România, iulie 1938 (Anul 1, nr. 30-44)

1938-07-15 / nr. 44

Pierdut carnet de identitate și livret militar. MICA PUBLICITATE de .. JlQVNDl ....Ochii : albaștri Nasul : potrivit. Părul : blond. Statura : înaltă. Bărbia : rade. Semne particulare : n’are. UMANISM ? Se vântură din nou, dar cu ele­mente vechi, o problemă veşnică nu atât prin ceia ce aduce cât mai ales prin aceia ce lasă să se subînţelea­­gă. E vorba despre posibilitatea re­medierii unor anumite răni contem­porane prin umanism, şi, probabil, toţi cei cari luptă pentru realizarea acestor tămăduiri nu știu că, va­loarea lor, este mai mare^ prin râvna pe care o depun, decât prin soluţia pe care ei înțeleg s’o aducă la marginea de pat a bolnavei lumi de azi. «• • Umanismul a dust un moment de ni*;*?-.'•numai într’-un-.'animit al '^uUiirU^eaubpene^ ^i nu știu claeă este reconnâlăcibil­ să fi adus acum ca medic sau medicament pentru însănătoşirea noastră. Este adevă­rat că, în el însuşi, deci în starea sa pură, umanismul semnifică o în­ţelepciune, însă înţelepciunea a­­ceasta, care sigilează Renaşterea, cuprinde în ea foarte multe hibridi­tăţi printre cari, cele mai grave sunt două: 1) imitarea antichităţii, făcută de multe ori în necunoştinţă de cauză, şi numai pentru a lovi în teocratismul fals confundat cu pu­terea papalităţii ajunsă la abuz şi desfrău; 2) desrădăcinarea din tra­diţia medio-ovală, desrădăcinare făcută cu ajutorul ştiinţelor naturii născânde atunci, cari dădeau şi ele sufletului omenesc o soluţie univer­salistă de viaţă, fără însă a se ob­serva că, această soluţie, era exte­rioară, mecanică, ducând la indivi­dualism şi la o instaurare a tempo­ralului menit să înlocuiască eter­nitatea ca valoare etică. Umanis­mul este, pe de o parte, ultimul rol al antichităţii, iar pe de altă parte, el reprezintă licăririle unui viitor ale cărei contradicţii şi conflicte le trăim noi cei de azi. Or, în cazul a­­cesta, este locul să ne întrebăm: sunt sau pot fi justificaţi aceia cari vor sa remedieze rănile lumii de acum prin umanism, când rănile acestea ne-au fost făcute de uma­nismul aplicat până la ultimele consecinţe? De aceiaş întrebare este posibil şi catolicismul care a fost înfrânt în epoca Renaşterii de către umanism. Aşa­dar, soluţia vieţii, noastre din ceasul istoric pe care-l trăim, nu poate veni nici de la formula care ne-a adus aici unde săntem şi nici­­ de la opusa ei care s’a dovedit a fi­­fost slabă, la timpul potrivit. Insă toate aceste lucruri privesc­ occi­dentul, şi nu pot avea nici o legă­tură cu noi românii care ne-am­ opus, dealungul istoriei, și catoli­cismului şi umanismului. Noi sun­tem ortodoxi iar asta înseamnă­ alt­ceva. Ce? Vom vedea altădată. Petru Manolsu A apărut: ROMANUL EMINESCU ediţie definitivă 2 volume de CEZAR PETRESCU ! Editura „Nafionala Ciornei j LUI ч D Constantinescu Clitus a tipă­rit o lucrare despre „Teoria * fenomenului comic". Studiul d-lui Constantînescu Cli­tus recapitulează tot ce s’a spus despre fenomenul comic, rezumă teoriile, aminteşte autorii şi cărţile şi, la urmă, expune o teorie a sa. Subiectul e, evident, foarte dificil, domeniul de cercetare destul de vast,­­ încât numai frunzărind cartea de faţă nu putem referi, deo­camdată. O vom face mai târziu, bucurându-ne acum de faptul că a­­par şi la noi preocupări mai ose­bite, apărut, acum, doi ani, o re­vistă a conferinţelor, în ro­mâneşte. Formatul şi numele ne amintea de „Conferencia”, iar în paginile ei am întâlnit multe lucruri care ar fi fost păcat să se piardă numai într’o sală unde — cum se obişnueşte la conferinţele