dar pline de răsunet în marele public, voiu afirma că de cele mai multe ori cioclul unor anume versuri, este chiar autorul lor, care neştiind cum să le însufleţească după ce le-a creat din lut, lasă această sarcină delicată pe seama editorilor lipsiţi şi de suflet şi de simţul frumosului. Aceştia în loc să le aşeze acolo de unde ar trebui să privească omenirea, adică în vârful unei cruci de biserică pe culmea unui munte cât mai aproape de cer, se grăbesc să le înmormânteze cu dricuri de clasa I in cimitirele depozitelor de volume cu filele netăiate încă, dar pe coperte cu banderole pompoase „Ultima noutate literară” sau „marele succes literar al anului în curs”. Iată се-aşi fi avut de spus despre „Romanţele pentru mai târziu” după treizeci de ani de la apariţia lor, când — recunoască orice om de bună credinţă — deşi s-au epuizat în trei ediţii consecutive şi actualmente, nu se mai găsesc pe piaţă, ele continuă să trăiască — iartă-mi-se lipsa de modestie — ca şi cum ar fi fost intitulate „Romanţe pentru totdeauna”, în ciuda celor câţiva confraţi ai mei, care au avut norocul să fie tipăriţi şi în „ediţii definitive”. Poate că în acest interview, maestrul a lăsat un loc alb amintirilor din boemă, atât de colorate atât de multe încât s’au gâtuit în pragulspovedaniei. Ele vor fi date curiozităţii noastre mai târziu. După ce am sfârșit a luat din raft, un Tristan Corbière și cu glasul său cald cu tonul exaltat, a citit o suită de poeme. Din după■ miaza aceia, parcă-l aud mereu. R. B. Urmaşul lui Ovid Densuşianu De cele mai multe ori, dispariţia personalităţilor de prima mărime lasă, în societate, hiatusuri greu de astupat. E un fel de lege a ritmurilor, care — după ascensiuni ajunse la un punct maxim — dictează o cădere, o depresiune. Uneori, prea rar, puterea acestei legi este, însă, înfrântă. Prilej de bucurie şi de mândrie omenească, prilej oferit, de curând, de un eveniment peste care creionul nostru nu poate sări. D. prof. Al. Rosetti, titularul catedrei de fonetică generală şi experimentală de la Facultatea de litere şi filosofie din Bucureşti, a fost numit suplinitor la catedra rămasă vacantă prin moartea — atât de dureroasă petru cultura şi ştiinţa românească — a lui Ovid Densuşianu. Numirea a fost făcută de unanimitatea Consiliului Facultâții, — ceea ce dă alegerii d-lui prof. AL Rosetti o aură deplină. Succesorul lui Ovid Densuşianu nu urmează acestuia numai la catedră, ci se situiază pe aceeaş clasică linie de cultură, de nobleţe şi demnitate profesională. Flacăra de argint a lui Ovid Densuşianu a fost transmisă mâinii unui lampadofor, care va şti să-i menţină jarurile interioare treze şi să o cinstească totdeauna. Şi dacă vom sublinia că numirea în unanimitate a d-lui prof. Al. Rosetti în pomenita catedră a primit ratificarea mută, dar emoţionată, a studenţilor, vom fi spus destule, Eugen Jebeleanu REVISTE OMLEANE In ultimul număr din „Vremea”, d. Pompiliu Constantinescu, vorbeşte despre Ovid Densuşianu, profesorul, scoţând în evidenţă tenacitatea lui, cultul pentru latinitate şi întregul capitol al biruinţelor înscrise în tabela valorilor contimporane. „Severa disciplină a filologiei, practicată cu toată vigoarea ştiinţifică de acest învăţat într’adevăr european, căpăta nu ştiu ce viaţă, nu ştiu ce perspectivă în prelegerile lui, bine nutrite, elegante şi clare. Format la şcoala romanistului Gaston Paris, Ovid Densuşianu şi-a însuşit spiritul erudiţiei franceze — în care ordinea şi ştiinţa, graţia şi limpezimea se uneau cu putere de sinteză. Clasica lui Istorie a limbii române a rămas, până astăzi, un model al genului şi o carte fundamentală a literaturii noastre ştiinţifice. Venit după uluitoarea figură a lui Hasdeu, Densuşianu şi-a câştigat locul de frunte între linguiştii timpului, rupând definitiv cu improvizaţia şi romantismul, ca şi cu erudiţia ostentativă şi fără obiect adesea a marelui său înaintaş. Spirit tenace, prob, luminat de simţ critic şi de pasiunea adevărului, n’a cunoscut în lunga şi bogata lui carieră decât satisfacţia muncii şi orgoliul aristocratic al savantului”. O expoziţie De „Ziua Cărţii", d. Victor Ion Popa organizează, sub auspiciile S. S. R.