România, iulie 1938 (Anul 1, nr. 30-44)
1938-07-15 / nr. 44
Pierdut carnet de identitate și livret militar. MICA PUBLICITATE de .. JlQVNDl ....Ochii : albaștri Nasul : potrivit. Părul : blond. Statura : înaltă. Bărbia : rade. Semne particulare : n’are. UMANISM ? Se vântură din nou, dar cu elemente vechi, o problemă veşnică nu atât prin ceia ce aduce cât mai ales prin aceia ce lasă să se subînţeleagă. E vorba despre posibilitatea remedierii unor anumite răni contemporane prin umanism, şi, probabil, toţi cei cari luptă pentru realizarea acestor tămăduiri nu știu că, valoarea lor, este mai mare^ prin râvna pe care o depun, decât prin soluţia pe care ei înțeleg s’o aducă la marginea de pat a bolnavei lumi de azi. «• • Umanismul a dust un moment de ni*;*?-.'•numai într’-un-.'animit al '^uUiirU^eaubpene^ ^i nu știu claeă este reconnâlăcibil să fi adus acum ca medic sau medicament pentru însănătoşirea noastră. Este adevărat că, în el însuşi, deci în starea sa pură, umanismul semnifică o înţelepciune, însă înţelepciunea aceasta, care sigilează Renaşterea, cuprinde în ea foarte multe hibridităţi printre cari, cele mai grave sunt două: 1) imitarea antichităţii, făcută de multe ori în necunoştinţă de cauză, şi numai pentru a lovi în teocratismul fals confundat cu puterea papalităţii ajunsă la abuz şi desfrău; 2) desrădăcinarea din tradiţia medio-ovală, desrădăcinare făcută cu ajutorul ştiinţelor naturii născânde atunci, cari dădeau şi ele sufletului omenesc o soluţie universalistă de viaţă, fără însă a se observa că, această soluţie, era exterioară, mecanică, ducând la individualism şi la o instaurare a temporalului menit să înlocuiască eternitatea ca valoare etică. Umanismul este, pe de o parte, ultimul rol al antichităţii, iar pe de altă parte, el reprezintă licăririle unui viitor ale cărei contradicţii şi conflicte le trăim noi cei de azi. Or, în cazul acesta, este locul să ne întrebăm: sunt sau pot fi justificaţi aceia cari vor sa remedieze rănile lumii de acum prin umanism, când rănile acestea ne-au fost făcute de umanismul aplicat până la ultimele consecinţe? De aceiaş întrebare este posibil şi catolicismul care a fost înfrânt în epoca Renaşterii de către umanism. Aşadar, soluţia vieţii, noastre din ceasul istoric pe care-l trăim, nu poate veni nici de la formula care ne-a adus aici unde săntem şi nici de la opusa ei care s’a dovedit a fifost slabă, la timpul potrivit. Insă toate aceste lucruri privesc occidentul, şi nu pot avea nici o legătură cu noi românii care ne-am opus, dealungul istoriei, și catolicismului şi umanismului. Noi suntem ortodoxi iar asta înseamnă altceva. Ce? Vom vedea altădată. Petru Manolsu A apărut: ROMANUL EMINESCU ediţie definitivă 2 volume de CEZAR PETRESCU ! Editura „Nafionala Ciornei j LUI ч D Constantinescu Clitus a tipărit o lucrare despre „Teoria * fenomenului comic". Studiul d-lui Constantînescu Clitus recapitulează tot ce s’a spus despre fenomenul comic, rezumă teoriile, aminteşte autorii şi cărţile şi, la urmă, expune o teorie a sa. Subiectul e, evident, foarte dificil, domeniul de cercetare destul de vast, încât numai frunzărind cartea de faţă nu putem referi, deocamdată. O vom face mai târziu, bucurându-ne acum de faptul că apar şi la noi preocupări mai osebite, apărut, acum, doi ani, o revistă a conferinţelor, în româneşte. Formatul şi numele ne amintea de „Conferencia”, iar în paginile ei am întâlnit multe lucruri care ar fi fost păcat să se piardă numai într’o sală unde — cum se obişnueşte la conferinţele dela noi — nu prea se înghesue auditorii. Dar, „Conferenţa” n’a mai apărut. Dece ? Epigrama e un gen pentru care scriitor’ au început să nu mai aibă niciun fel de consideraţie. De aceea a rămas numai o delectare la mesele cu vin bun şi voe tot aşa de bună. De când s’a stins Cincinat Pavelescu se pare că epigramiştii ezită să mai tipărească producţiile causticităţii lor. A mai rămas, temerar, d. Al. O. Teodoreanu la Bucureşti, M. Al. Dan la Timişoara şi Al. Calotescu Neicu în oraşul Banilor. Vom extrage, din cărţile acestora, pe rând, câteva, catrene. Măcar să mai ştie lumea de la noi că epigrama mai există. Dacă nu în actualitate cel puţin în cărţi. Reportajul este o artă, desigur nu în înţelesul mare al cuvântului. El se situiază între condei şi placa sensibilă a aparatului fotografic. Aceasta nu înseamnă, cu toate astea, că reportajul e literatură, nici imagine obiectivă. Iată dece pretenţiunea literară, într’un reportaj, e o scădere tot aşa de mare pe cât este şi lipsa de observaţie.unt unele adevăruri valabile pentru toate timpurile. Poate că pornind de la acest concept axiomatic, Ilarie Chendi, vorbind de Drepturile criticei”, aducea în sprijinul tezei sale următorul citat din cartea criticului german Adolf Barteles, „Kritiker und kritikaster”. (De notat că, Barteles cita la rândul său din Hebbel, deci textul citat aparţine acestuia): „Niciodată artistul adevărat n’a încetat să lucreze fiindcă se vedea depreciat, dar nici n’a făcut pe îngâmfatul şi curagiosul, când s’a văzut îngrămădit de succesul fără margini. Poeţii care se văd striviţi când nu li se acordă vreun premiu, se aseamănă celor din satirele lui Horaţiu. Trebue însă să le umbli în voe, căci altfel ei se grupează cu toţii în jurul vreunui jurnal, caută să distrugă ce e puternic, să laude tot ce-i infam, că aceşti refuzaţi sunt geniali în organizarea de elice, sunt neîntrecuţi în organizarea de cumetrii şi sunt cu mult mai periculoşi pentru poezie decât greşelile Academicienilor”. Chendi spunea că situaţia se potriveşte pentru timpul său. Dar, — fără maliţie, — ea se potriveşte şi pentru vremea noastră... Sunt tot mai rare cărţile care adună pentru posteritate, comorile sufleteşti ale acestui neam, cuprinse în producţiile populare. Am dat, însă, din întâmplare, acum câteva zile, peste una din aceste cărţi. Este vorba de volumul „De pe la noi ce-a fost odată”, datorită d-lui Tiberiu Crudu. Este redată în această carte o şezătoare, aşa cum erau şezătorile altădată, în Moldova. O seamă de bărbaţi, femei, copii şi bătrâni, cu multă voe bună, cu multe glume, snoave, poveşti, cimilituri, păcăleli... D. Tiberiu Crudu n’a făcut o culegere de folklor, ci a reconstituit o viaţă adevărată, plină de frumuseţi, dar pe cale să dispară. Este motivul care l-a determinat să facă această culegere, din care ţâşneşte ca un izvor :bogăţia de spirit a neamului nostru. După lectura acestei cărţi te îndeamnă dorul să cunoşti viaţa care a inspirat-o. E meritul cărţii d-lui Tiberiu Crudu. Până la o caracterizare, mai pe larg, a romanului Măşti, al M. S. Reginei Maria, de curând tradus în româneşte de d-ra Mărgărita Milier-Verghÿ, voiu inscrie aici, după o lectură pasionantă, câteva rânduri despre această carte. Măşti, cuprinde povestea tristă a unei fete, Ráhel, crescută de un bătrân evreu departe de lume, de lumea pe care fata o cunoaşte din cărţi şi din cele povestite de bătrânul ei păzitor. La vârsta, insă, când viaţa se cere trăită, Ráhel evadează. Izbitura de realitate este dură şi tragică. Ingenunche trupul