dela noi — nu prea se înghesue auditorii. Dar, „Conferenţa” n’a mai apă­rut. Dece ? E­pigrama e un gen pentru care scriitor’­ au început să nu mai aibă niciun fel de consi­deraţie. De aceea a rămas numai o delectare la mesele cu vin bun şi voe tot aşa de bună. De când s’a stins Cincinat Pave­­lescu se pare că epigramiştii ezită să mai tipărească producţiile caus­ticităţii lor. A mai rămas, temerar, d. Al. O. Teodoreanu la Bucureşti, M. Al. Dan la Timişoara şi Al. Ca­­lotescu Neicu în oraşul Banilor. Vom extrage, din cărţile acestora, pe rând, câteva, catrene. Mă­car să mai ştie lumea de la noi că epigra­ma mai există. Dacă nu în actua­litate cel puţin în cărţi. R­eportajul este o artă, desigur nu în înţelesul mare al cu­vântului. El se situiază între condei şi placa sensibilă a aparatu­lui fotografic. Aceasta nu înseamnă, cu toate astea, că reportajul e lite­ratură, nici imagine obiectivă. Iată dece pretenţiunea literară, într’un reportaj, e o scădere tot aşa de mare pe cât este şi lipsa de ob­servaţie.­unt unele adevăruri valabile pentru toate timpurile. Poate că pornind de la acest concept axiomatic, Ilarie Chendi, vorbind de Drepturile criticei”, aducea în spri­jinul tezei sale următorul citat din cartea criticului german Adolf Bar­­teles, „Kritiker und kritikaster”. (De notat că, Barteles cita la rândul său din Hebbel, deci textul citat a­­parţine acestuia): „Niciodată artistul adevărat n’a încetat să lucreze fiindcă se vedea depreciat, dar nici n’a făcut pe în­gâmfatul şi curagiosul, când s’a vă­zut îngrămădit de succesul fără margini. Poeţii care se văd striviţi când nu li se acordă vreun premiu, se aseamănă celor din satirele lui Horaţiu. Trebue însă să le umbli în voe, căci altfel ei se grupează cu toţii în ju­rul vreunui jurnal, caută să distru­gă ce e puternic, să laude tot ce-i infam, că aceşti refuzaţi sunt ge­niali în organizarea de elice, sunt neîntrecuţi în organizarea de cume­trii şi sunt cu mult mai periculoşi pentru poezie decât greşelile Aca­demicienilor”. Chendi spunea că situaţia se po­triveşte pentru timpul său. Dar, — fără maliţie, — ea se po­triveşte şi pentru vremea noastră... S­unt tot mai rare cărţile care adună pentru posteritate, co­morile sufleteşti ale acestui neam, cuprinse în producţiile popu­lare. Am dat, însă, din întâmplare, acum câteva zile, peste una din a­­ceste cărţi. Este vorba de volumul „De pe la noi ce-a fost odată”, da­torită d-lui Tiberiu Crudu. Este re­dată în această carte o şezătoare, aşa cum erau şezătorile altădată, în Moldova. O seamă de bărbaţi, fe­mei, copii şi bătrâni, cu multă voe bună, cu multe glume, snoave, po­veşti, cimilituri, păcăleli... D. Tibe­riu Crudu n’a făcut o culegere de folklor, ci a reconstituit o viaţă a­­devărată, plină de frumuseţi, dar pe cale să dispară. Este motivul care l-a determinat să facă acea­stă culegere, din care ţâşneşte ca un izvor :bogăţia de spirit a neamului nostru. După lectura acestei cărţi te îndeamnă dorul să cunoşti viaţa care a inspirat-o. E meritul cărţii d-lui Tiberiu Crudu. P­ână la o caracterizare, mai pe larg, a romanului Măşti, al M. S. Reginei Maria, de cu­rând tradus în româneşte de d-ra Mărgărita Milier-Verghÿ, voiu in­scrie aici, după o lectură pasionan­tă, câteva rânduri despre această carte. Măşti, cuprinde povestea tristă a unei fete, Ráhel, crescută de un bă­trân evreu departe de lume, de lu­mea pe care fata o cunoaşte din cărţi şi din cele povestite de bătrâ­nul ei păzitor. La vârsta, insă, când viaţa se cere trăită, Ráhel evadea­ză. Izbitura de realitate este dură şi