România, iunie 1938 (Anul 1, nr. 15-29)

1938-06-22 / nr. 21

2» CARICATURA DIFORMAŢIUNI PROFESIONALE U­n roman al vieţii şcolăreşti este „Sainte Colline”, ul­tima carte a lui Gabriel Chevallier. O frescă, incompletă, a mentali­tăţii încadrată între zidurile unui oarecare liceu provincial, din Franţa. Spunem incompletă, pentru că autorul, furat de aptitudinile hu­­moristice, ne zugrăveşte viaţa şco­lărească, numai sub aspectul ba­nalelor false, care se fac şi se năs­cocesc în orice pension şcolar din lume. O altă ciudăţenie a cărţii lui Chevallier este lipsa de unitate a mijloacelor de descriere. Oscilând între un obiectivism relativ şi un humor care atinge sercasmul, roma­nul este din această pricină, ine­gal şi lipsit de armonie. Totuşi unele din personagiile căr­ţii sunt extrem de interesante, constituind adevărate individuali­tăţi. „Sainte Colline” este o carte ne­realizată artistic, dar destul de plăcută ca lectură. A­­chile Norsa este unul din esseiștii cei mai de seamă și Italiei noui. Ultima sa car­te, „Il principio della forza nel pensiero politico di Nicolo Ma­­chiaveli” a provocat mult interes în toate cercurile intelectuale ale peninsulei. Se știe că opera mult contestată şi acelaş timp mult imi­tată a lui Machiaveli a cunoscut o reactualizare în Italia în urma faptului că Mussolini şi-a manife­stat adeseori admiraţia pentru ope­ra politică a marelui florentin. In general regimurile de autoritate au ştiut să recunoască autorului „Prin­cipelui” valoarea pe­­care opera sa o deţine cu adevărat. Machiaveli a avut meritul de a fi conceput cel dintâiu principiul raţiunii de Sta­t. Statul pentru Machiaveli nu este suma indivizilor ci o realitate su­­praindividuală înzestrată cu o fi­nalitate şi cu o morală proprie, o­­pusă moralei comune. Ca atare ac­ţiunea Statului nu poate fi jude­cată prin prisma intereselor indi­viduale ci în perspectiva istoriei şi a valorilor generale ale naţiunii. Reproşul care adeseori a fost a­­dresat lui Machiaveli prin aceea că în concepţia sa politică face un prea mare loc forţei, nu este decât parţial întemeiat. In realitate el concepe forţa drept ultima ratio, ceea ce înseamnă drept ultimul ar­gument al raţiunii.­acă Napoleon ar fi învins la Waterloo, afirmă Robert Aron, el ar fi trebuit totuşi să abdice”. Supoziţia acea­sta a lui Robert Aron nu este lip­sită de îndrăzneală. Ia­r argumen­tele pe care le invoacă în sprijinul tezei sale au pentru ce surprinde, înclinaţia aceasta de a reface des­făşurarea istoriei în lumina unor date închipuite a ispitit adeseori imaginaţia amatorilor de senzaţio­nal care şi-au exersat în felul acesta gândirea­­ lor. Totuşi procedeul ace­sta nu a reuşit să exceleze decât prin nota lui de arbitrar. Ne între­băm chiar pentru ce unele inteli­genţe remarcabile se irosesc în ast­fel de exerciţii inutile. E» Bătrânii dansatori clasici la plimbare cu fiul lor inginerul A APĂRUT ROMANUL LUI EMINESCU Ediţie definitivă 2 volume­­ de CEZAR PETRESCU Editura „Naţionala Ciornei" De vorbă 30 de ani de la o oră cu poetul Ion Minulescu, acasă la el, înseamnă o călătorie re­trospectivă în trei sferturi de veac. 30 de ani s’au împlinit de la apariţia „Romanţelor pentru mai târziu , dar poetul respiră parcă eterna ti­nereţe a boemei pe care a trăit-o. A boemei Parisului de acum 4 decenii, şi a boemei bucureştene, din care ,azi, au mai rămas doar răsleţe ima­gini. Te afli în casa poetului Ion Minu­­lescu sub acoperământul împătimi­tului de frumuseţe. Nu voiu enumera operele străine şi româneşti, glorii ale plasticei, aninate în cadre pe pă­reţi, icoanele pe sticlă ale Făgăraşu­lui, sfeşnice aduse de peste hotare cu flăcăruia amintirilor arzând nevăzu­tă Pentru noi. Făptura lui populară, trecând pe aria unei sansonete, flue­­rate distrat sub pălăria mare, (fu­­lard­ul, veşnicul fu­lard