şi sufletul plăpând al celei care se aruncase spre viaţă cu tot elanul tinereţii sale. Iată povestea lui Rahel, al cărei suflet nevinovat, augusta autoare l-a pipăit cu degetele catifelate ca să nu-1 rănească şi ale cărei bogăţii fac din paginile cărţii o simfonie a dragostei ideale şi a gingăşiei. Dar mai este în această carte o putere impresionantă de a construi cadrul unei povestiri şi a întinde intre eroi şi cititor acele fire care-i leagă fără putinţă de detaşare. Măşti este o carte dureroasă prin adevărurile crude asupra vieţii pe care le cuprinde. Este, însă, în acelaş timp, un poem luminos al dragostei nemuritoare, care duce la sacrificii de vieţi. Măşti procură clipe de adevărată recreare sufletească. ,,Operele" profesorului Anghel Demetriescu, una din figurile cele mai interesante ale secolului trecut, au apărut, adunate şi adnotate de tânărul critic Ovidiu Papadima. E un dar pe care ni-l aduce Editura Fundaţiilor Regale, la capitolul „Scriitori uitaţi". Volumul IV şi V din Operele lui I. L. Caragiale au fost publicate de d. Şerban Cioculescu, care continuă munca de editor a regretatului Paul Zarifopol. In editura „Cartea Românesacă” a apărut romanul „Enigmaticul Baikal” al d-lui Radu Boureanu. A S ROMANIA ANTON HOLBAN încă nu ne-am obişnuit cu gân-« dul că trupul lui Anton Holban s’a mistuit în flacăra purificatoare. Imaginea lui ne apare înainte adesea, atât de vie, încât, uneori, ne vine să-i adresăm cuvântul şi apoi să aşteptăm răspunsul. Ni-l evocă, de câte ori dăm cu ochii de el, în bibliotecă, volumul cu scoarţe mauve pale, „Ioana”, în paginile căruia un suflet frământat de întrebări şi-a spus o grămadă de nedumeriri şi spaime avute în faţa vieiii. Dar, pe cât de chinuit îi apare sufletul în cărţi, pe atât de liniştit şi de calm era omul în viaţa lui pământească. Şi nu se putea să fie altfel, fiindcă cele două mari pasiuni ale vieţii pământeşti a lui Anton Heiban, au fost muzica şi natura, pasiuni odihnitoare, care-l imprimaseră, cel puţin aparent, caracterul lor. Anton Heiban iubea deopotrivă şi muzica şi natura. Erau ancorele care-l ridicau din comunul zilelor, şi-l transportau în extaz. Pentru el muzica era o hrană sufletească, de care nu se putea lipsi. O recepta nu numai cu urechile, dar par’că cu toţi porii corpului. Poate că şi’n natură, în afară de linişte, asculta melodia pe care puţini o aud, a vieţii care trăeşte, care creşte, care se preface, care moare... De aceea pleca Anton Helban, în zilele de vacanţă, la Fălticeni, ca să trăiască în natură, s’o asculte, s’o înţeleagă. Numai acolo, în plimbările lungi, prin luncile şi crângurile cu linişti de început de lume, se regăsea pe sine, întreg, ca apoi să se contopească cu tainele naturii. Acum, este a doua vară când paşii lui Anton Heiban nu s’au mai dus pe cărările acelea. Nu ne îndoim însă că flacăra care l-a mistuit şi l-a urcat la cer, coboară spre pământ ca să deschidă florile în zori de zi şi să poleiască natura în culori noui. Mihail Șerban REVISTELE STRĂINE In „Marianne” d. Emil Ludwig ne aduce amănunte interesante din secretul biografilor. „Este o greşală de-a se crede că biograful îşi poate alege modele după plac. De fapt, modelul este acela care îşi alege biograful: el aruncă unui portretist înzestrat, priviri provocatoare, îi adresează un mesagiu printr-o scrisoare, fie prin vreo glumă: „Priveşte-mă, iată-mă”. Apoi începe un roman în care personalitatea istorică reprezintă o femeie ce se vrea „luată” de amantul-biograf. Această uniune durează căteva luni, uneori