tragică. Ingenunche trupul şi su­fletul plăpând al celei care se arun­case spre­ viaţă cu tot elanul tine­reţii sale. Iată povestea lui Rahel, al cărei suflet nevinovat, augusta autoare l-a pipăit cu degetele catifelate ca să nu-1 rănească şi ale cărei bogăţii fac din paginile cărţii o simfonie a dragostei ideale şi a gingăşiei. Dar mai este în această carte o putere impresionantă de a construi cadrul unei povestiri şi a întinde in­tre eroi şi cititor acele fire care-i leagă fără putinţă de detaşare. Măşti este o carte dureroasă prin adevărurile crude asupra vieţii pe care le cuprinde. Este, însă, în ace­laş timp, un poem luminos al dra­gostei nemuritoare, care duce la sa­crificii de vieţi. Măşti procură clipe de adevărată recreare sufletească. ,,Operele" profesorului Anghel De­­metriescu, una din figurile cele mai interesante ale secolului trecut, au apărut, adunate şi adnotate de tână­rul critic Ovidiu Papadima. E un dar pe care ni-l aduce Editura Fun­daţiilor Regale, la capitolul „Scrii­tori uitaţi". Volumul IV şi V din Operele lui I. L. Caragiale au fost publicate de d. Şerban Cioculescu, care continuă munca de editor a regretatului Paul Zarifopol. In editura „Cartea Românesacă” a apărut romanul „Enigmaticul Bai­­kal” al d-lui Radu Boureanu. A S ROMANIA ANTON HOLBAN încă nu ne-am obişnuit cu gân-« dul că trupul lui Anton Holban s’a mistuit în flacăra purificatoare. Imaginea lui ne apare înainte ade­sea, atât de vie, încât, uneori, ne vine să-i adresăm cuvântul şi apoi să aşteptăm răspunsul. Ni-l evocă, de câte ori dăm cu ochii de el, în bibliotecă, volumul cu scoarţe mau­ve pale, „Ioana”, în paginile că­ruia un suflet frământat de între­bări şi-a spus o grămadă de nedu­meriri şi spaime avute în faţa viei­­ii. Dar, pe cât de chinuit îi apare sufletul în cărţi, pe atât de liniştit şi de calm era omul în viaţa lui pă­mântească. Şi nu se putea să fie altfel, fiindcă cele două mari pa­siuni ale vieţii pământeşti a lui An­ton Heiban, au fost muzica şi na­tura, pasiuni odihnitoare, care-l imprimaseră, cel puţin aparent, ca­racterul lor. Anton Heiban iubea deopotrivă şi muzica şi natura. Erau ancorele care-l ridicau din comunul zilelor, şi-l transportau în extaz. Pentru el muzica era o hrană sufletească, de care nu se putea lipsi. O recepta nu numai cu urechile, dar par’că cu toţi porii corpului. Poate că şi’n natură, în afară de linişte, asculta melodia pe care pu­ţini o aud, a vieţii care trăeşte, care creşte, care se preface, care moare... De aceea pleca Anton Helban, în zilele de vacanţă, la Fălticeni, ca să trăiască în natură, s’o asculte, s’o înţeleagă. Numai acolo, în plimbările lungi, prin luncile şi crângurile cu linişti de început de lume, se re­găsea pe sine, întreg, ca apoi să se contopească cu tainele naturii. Acum, este a doua vară când paşii lui Anton Heiban nu s’au mai dus pe cărările acelea. Nu ne în­doim însă că flacăra care l-a mis­tuit şi l-a urcat la cer, coboară spre pământ ca să deschidă florile în zori de zi şi să poleiască natura în culori noui. Mihail Șerban REVISTELE STRĂINE In „Marianne” d. Emil Ludwig ne aduce amănunte interesante din secretul biografilor. „Este o greşală de-a se crede că biograful îşi poate alege modele după plac. De fapt, modelul este acela care îşi alege biograful: el a­­runcă unui portretist înzestrat, priviri provocatoare, îi adresează un mesagiu printr-o scrisoare, fie prin vreo glumă: „Priveşte-mă, iată-mă”. Apoi începe un roman în care personalitatea istorică reprezintă o femeie ce se vrea „luată” de amantul-biograf. Această uniune durează căteva