minulescian, trecând strada ca o pasăre ciudată) te primeşte acasă cu aceeaşi dina­­mică, sufletească,, „umplându-ţi ser­tarele minţii cu atâtea amintiri, vor­be de duh, şi săgetându-te cu zâm­betul de mare copil al poetului. Când amintirile au tăcut pentru o clipă am întrebat: — Care este sentimentul pe care-l încercaţi la împlinirea acestor trei decenii de când a pornit ritmul „Ro­manţelor pentru mai târziu”?... „ Parcă nici nu-mi vine sa crea­scă de la apariţia primului meu vo- Щит de versuri „Romanţe pentru m­ai târziu“ au trecut 30 de ani. Mă dă de gol însă, versul „Era prin a­­nul una mie şi nouă sute opt... îmi pare“ din „Romanţa noului venit“ cu care începe primul meu volum de versuri. Recunosc clar, că oricât de tinere mi-ar părea romanţele mele pentru mai târziu, astăzi ele mă î mbătrânesc totuş cu 30 de ani. Şi când mă gândesc că în anul când apăruseră, depăşisem un sfert de veac din viaţă. In schimb, mă mân­gâi cu generozitatea aşa ziselor spi­rite de elită, care de câte ori mă as­­cultă rostindu-mi versurile în pu­blic, mi-acordă parcă anume circon­­stanţe atenuante, graţie cărora mă simt mult mai tânăr decât sunt cu ,iadevărat. Care este secretul acestui suc­ces cu un ecou, care de altfel nu-şi află sfârşit?.„ — Secretul acestui fericit feno­men intim, constă probabil în mo­dul cum înţeleg eu să-mi pun în valoare producţia poetică. Un ma­gazin de pietre preţioase, dacă nu are şi o vitrină somptuoasă în care ă-şi expună marfa din interior, dă aliment. Aşa se întâmplă şi cu­­ver­surile noastre, care oricât de valo­roase ar fi ele, din punct de vedere artistic, cetite numai prin volumele în care au fost publicate, sau reciti­te pe la festivităţi culturale, de că­tre proprii lor autori pur şi simplu papagaliceşte, rămân aceleaşi litere moarte sau cel mult, rezonanţe fără ecou, şi atâta tot. Când le rostim însă, nuanţându-le după personali­tatea ideilor din fraze, versurile cu d. Ion apariţia „Romanţelor Minulescu pentru mai târziu" noastre se animează parcă şi căpă­tând aripi ca şi sburătoarele pă­mântului, în loc să se piardă în vănt fără nici o urmă, se rotesc a­­gresive în jurul sufletului colectiv al auditorilor în somn, până ce pă­trund în el ca într’un buzunar în care până atunci nu s’ar fi găsit nimic de preţ. Iată în ce constă așa­ zisul secret profesional al versifica­torilor cu valută forte. Un prieten căruia îi explicam odată mecanis­mul succesului în public, al unui versificator care posedă darul de a vorbi tot aşa de bine după cum ştie să îi scrie, întrebăndu-mă pe un ton de glumă „ce are a face scripca cu epurele?“ i-am răspuns . Adevărat... n’are nimic de a face scripca cu epurele, mai ales când nu-ţi con­vine să vezi de cifr o scripca la dreapta şi un epure la stânga. Dar când faci un efort de imaginaţie să vezi epurele călare pe scripcă, sau s’auzi scripca modulând năzuinţele sufleteşti ale ’epurelui poet, nu te mai gândeşti la clasica laşitate a e- aiurelui ci numai la sonoritatea unor armonii nebănuite până atunci. — Atunci versul nu poate fi citit în intimitate cu glasul minţii? Ver­sul, trebuie oare numai spus şi tur­nat în auz ca sunetul apelor?... — Dacă mi se permite să mai a­­daog ceva, pe înţelesul tuturor ne­dumeriţilor asupra soartei versurilor fără succes, sau a celor de o valoare dubioasă dar pline de răsunet în marele public, voiu afirma că de cele mai multe ori cioclul unor anume versuri, este chiar autorul lor, care neştiind cum să le însufleţească după ce le-a creat din lut, lasă a­­ceastă sarcină delicată pe seama e­­ditorilor lipsiţi şi de suflet şi de sim­ţul frumosului. Aceştia în loc să le a­­şeze acolo de unde ar trebui să pri­vească omenirea, adică în vârful unei cruci de biserică pe culmea u­­nui munte cât mai aproape de cer, se grăbesc să le înmormânteze cu dricuri de clasa I in