ani. Contopirea celor două fiinţe este complectă, dorinţa omului de a se deslega de modelul său devine pasiune. Am dejunat cu „eroul” meu, al cărui portret se află veşnic în faţa mea pe masa de scris, am râs, am filozofat, am dormit cu el. In cele din urmă îi seamăn, am intonările lui, îmi pierd propria mea personalitate pentru a o achiziţiona pe a lui, încep să tratez epoca mea, familia mea aşa cum ar fi făcut-o el. E o stare care se agravează din ce în ce mai mult, treptat cu lucrul meu; în cele din urmă mama mea exclamă: „încă nu e mort?”. Dar am terminat şi de îndată — la fel ca în dragoste — interesul meu se risipeşte. Şase luni mai târziu, încep să-l urăsc”. „Care este linia de delimitare între biografie şi romanul istoric?” — se întreabă Emil Ludwig mai departe. „Pentru un autor înzestrat cu imaginaţie romanul istoric este mult шаг uşor dintre cele două genuri. Căci în acela se poate inventa, biograful rămânând fixat la documentarea sa. Autorul care la fel ca mine vine de la dramă nu e atât de ameninţat; a scrie dramă este cea mai bună ucenicie a biografului. Dacă nu e încercat în sute de dialoguri, nu va şti să dea biografiei acea transparenţă care singură permite evocarea, în cursul povestirei, de dialoguri imaginare. Nu se poate „deveni” biograf, ci eşti, în măsura în care eşti dramaturg. Astfel înainte de a deschide primul document din vreo arhivă, noi cunoaştem intimitatea personagiului prin intuiţie”. 11!^ШМВШШ111ШУСТЬ|1И»|||1||111МИШШВ11Ш1Ц1Д»11УИаМИВИНМИИИММ 1 I. L. CARAGIALE: OPERE. 2 voi. IV : Notiţe critice, literatură şi versuri. V: Articole politice şi cronici dramatice. Ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu, „Fundaţia pentru literatură şi artă Regele Carol II”. .aie;i-3«râ.!^R $l*Snibeţ obni Editarea integrală a Operelor ' lui Can^Biale. . îngrjituită.5 cu opt. aiţi urma, ВМННте TegrédjiR Ш&Ы Иа topol, la „Cultura Naţională” se continuă, astăzi, la „Fundaţia pentru literatură şi artă Regele Carol 11“ prin râvna de egale merite a d-lui Şerban Cioculescu. Am urmărit cele trei volume câte a apucat să tipărească întâiul editor şi am consemnat cu prilejul fiecăruia din ele nu numai bogatele materiale inedite, ce veneau să completeze imagina unuia din cei mai fecunzi dintre clasicii] noştri, dar şi consecvenţa metodei editorului, clară şi amplă de la întâia la ultima pagină tipărită. 1. Şerban Cioculescu era singurul indicat să continue o operă sub aşa de strălucite auspicii începută. Cultul d-sale pentru Caragiale, înţelegerea particulară ce aduce operelor de caracter sociologic şi satiric ca şi, pregătirea sa ştiinţifică, în domeniul acesta atât de dificil al editării de texte, îl designau să preia magistratura colegului său dispărut. Şi iată-l astăzi, în plină funcţiune, pe consultul designat. Cele două compacte volume, cei avem sub ochi, sunt s-o spunem de la început, nu numai la înălţimea celorlalte (ceea ce e de înţeles), dar prin materialele ce aduc, prin actualitatea aşa de vie a problemelor care-l ispitesc şi pe care I. L. Caragiale le tratează cu atât de sigură competenţă, ele constitue, fără exagerare, marele eveniment literar al anilor din urmă. Căci oricât am voi să ne eschivăm, cată să revenim iarăşi şi iarăşi la disputa de anii trecuţi, zvârlită ca un măr al discordiei de către d. N. Davidescu. Dacă opera de până acum nu ajungea, cele două volume, aici de faţă, răspund cu prisosinţă, tuturor obiecţiunilor, chiar şi celor încă neformulate. Niciodată actualitatea obsedantă, continuă şi, s’ar putea