luni, uneori ani. Contopirea celor două fiinţe este complectă, dorinţa omului de­ a se deslega de modelul său devine pasiune. Am dejunat cu „eroul” meu, al cărui portret se află veşnic în faţa mea pe masa de scris, am râs, am filozofat, am dormit cu el. In cele din urmă îi seamăn, am intonările lui, îmi pierd propria mea persona­litate pentru a o achiziţiona pe a lui, încep să tratez epoca mea, fa­milia mea aşa cum ar fi făcut-o el. E o stare care se agravează din ce în ce mai mult, treptat cu lucrul meu; în cele din urmă mama mea excla­mă: „încă nu e mort?”. Dar am terminat şi de îndată — la fel ca în dragoste — interesul meu se risipeşte. Şase luni mai târziu, încep să-l urăsc”. „Care este linia de delimitare între biografie şi romanul istoric?” — se întreabă Emil Ludwig mai departe. „Pentru un autor înzestrat cu imaginaţie romanul istoric este mult шаг uşor dintre cele două genuri. Căci în acela se poate inventa, biograful rămânând fixat la documentarea sa. Autorul care la fel ca mine vine de la dramă nu e atât de ameninţat; a scrie dramă este cea mai bună ucenicie a biografului. Dacă nu e încercat în sute de dialo­guri, nu va şti să dea biografiei acea transparenţă care singură permite evocarea, în cursul povestirei, de dialoguri imaginare. Nu se poate „deveni” biograf, ci eşti, în măsura în care eşti drama­turg. Astfel înainte de­ a deschide primul document din vreo arhivă, noi cunoaştem intimitatea personagiului prin intuiţie”. 11!^ШМВШШ111ШУСТЬ|1И»|||1||111МИШШВ11Ш1Ц1Д»11УИаМИВИНМИИИММ 1 I. L. CARAGIALE: OPERE. 2 voi. IV : Notiţe critice, literatură şi ver­suri. V: Articole politice şi cronici dramatice. Ediţie îngrijită de Şer­­ban Cioculescu, „Fundaţia pentru literatură şi artă Regele Carol II”. .aie;i-3«râ.!^R $l*Snibeţ obni Editarea integrală­ a Operelor ' lui Can^Biale. . îngrjituită.5 cu opt. aiţi urma, ВМННте Tegréd­jiR Ш&Ы Иа topol, la „Cultura Naţională” se continuă, astăzi, la „Fundaţia pentru literatură şi artă Regele Carol 11“ prin râvna de egale merite a d-lui Şerban Cioculescu. Am urmărit cele­ trei volume câte a apucat să tipă­rească întâiul editor şi am consem­nat cu prilejul fiecăruia din ele nu­ numai bogatele materiale inedite, ce veneau să completeze imagina unuia din cei mai fecunzi dintre clasicii] noştri, dar şi consecvenţa metodei editorului, clară şi amplă de la în­tâia la ultima pagină tipărită. 1. Şerban Cioculescu era singurul in­dicat să continue o operă sub aşa de strălucite auspicii începută. Cul­tul d-sale pentru Caragiale, înţelege­rea particulară ce aduce operelor de­ caracter sociologic şi satiric ca şi, pregătirea sa ştiinţifică, în domeniul acesta atât de dificil al editării de­ texte, îl designau să preia magistra­tura colegului său dispărut. Şi iată-l astăzi, în plină funcţiune, pe consu­l­tul designat. Cele două compacte volume, cei avem sub ochi, sunt s-o spunem de la început, nu numai la înălţimea celorlalte (ceea ce e de înţeles), dar­ prin materialele ce aduc, prin actua­litatea aşa de vie a problemelor care-l ispitesc şi pe care I. L. Cara­giale le tratează cu atât de sigură­ competenţă, ele constitue, fără exa­gerare, marele eveniment literar al anilor din urmă. Căci oricât am voi să ne eschivăm, cată să revenim iarăşi şi iarăşi la disputa de anii trecuţi, zvârlită ca un măr al discor­diei de către d. N. Davidescu. Dacă opera de până acum nu ajungea, cele două volume, aici de faţă, răspund cu prisosinţă, tuturor obiecţiunilor, chiar şi celor încă neformulate. Ni­ciodată actualitatea obsedantă, con­tinuă şi, s’ar putea spune, sporită