cimitirele depo­zitelor de volume cu filele netăiate încă, dar pe coperte cu banderole pompoase „Ultima noutate literară” sau „marele succes literar al anului în curs”. Iată се-aşi fi avut de spus despre „Romanţele pentru mai târ­ziu” după treizeci de ani de la apa­riţia lor, când — recunoască orice om de bună credinţă — deşi s-au e­­puizat în trei ediţii consecutive şi actualmente, nu se mai găsesc pe piaţă, ele continuă să trăiască — iartă-mi-se lipsa de modestie — ca şi cum ar fi fost intitulate „Roman­ţe pentru totdeauna”, în ciuda celor câţiva confraţi ai mei, care au avut norocul să fie tipăriţi şi în „ediţii definitive”. Poate că în acest interview, mae­strul­ a lăsat un loc alb amintirilor din boemă, atât de colorate atât de multe încât s’au gâtuit în pragul­­spovedaniei. Ele vor fi date curiozităţii noastre mai târziu. După ce am sfârșit a luat din raft, un Tristan Corbière și cu glasul său cald cu tonul exaltat, a citit o suită de poeme. Din după­­■ miaza aceia, parcă-l aud mereu. R. B. Urmaşul lui Ovid Densuşianu De cele mai multe ori, dispariţia personalităţilor de prima mărime lasă, în societate, hiatusuri greu de astupat. E un fel de lege a ritmuri­lor, care — după ascensiuni ajunse la un punct maxim — dictează o cădere, o depresiune. Uneori, prea rar, puterea acestei legi este, însă, înfrântă. Prilej de bucurie şi de mândrie omenească, prilej oferit, de curând, de un eveni­­ment peste care creionul nostru nu poate sări. D. prof. Al. Rosetti, titularul cate­drei de fonetică generală şi experi­mentală de la Facultatea de litere şi filosofie din Bucureşti, a fost numit suplinitor la catedra rămasă vacantă prin moartea — atât de dureroasă petru cultura şi ştiinţa românească — a lui Ovid Densuşianu. Numirea a fost făcută de unanimitatea Con­siliului Facultâții, — ceea ce dă ale­gerii d-lui prof. AL Rosetti o aură deplină. Succesorul lui Ovid Densuşianu nu urmează acestuia numai la catedră, ci se situiază pe aceeaş clasică linie de cultură, de nobleţe şi demnitate profesională. Flacăra de argint a lui Ovid Densuşianu a fost transmisă mâinii unui lampadofor, care va şti să-i menţină jarurile interioare tre­ze şi să o cinstească totdeauna. Şi dacă vom sublinia că numirea în unanimitate a d-lui prof. Al. Ro­setti în pomenita catedră a primit ratificarea mută, dar emoţionată, a studenţilor,­­ vom fi spus des­tule, Eugen Jebeleanu R­EVIS­­T­E O­­M­L­E­A­N­E In ultimul număr din „Vremea”, d. Pompiliu Constantinescu, vor­beşte despre Ovid Densuşianu, profesorul, scoţând în evidenţă tenaci­tatea lui, cultul pentru latinitate şi întregul capitol al biruinţelor înscri­se în tabela valorilor contimporane. „Severa disciplină a filologiei, prac­ticată cu toată vigoarea ştiinţifică de acest învăţat într’adevăr euro­pean, căpăta nu ştiu ce viaţă, nu ştiu ce perspectivă în prelegerile lui, bine nutrite, elegante şi clare. Format la şcoala romanistului Gaston Paris, Ovid Densuşianu şi-a însuşit spiritul erudiţiei franceze — în care ordinea şi ştiinţa, graţia şi limpezimea se uneau cu putere de sinteză. Clasica lui Istorie a limbii române a rămas, până astăzi, un model al genului şi o carte fundamentală a literaturii noastre ştiinţifice. Venit după uluitoarea figură a lui Hasdeu, Densuşianu şi-a câştigat locul de frunte între linguiştii timpului, rupând definitiv cu improvizaţia şi romantismul, ca şi cu erudiţia ostentativă şi fără obiect adesea a ma­relui său înaintaş. Spirit tenace, prob, luminat de simţ critic şi de pasiunea adevărului, n’a cunoscut în lunga şi bogata lui carieră decât satisfacţia muncii şi orgoliul aristocratic al savantului”. O expoziţie De „Ziua Cărţii", d. Victor Ion Popa organizează, sub auspiciile S. S. R.