-ului, o expoziţie de manuscrise şi fotografii ale scriitorilor noştri. Expoziţia are caracterul unui exerciţiu de istorie literară, — dacă vom înţelege că spiritul vioi şi pasional de tot ceia ce se chiamă artă al organizatorului, nu se pretează să furnizeze numai „numere de atracţie” pentru taraba cărţii. (In definitiv, scriitorii ar trebui condamnaţi tocmai pentru că nu uzează de asemenea metode. Se risipeşte, inutil, prea multă demnitate, intr’o vreme când lumea vizitează „Moşii" numai pentru faima „atracţiilor”). Deci vom putea contempla în voe slova chirilică a bătrânilor barzi, descifrând în ea câteva stihuri anacreontice, mai îngălbenite decât foile manuscriptelor, — lângă scrisul proaspăt, înseilat de stilouri 14 carate aur, a tinerei generaţii. Tot aşa antimul şi giubeaua lui Enăchită Văcărescu, lângă o pereche de reveniri tip sport, ale unui romancier din zilele noastre. Şi, în spectacolul acesta al confruntărilor, gulerul lui Mihalache Kogălniceanu va fi apostrofat ştrengăreşte de unul răsfrânt neglijent, pe o lăţime de o palmă, la gâtul celui mai june stihuitor... Dar, ceia ce pune la cale d. V. I. P. ne oferă, cum am spus, un adevărat exerciţiu de istorie literară. Pentrucă, puţini din cititorii noştri vor fi văzut un manuscris original al lui Eminescu, Creangă, Maiorescu sau Caragiale; de astă-dată vor avea prilejul să le întâlnească laolaltă, încadrate de notele explicative necesare. Acum, în privinţa fotografiei, dacă fiecare din noi cunoaşte chipul unui mare scriitor, dintr’un manual de istorie a literaturii române, dintr’o ediţie Critică sau de aiurea, — nu ştim totuşi care este fotografia cea mai bună. D. Victor Ion Popa, omul dăruit şi cultivat deopotrivă în literatură, teatru şi plastică şi-a luat angajamentul să alcătuiască o antologie a fotografiei-document. Iar imaginile de recentă dată, ale scriitorilor de azi, vor putea imprima şi caracterul unei expoziţii de artă fotografică. La aceasta mă gândeam deunăzi, când un scriitor de seamă mi-a arătat două portrete de o reală valoare artistică, executate de d. Rauh. Mi-am dat seama că fotograful modern nu mai e o anexă a aparatului, cu mişcări mecanice şi atribuţii secundare, ci însăşi sensibilitatea plăcii fotografice. IAŞUL PLASTIC UN TALENT DE CARE SE VORBEŞTE PUŢIN : THEODOR КШ1ЛК01 D. THEODOR KIRIACOFF Dacă în toate timpurile, modestia a caracterizat pe vizionarii creeatori, de adevăruri şi frumuseţi, pe aceia puţini aleşi cărora natura le-a dat tiranica misiune de a smulge vieţei sau materiei gânduri de lumină sau votim.Îm! încţrîmfp în rânburîler rofunzimi înaripate, în rândurile acestor modeşti vizionari, printre creatorii plastici contemporani, Theodor Kiriakof, trăitor în Iaşii Moldovei trebuie cu siguranţă între cei dintâi rânduit. La Iaşi ne-a fost trimis de Basarabia, de peisagiul blajin ca şi sufletul ei milenar crucificat, cu un deceniu în urmă, pe când Teatrul Naţional din Iaşi, căuta un pictor scenograf, spre a-şi împrospăta mijloacele de prezentare tehnică a spectacolelor. Trăindu-şi copilăria şi desăvârşindu-şi studiile în mediul artistic al vechei Rusii, Theodor Kiriakof, după ce a cunoscut din plin tragismul generaţiei sale şi a scăpat cu greu din vâltorile revoluţiei de la 1917, şi-a regăsit în Basarabia românească toate posibilităţile de a-şi desăvârşi chemarea şi talentul, în linişte. Stăpânind o tehnică a iconografiei bizantine desăvârşit înoită, cunoscând secretul acestor meşteri cari au dăruit atâtea capodopere în pictura murală a frescei, culegând de prin mânăstirile și bisericile Basarabiei specificul vechei școale de pictură bisericească dintre 1400—1709, Kiriakof, dintr’o cucernică înclinare, s’a trezit apropiindu-l