dela zi la zi, a lui Ion Luca Ca­ragiale n’a apărut mai categorică de cum apare din cele două volume e­­ditate de d-l Şerban Cioculescu. Este atâta integrare în realităţile vii şi de primă linie, ale sufletului româ­nesc şi este atâta aderenţă de solul şi de spiritul neamului acestuia în tot ceea ce a scris Caragiale şi se află consemnat în aceste­ două pu­ternice hrisoave de nobleţă, încât nu o dată eşti îndemnat să exclami: Glorie, ultimului ocupant fanariot din Daco-România! Insă, mai îna­inte, despre ediţie şi întocmirea ei. Vorbiam de metoda clară şi amplă a editorului Paul Zarifopol şi spu­neam că d-l Şerban Cioculescu o continuă, în acelaş spirit. Este ceea ce însuşi d-sa declară, în rândurile li­­minare ale Preferii, este ceea ce con­firmă alcătuirea amândoror volume­lor. Unificarea ortografică, a întâilor texte, realizată de d-1 Ş. C. ni se pare întrutotul justificată. Trec peste recomandările exprese ale le­gislatorului ediţiilor critice, am nu­mit pe d-1 D Russo, dela ale cărui norme Paul Zarifopol nu s’a abătut niciodată şi pentru care menţinerea particularităţilor ortografice, de Д­роса, constitue un non sens. Dar bunul simţ, deobşte, şi minima noa­stră experienţă de cetitori ne silesc a vedea că scriitorii mari, clasicii în primul rând, nu ne-au fost dăruiţi să-i transformăm în piese de muzeu şi în planşe pentru disec­ţiile noastre ortografice. Poate că orânduirea materialului nu se ur­mează cu stricteţă cronologică (pen­tru poezii d-l Ş. C. aduce chiar o plauzibilă justificare) şi poate că la o a doua ediţie toate acele interver­­tiri de ordine, de minimă distanţă, totuşi, să dispară. Dar ceea ce ni se pare excelent este iniţiativa oricum temerară, cu care d. Ş. C. a trecut întreg lotul de poezii al lui Ion Luca Caragiale la Addenda. Este aici, în acest procedeu, concluzia unui întreg proces de valorificare. In fond tot ceea ce rămâne de pe urma unui scriitor se cuvine trecut, câtă vreme n’a fost editat, între Postu­me. Dar şi între Postume se cade să distingem ceea ce se ţine, cât de cât, la nivelul obicinuit al autorului. Tot ceea ce cade sub acest nivel, impor­tant fără doar şi poate dar lipsit de strălucirea consacrată, se aşează în arhiva de tipare depăşite şi în ate­lierul de mecanică literară a auto­rului respectiv. Altminteri zicând, la Addenda, Caragiale a rimat, ca să ne referim la versul lui Alceste, din­­tr’o nevoe destul de pressantă (quel besoin Si pressant...), dar Caragiale, cum aşa de bine o spune d. Şerban Cioculescu, nu a fost un poet. Desi­gur că nu autoriplul,, Scrisorii Pier­dute, în calitatea lui de Versificator, U­n’ar astea senţinţa aceluiaşi Alceste: On peut être honnête hom­me et faire mal des vers. Nu, Cara­giale n’a năzuit nici când gloria de poet liric. Şi nu cunosc o piesă mă­car, chiar acele pline de elan Ver­suri, închinate în 1874, lui Dobro­­geanu Gherea, cari să nu sune a re­plică şi a parodie. Satiricul, mora­listul şi omul de teatru nu ar fi în­găduit liricului, chiar dacă ar fi existat, să trăiască pe lângă dânşii. Deci versurile lui Caragiale, simplu passe-temps derivativ în opera lui, e bine că figurează într'un compar­timent oarecum secundar. Ceea ce, desigur, nu e cazul lui Haydeu, versi­ficator nu mai puţin febril, inegal, topind sgura şi diamantul în ace­leaşi tipare de silnicie lirică, dar poet înainte de toate, oricât (spre marele meu regret) m-aşi deosebi, întru a­­ceasta de colegul meu, d. Pompiliu Constantinescu... Dar meritul de temeiu al ediţiei d-lui Şerban Cioculescu este că men­ţine principiul de axă al predeceso­rului