-ului, o expoziţie de manuscrise şi fotografii ale scriitorilor noştri. Expoziţia are caracterul unui exer­ciţiu de istorie literară, — dacă vom înţelege că spiritul vioi şi pasional de tot ceia ce se chiamă artă al or­ganizatorului, nu se pretează să furnizeze numai „numere de atrac­ţie” pentru taraba cărţii. (In defini­tiv,­ scriitorii ar trebui condamnaţi tocmai pentru că nu uzează de ase­menea metode. Se risipeşte, inutil, prea multă demnitate, intr’o vreme când lumea vizitează „Moşii" numai pentru faima „atracţiilor”). Deci vom putea contempla în voe­ slova chirilică a bătrânilor barzi, descifrând în ea câteva stihuri ana­creontice, mai îngălbenite decât foile manuscriptelor, — lângă scri­sul proaspăt, înseilat de stilouri 14 carate aur, a tinerei generaţii. Tot aşa antim­ul şi giubeaua lui Enăchită Văcărescu, lângă o pereche de re­veni­ri tip sport, ale unui romancier din zilele noastre. Şi, în spectacolul acesta al confruntărilor, gulerul lui Mihalache Kogălniceanu va fi apo­strofat ştrengăreşte de unul răsfrânt neglijent, pe o lăţime de o palmă, la gâtul celui mai june stihuitor... Dar, ceia ce pune la cale d. V. I. P. ne oferă, cum am spus, un adevărat exerciţiu de istorie literară. Pentru­că, puţini din cititorii noştri vor fi văzut un manuscris original al lui Eminescu, Creangă, Maiorescu sau Caragiale; de astă-dată vor avea pri­lejul să le întâlnească laolaltă, înca­drate de notele explicative necesare. Acum, în privinţa fotografiei, da­că fiecare din noi cunoaşte chipul unui mare scriitor, dintr’un manual de istorie a literaturii române, din­­tr’o ediţie Critică sau de aiurea, — nu ştim totuşi care este fotografia cea mai bună. D. Victor Ion Popa, omul dăruit şi cultivat de­o­potrivă în literatu­ră, teatru şi plastică şi-a luat anga­jamentul să alcătuiască o antologie a fotografiei-document. Iar imaginile de recentă dată, ale scriitorilor de azi, vor putea impri­ma şi caracterul unei expoziţii de artă fotografică. La aceasta mă gândeam deunăzi, când un scriitor de seamă mi-a a­­rătat două portrete de o reală va­loare artistică, executate de d. Rauh. Mi-am dat seama că fotogra­ful modern nu mai e o anexă a a­­paratului, cu mişcări mecanice şi atribuţii secundare,­­ ci însăşi sensibilitatea plăcii fotografice. IAŞUL PLASTIC UN TALENT DE CARE SE VORBE­ŞTE PUŢIN : THEODOR КШ1ЛК01 D. THEODOR KIRIACOFF Dacă în toate timpurile, modestia­ a caracterizat pe vizionarii creeatori, de adevăruri şi frumuseţi, pe aceia puţini aleşi cărora natura le-a dat tiranica misiune de a smulge vieţei sau materiei gânduri de lumină sau votim­.Îm! încţrîmfp în rân­burîle­r­ rofunzimi înaripate, în rândurile a­­cestor modeşti vizionari, printre crea­torii plastici contemporani, Theo­­dor Kiriakof, trăitor în Iaşii Moldo­vei trebuie cu siguranţă între cei dintâi rânduit. La Iaşi ne-a fost trimis de Basa­rabia, de peisagiul blajin ca şi su­fletul ei milenar crucificat, cu un deceniu în urmă, pe când Teatrul Naţional din Iaşi, căuta un pictor scenograf, spre a-şi împrospăta mij­loacele de prezentare tehnică a spectacolelor. Trăindu-şi copilăria şi desăvârşin­­du-şi studiile în mediul artistic al vechei Rusii, Theodor Kiriakof, după ce a cunoscut din plin tragismul ge­neraţiei sale şi a scăpat cu greu din vâltorile revoluţiei de la 1917, şi-a regăsit în Basarabia românească toate posibilităţile de a-şi desăvârşi chemarea şi talentul, în linişte. Stă­pânind o tehnică a iconografiei bi­zantine desăvârşit înoită, cunoscând secretul acestor meşteri cari au dă­ruit atâtea capo­d­opere în pictura murală a frescei, culegând de prin mânăstirile și bisericile Basarabiei specificul vechei școale de pictură bisericească dintre 1400—1709, Kiria­kof, dintr’o cucernică înclinare, s’a trezit apropiind­u-­l sufletul și arta Moldovei. Intrau ş­i această orien­tare a pictorului, între alte imponde­rabile de preţ, şi ecoul unor înrudiri de sânge cu vechi familii de Mol­doveni. Câţiva