spune, sporită dela zi la zi, a lui Ion Luca Caragiale n’a apărut mai categorică de cum apare din cele două volume editate de d-l Şerban Cioculescu. Este atâta integrare în realităţile vii şi de primă linie, ale sufletului românesc şi este atâta aderenţă de solul şi de spiritul neamului acestuia în tot ceea ce a scris Caragiale şi se află consemnat în aceste două puternice hrisoave de nobleţă, încât nu o dată eşti îndemnat să exclami: Glorie, ultimului ocupant fanariot din Daco-România! Insă, mai înainte, despre ediţie şi întocmirea ei. Vorbiam de metoda clară şi amplă a editorului Paul Zarifopol şi spuneam că d-l Şerban Cioculescu o continuă, în acelaş spirit. Este ceea ce însuşi d-sa declară, în rândurile liminare ale Preferii, este ceea ce confirmă alcătuirea amândoror volumelor. Unificarea ortografică, a întâilor texte, realizată de d-1 Ş. C. ni se pare întrutotul justificată. Trec peste recomandările exprese ale legislatorului ediţiilor critice, am numit pe d-1 D Russo, dela ale cărui norme Paul Zarifopol nu s’a abătut niciodată şi pentru care menţinerea particularităţilor ortografice, de Дроса, constitue un non sens. Dar bunul simţ, deobşte, şi minima noastră experienţă de cetitori ne silesc a vedea că scriitorii mari, clasicii în primul rând, nu ne-au fost dăruiţi să-i transformăm în piese de muzeu şi în planşe pentru disecţiile noastre ortografice. Poate că orânduirea materialului nu se urmează cu stricteţă cronologică (pentru poezii d-l Ş. C. aduce chiar o plauzibilă justificare) şi poate că la o a doua ediţie toate acele intervertiri de ordine, de minimă distanţă, totuşi, să dispară. Dar ceea ce ni se pare excelent este iniţiativa oricum temerară, cu care d. Ş. C. a trecut întreg lotul de poezii al lui Ion Luca Caragiale la Addenda. Este aici, în acest procedeu, concluzia unui întreg proces de valorificare. In fond tot ceea ce rămâne de pe urma unui scriitor se cuvine trecut, câtă vreme n’a fost editat, între Postume. Dar şi între Postume se cade să distingem ceea ce se ţine, cât de cât, la nivelul obicinuit al autorului. Tot ceea ce cade sub acest nivel, important fără doar şi poate dar lipsit de strălucirea consacrată, se aşează în arhiva de tipare depăşite şi în atelierul de mecanică literară a autorului respectiv. Altminteri zicând, la Addenda, Caragiale a rimat, ca să ne referim la versul lui Alceste, dintr’o nevoe destul de pressantă (quel besoin Si pressant...), dar Caragiale, cum aşa de bine o spune d. Şerban Cioculescu, nu a fost un poet. Desigur că nu autoriplul,, Scrisorii Pierdute, în calitatea lui de Versificator, Un’ar astea senţinţa aceluiaşi Alceste: On peut être honnête homme et faire mal des vers. Nu, Caragiale n’a năzuit nici când gloria de poet liric. Şi nu cunosc o piesă măcar, chiar acele pline de elan Versuri, închinate în 1874, lui Dobrogeanu Gherea, cari să nu sune a replică şi a parodie. Satiricul, moralistul şi omul de teatru nu ar fi îngăduit liricului, chiar dacă ar fi existat, să trăiască pe lângă dânşii. Deci versurile lui Caragiale, simplu passe-temps derivativ în opera lui, e bine că figurează într'un compartiment oarecum secundar. Ceea ce, desigur, nu e cazul lui Haydeu, versificator nu mai puţin febril, inegal, topind sgura şi diamantul în aceleaşi tipare de silnicie lirică, dar poet înainte de toate, oricât (spre marele meu regret) m-aşi deosebi, întru aceasta de colegul meu, d. Pompiliu Constantinescu... Dar meritul de temeiu al ediţiei d-lui Şerban Cioculescu este că menţine principiul de axă al