său, că îl aplică cu aceiaşi râv­nă şi că răuşeşte recolte tot atât de fericite, ca acelea ale lui Paul Zari­fopol. Se cunoaşte care era acel principiu, mărturisit în chiar pragul întâiului volum, cu opt ani în urmă: „Texte literare nu se publică în sco­pul unic de a face educaţia estetică a generaţiilor, ci şi din interes isto­ric, de exemplu, din trebuinţa adică de a cunoaşte un talent şi o produc­ţie literară aşa cum au fost”. De unde, necesitatea de a publica inte­gralitatea operelor unui autor, de la cele mai modeste debuturi până la culmile creaţiei lui şi totul fără de precauţiuni pudice, neţinând de fel seamă de logica mamiţelor, ce-şi oploşesc puişorii, pentru că spunea Zarifopol: „pentru cine n’are logica mamiţelor, o bucată rea nu scade valoarea unei bucăţi bune din ace­eaşi operă; o bucată bună nu ajută nimic celei rele". Cam­ şi câte au fost consecinţele acestui punct de vedere se poate deduce din vastul material de inedite pe care Paul Zarifopol le-a tipărit în primele trei volume şi in deosebi acele materiale de început din Claponul şi Calendarul Claponu­lui, socotite bună vreme drept pagi­nile debutului literar al lui Cara­giale. D-l Şerban Cioculescu subscrie fără de nicio rezervă acest principiu, îl aplică cu sfinţenie şi rezultatul se vede nu numai în atâtea comple­tări, din aceleaşi surse, ale paginilor din Claponul, Calendarul Claponu­lui, Moftul Român şi Universul lui Cazzavilan, publicate de Paul Zari­fopol, dar mai cu seamă în revela­toarele pagini din Ghimpele, unde urmează să se plaseze de azi înainte adevăratul debut al autorului nostru. Trei ani câştigaţi pentru cariera li­terară a lui Caragiale nu e puţin lucru şi meritul revine întru totul d-lui Şerban Cioculescu. D-sa a­­minteşte de articolul lui Macedonski din Liga ortodoxă, care l-a pus pe drumul cel bun şi l-a îndreptat spre acele pagini, de un nerv cu totul al­tul, decât al tovarăşilor săi de revi­stă, iscălite cele mai multe Dar... şi cari nu puteau fi de­cât ale autoru­lui Nopţii Furtunoase. Să adăugăm, evident nu pentru a întări o identifi­care ce nu mai are nevoe de nicio dovadă, dar ca pe un amănunt, su­perflu dacă voiţi, că în Ghimpele dinn 20 Octombrie 1874 se reproduc în iscălitură absolută, acele Versuri, amicului C. D., pe cari i le tipărise, în aceiaşi vreme Revista Contimpo­rană. (Să fie Şarla şi Ciobanii, iscă­lită I. L. C. din Ghimpele dela ÎS Dec. 1873, tot a lui Caragiale? E anul în care d-l Şerban Cioculescu îi a­­tribue, deşi nesemnat, un Sonet pe baritonul absolut Agostino Mazzoli, din Ghimpele dela 6 Dec. 1873. Căci paragraful acesta al identificărilor nu s’ar putea socoti epuizat, cu una cu două. Personal, am impresia că şi în alte pseudonime ale Ghimpe­lui mijeşte câte puţin din corniţele de diavol ale satiricului­.­­ Importantul a fost însă dibuit şi el constitue, de astăzi înainte un capitol preţios pentru cunoaşterea artei literare, în debuturile lui I. L. Caragiale. Nu voiu stărui asupra a­­cestui punct, urmând doar ca in­cidental să ne referim la dânsul când prilejul o va impune. Trec peste săgeţile pe cari viitorul paro­­dist al simbolismului (în 1909 încă nu-l iertase; d. p. Pontefex Maximus’’ Mauritius Maeterlinckus) le îndreap­tă din chiar primul său articol: Voiţi cronică literară? (Ghimpele, 26 Maiu 1874) împotriva lui Mace­donski (acum: Stamsky, mai târziu Contele de Geniadevsky) pentru a mă opri la articolul Cronică?... din 5 Ianuarie 1875, unde se pot identi­fica unele rezerve cu privire la Emi­­nescu. Și mai ales pentru a descifra tâlcul lor,­­ . Perpessicius !

Next