sufletul și arta Moldovei. Intrau şi această orientare a pictorului, între alte imponderabile de preţ, şi ecoul unor înrudiri de sânge cu vechi familii de Moldoveni. Câţiva ani de studii şi peregrinări în străinătate au venit apoi să lărgească orizontul preocupărilor pictorului basarabean. Saltul în modernism, înclinarea către viitorismul şcoalei cubiste, nu demasca defel preocupări superficiale şi nici sete după noutate cu orice preţ. Modernismul pictorului evoluat T. Kiriakof, dezvăluit de expoziţiile anilor 1924—1927, răbufnea în chip organic din acele preocupări ale desenului liniar specific începuturilor artei bizantine, artă caracterizată prin descărnarea modelelor, prin geometrizarea cadrelor, prin spiritualizarea grupelor şi îndepărtarea prea plinului materiei. Iată ce l-a dus pe expozantul de mai târziu din Iaşi la acele unice creeaţiuni rubricate „Apocalips” şi „Facerea Lumii”, la acele stranii icoane, în care, tehnicei de alb şi negru, i se adăuga, violent, roşul de sânge din care se conturau capetele şi mâinile sfinţilor. Invaziunea acestui roşu, are o explicare subiectivă: trecut prin baia de sânge a revoluţiei bolşevice, artistul a vrut să marcheze pentru comtemporani, că şi peste chipurile mucenicilor bisericii s’a revărsat sângele altor mii de nevinovaţi. Neputând găsi o întrebuinţare totală în domeniul picturii bisericeşti, pentru care simţea şi chemare şi puteri, Theodor Kiriakof, s’a gândit să oficieze tot aşa de credincios, în templul Thaliei. Teatrul, i-a oferit un larg câmp de realizare, pentru setea şi neastâmpărul lui creeator. Contribuţia de muncă şi talent dăruite până la 1929, Naţionalului din Chişinău, iar din acel an, stagiune după stagiune Teatrului Naţional din Iaşi, contribuţia aceasta, zic, limitată numai la cunoaşterea spectatorilor din oraşele Chişinău şi Iaşi, în orice ţară din Apus ar fi putut marca o epocă. De foarte multe ori, în stagiunile Iaşului, s’a petrecut fenomenul deosebit, ca, la ridicarea cortinei, înainte de pronunţarea oricărei replici, spectatorii să trimită aplauze la scenă «entru frumuseţea Cadrului prezentate nevăzutului pictor scenograf. El tremura, desigur, prins de emoţie, undeva, între culise. Modest, îşi atribuia numai o mică parte din acele aplauze socotind restul a fi cuvenite celorlalţi creeatori ai spectacolului. In vara anului 1937, a avut curajul să-şi valorifice munca printr-un examen dat în faţa juriu rece, strein. Purtând în câteva geamantane un număr de schiţe în culori ale vonetărilor executate la Chişinău şi Iaşi, pe lângă care a adăugat seria compoziţiilor iconografice din „Apocalips”, a luat drumul în spre Berlin. Aci, sub auspiciile organizaţiei oficiale a pictorilor germani, „Cameraden-Schaft der Deutschen- Künster” a deschis o expoziţie de proporţii modeste. Examenul, l-a câştigat în mod strălucit. Pe lângă aprecierile cronicarilor plastici, conducerea oficială l-a ales ca membru al amintitei asociaţii şi totuşi, Theodor Kiriakof, s’a reîntors la fel de modest, în Iaşi, reluîndu-şi munca obositoare de ■ pictor scenograf al teatrului moldovenesc, îndrăgostit de oraşul care l’a adoptat cu înţelegere caldă, solul artist al blândei Basarabii, a început nu de mult să treacă în pânzele lui câteva colţuri pitoreşti ale Iaşului, făgăduind intr'un viitor apropiat, o expoziţie. Căci gândul, care-i umple fantezia creeatoare, atunci când se rupe dela absorbanta muncă a picturei teatrale, îi rămâne tot acela care l’a dăruit dela început iconografiei, picturei murale, picturei în ulei. Ca simpli spectatori ai zilelor de muncă scenică şi ai realizărilor în atât de variate domenii picturale ce stăpâneşte Th. Kiriakof, ne întrebăm: când oare şcoala oficială de pictură, de la Iaşi, se va gândi să folosească pentru elevii săi, şi experienţa şi talentul plin de surprize al singularului nestâmpărat pictor şi arhitect decorator Teodor Kiriakof?, • gantijfi Хе1еа|ея „ r. Ion Minulescu