ani de studii şi peregrinări în străinătate au venit apoi să lăr­gească orizontul preocupărilor pic­torului basarabean. Saltul în moder­nism, înclinarea către viitorismul şcoalei cubiste, nu demasca defel preocupări superficiale şi nici sete după noutate cu orice preţ. Moder­nismul pictorului evoluat T. Kiria­kof, dezvăluit de expoziţiile anilor 1924—1927, răbufnea în chip organic din acele preocupări ale desenului liniar specific începuturilor artei bi­zantine, artă caracterizată prin des­­cărnarea modelelor, prin geometri­­zarea cadrelor, prin spiritualizarea grupelor şi îndepărtarea prea plinu­lui materiei. Iată ce l-a dus pe expo­zantul de mai târziu din Iaşi la a­­cele unice creeaţiuni rubricate „A­­pocalips” şi „Facerea Lumii”, la acele stranii icoane, în care, tehni­­cei de alb şi negru, i se adăuga, vio­lent, roşul de sânge din care se con­turau capetele şi mâinile sfinţilor. Invaziunea acestui roşu, are o expli­care subiectivă: trecut prin baia de sânge a revoluţiei bolşevice, artistul a vrut să marcheze pentru comtem­­porani, că şi peste chipurile muce­nicilor bisericii s’a revărsat sângele altor mii de nevinovaţi. Neputând găsi o întrebuinţare totală în do­meniul picturii bisericeşti, pentru care simţea şi chemare şi puteri, Theodor Kiriakof, s’a gândit să ofi­cieze tot aşa de credincios, în tem­plul Thaliei. Teatrul, i-a oferit un larg câmp de realizare, pentru setea şi neastâm­părul lui creeator. Contribuţia de muncă şi talent dăruite până la 1929, Naţionalului din Chişinău, iar din acel an, stagiune după stagiune Teatrului Naţional din Iaşi, contri­buţia aceasta, zic, limitată numai la cunoaşterea spectatorilor din oraşele Chişinău şi Iaşi, în orice ţară din Apus ar fi putut marca o epocă. De foarte multe ori, în stagiunile Iaşu­lui, s’a petrecut fenomenul deosebit, ca, la ridicarea cortinei, înainte de pronunţarea oricărei replici, spec­tatorii să trimită aplauze la scenă «­­­entru frumuseţea Ca­drului prezentat­e nevăzutului pic­tor scenograf. El tremura, desigur, prins de emoţie, undeva, între culise. Modest, îşi atribuia numai o mică parte din acele aplauze socotind res­tul a fi cuvenite celorlalţi creeatori ai spectacolului. In vara anului 1937, a avut cura­jul să-şi valorifice munca printr-un examen dat în faţa juriu rece, stre­in. Purtând în câteva geamantane un număr de schiţe în culori ale vonetărilor executate la Chişinău şi Iaşi, pe lângă care a adăugat se­ria compoziţiilor iconografice din „Apocalips”, a luat drumul în spre Berlin. Aci, sub auspiciile organiza­ţiei oficiale a pictorilor germani, „Cameraden-Schaft­ der Deutschen- Künster” a deschis o expoziţie de proporţii modeste. Examenul, l-a câştigat în mod strălucit. Pe lângă aprecierile cronicarilor plastici, con­ducerea oficială l-a ales ca membru al amintitei asociaţii şi totuşi, Theo­dor Kiriakof, s’a reîntors la fel de modest, în Iaşi, reluîndu-şi munca obositoare de ■ pictor scenograf al teatrului moldovenesc, îndrăgostit de oraşul care l’a a­­doptat cu înţelegere caldă, solul ar­tist al blândei Basarabii, a început nu de mult să treacă în pânzele lui câteva colţuri pitoreşti ale Iaşului, făgăduind intr'un viitor apropiat, o expoziţie. Căci gândul, care-i umple fantezia creeatoare, atunci când se rupe dela absorbanta muncă a pic­­turei teatrale, îi rămâne tot acela care l’a dăruit dela început icono­grafiei, picturei murale, picturei în ulei. Ca simpli spectatori ai zilelor de muncă scenică şi ai realizărilor în atât de variate domenii picturale ce stăpâneşte Th. Kiriakof, ne între­băm: când oare şcoala oficială de pictură, de la Iaşi, se va gândi să fo­losească pentru elevii săi, şi expe­rienţa şi talentul plin de surprize al singularului nestâmpărat pictor şi arhitect decorator Teodor Kiriakof?, • gantijfi Хе1еа|ея „ r. Ion Minulescu

Next