predecesorului său, că îl aplică cu aceiaşi râvnă şi că răuşeşte recolte tot atât de fericite, ca acelea ale lui Paul Zarifopol. Se cunoaşte care era acel principiu, mărturisit în chiar pragul întâiului volum, cu opt ani în urmă: „Texte literare nu se publică în scopul unic de a face educaţia estetică a generaţiilor, ci şi din interes istoric, de exemplu, din trebuinţa adică de a cunoaşte un talent şi o producţie literară aşa cum au fost”. De unde, necesitatea de a publica integralitatea operelor unui autor, de la cele mai modeste debuturi până la culmile creaţiei lui şi totul fără de precauţiuni pudice, neţinând de fel seamă de logica mamiţelor, ce-şi oploşesc puişorii, pentru că spunea Zarifopol: „pentru cine n’are logica mamiţelor, o bucată rea nu scade valoarea unei bucăţi bune din aceeaşi operă; o bucată bună nu ajută nimic celei rele". Cam şi câte au fost consecinţele acestui punct de vedere se poate deduce din vastul material de inedite pe care Paul Zarifopol le-a tipărit în primele trei volume şi in deosebi acele materiale de început din Claponul şi Calendarul Claponului, socotite bună vreme drept paginile debutului literar al lui Caragiale. D-l Şerban Cioculescu subscrie fără de nicio rezervă acest principiu, îl aplică cu sfinţenie şi rezultatul se vede nu numai în atâtea completări, din aceleaşi surse, ale paginilor din Claponul, Calendarul Claponului, Moftul Român şi Universul lui Cazzavilan, publicate de Paul Zarifopol, dar mai cu seamă în revelatoarele pagini din Ghimpele, unde urmează să se plaseze de azi înainte adevăratul debut al autorului nostru. Trei ani câştigaţi pentru cariera literară a lui Caragiale nu e puţin lucru şi meritul revine întru totul d-lui Şerban Cioculescu. D-sa aminteşte de articolul lui Macedonski din Liga ortodoxă, care l-a pus pe drumul cel bun şi l-a îndreptat spre acele pagini, de un nerv cu totul altul, decât al tovarăşilor săi de revistă, iscălite cele mai multe Dar... şi cari nu puteau fi decât ale autorului Nopţii Furtunoase. Să adăugăm, evident nu pentru a întări o identificare ce nu mai are nevoe de nicio dovadă, dar ca pe un amănunt, superflu dacă voiţi, că în Ghimpele dinn 20 Octombrie 1874 se reproduc în iscălitură absolută, acele Versuri, amicului C. D., pe cari i le tipărise, în aceiaşi vreme Revista Contimporană. (Să fie Şarla şi Ciobanii, iscălită I. L. C. din Ghimpele dela ÎS Dec. 1873, tot a lui Caragiale? E anul în care d-l Şerban Cioculescu îi atribue, deşi nesemnat, un Sonet pe baritonul absolut Agostino Mazzoli, din Ghimpele dela 6 Dec. 1873. Căci paragraful acesta al identificărilor nu s’ar putea socoti epuizat, cu una cu două. Personal, am impresia că şi în alte pseudonime ale Ghimpelui mijeşte câte puţin din corniţele de diavol ale satiricului. Importantul a fost însă dibuit şi el constitue, de astăzi înainte un capitol preţios pentru cunoaşterea artei literare, în debuturile lui I. L. Caragiale. Nu voiu stărui asupra acestui punct, urmând doar ca incidental să ne referim la dânsul când prilejul o va impune. Trec peste săgeţile pe cari viitorul parodist al simbolismului (în 1909 încă nu-l iertase; d. p. Pontefex Maximus’’ Mauritius Maeterlinckus) le îndreaptă din chiar primul său articol: Voiţi cronică literară? (Ghimpele, 26 Maiu 1874) împotriva lui Macedonski (acum: Stamsky, mai târziu Contele de Geniadevsky) pentru a mă opri la articolul Cronică?... din 5 Ianuarie 1875, unde se pot identifica unele rezerve cu privire la Eminescu. Și mai ales pentru a descifra tâlcul lor, . Perpessicius !