România - Capitala, octombrie 1938 (Anul 1, nr. 122-136)

1938-10-02 / nr. 123

к No. 123= 2 X 1938 ROMÁNIA Viaţa noua a ţărănimii române Din marile prefaceri săvârşite în noua viaţă românească, ne putem bucura consta­tând, că ţărănimea română şi-a recăpătat — ca în timpurile solemne ale istoriei române — legătura directă cu Regele. Imbogăţindu­­se cu iubirea Lui, ţărănimea română ţi se înfăţişează cu mândria superbă de a fi o ţă­rănime regală română. Dacă umbli acum, în aceste si­te, printre ţărani, dar nu ca poet sau ideolog, ca vizionar sau ani­mal de pradă, ci aşa blam noi, ziariştii, cu ochii des­chişi direct în faţa realităţii, vei vedea că mari şi răscolitoare transformări s’au produs în min­tea, în sufletul, în viaţa ţărănimii noastre româneşti. Iăr dacă mai ai cum avem noi, cei ce umblăm prin popor, termenii de compara­ţie ai trecutului, vei constata că de multă, foarte multă vreme, ţă­rănimea noastră nu a avut o via­ţă ca asta de acum, o viaţă a sa, o viaţă ţărănească, oricât de pli­nă de griji, de nădejdi, de o în­treagă simţire de la început şi pâ­nă la sfârşit, de sus şi până în adâncuri, esclusiv ţărănească. Cu­prins în vârtejul amăgirilor," cu care îl chinuiau politicianii, ţăra­nul român îşi eşise din fire, de­venise vizionar politic, ideolog, militant de club, zdrenţeros erou de baricadă, colorat — atât de ri­dicol şi impropriu — cu toate culorile ideilor — ideia liberală, ţărănistă, radicală, democratică, socialistă, social-revoluţionară, încârligat-creştină, şi celelalte i­­dei, care erau faţă de el mijloace de buimăceală sau, ca să spunem adevărul, sisteme de neagră şi ne­omenească exploatare. Ţăranul ro­mân ajunsese să nu mai fie aşa român, cum ni-l dăduse istoria, cum ni-l fasonase cultura, cum îl cristalizase natura lui unică şi fermecătoare. Curagios să spu­nem — că, politica de idei, de o­­dinioară începuse să deromâni­­zeze pe român în romanitatea sa cristalizată de veacuri. Acum, ţăranul român s’a în­tors acasă, a reintrat în firea sa. Şi cel ce vrea să se bucure de a­­cest mare şi evang­dic eveniment, trebue să vadă pe ţăranii noştri acum, după ce a încetat harma­laia cu idei şi cu mirajurile para­diziace. .... . Căci, în primul rând, ţăranul român s’a deşteptat din paradis­ului stupefiant cu care îl sminti­seră oamenii trecutului. Ca întot­deauna, în viaţa şi în trăirea sa istorică, ţăranul nostru şi-a reîn­ceput traiul de bun simţ, înce­pând a vedea realitatea aşa cum este şi începând a se vedea pe sine în această realitate, cu locul care o ocupă aici, şi cu toate ne­voile, grijile, ameţelile, proble­mele mari şi mici, pe care le for­mulează viaţa de dimineaţa până seara, în fiecare zi şi clipă. Nu­mai cei ce au fost vreodată îm­bătaţi hipnotic de grele şi istovi­toare chinuri fericitoare şi vi­suri chinuitoare, numai aceia cu­nosc fericirea deşteptării şi, vo­luptatea de a fi treji. Ţărănimea noastră are acum această fericire,­­ea este trează, în veghe cotidiană ■şi,clară şi ştie că paradisuri pe pământ nu mai sunt posibile, de­­cât, fireşte, în poveştile care au inceput, şi ele, să se destrame şi să se stingă. Şi lepădându-se de paradismul primejdios, ţărănimea noastră a început, din nou, să cunoască, m­arile realităţi, cu care ea are de a­ face direct, cu toată importan­ţa şi greutatea vieţii sale. Ţărăni­mea a început, poate ca niciodată măi vigilent, să se uite la Rege, să asculte pe Rege, să înţeleagă cuvintele Lui, să deslege grijile Lui şi să cântărească pe cântarul inimii sale simple şi precise — iubirea de foc şi dătătoare de via­ţă a Regelui. Să vorbiţi astăzi cu ţăranii despre Rege, să vorbiţi cu ţăranii cei mai nevoiaşi, cu ţă­ranii aceştia cărora „ideologii” în timpul politic de odinioară le-ar fi dat sfatul să facă din pal­ma muncită — un pumn amenin­ţător; aceşti ţărani sunt acum fe­riciţi, că au în Regele lor un Re­ge, care este cu totul al lor, care trăeşte pentru ei, căruia i se poa­te spune — pentru a fi înţeles — cuvântul de amărăciune şi căruia i se poate povesti povestea ne­sfârşitelor nevoi. Şi mai nainte ţărănimea noastră era monarhis­tă şi respectuoasă, dar între ea şi Domnitor stăteau rândurile şi rangurile de politiciani—zid mai înalt decât cel chinezesc­­— peste care privirea ţărănească nici nu avea curajul, nici nu avea pute­rea să se avânte ca să se oprea­scă pe strălucita faţă a Domniei Sale. Putea ţăranul măcar cu min­tea să ajungă până la Rege? A­­cum, Regele se duce la ţăranii ro­mâni, şi din întâlnirea directă dintre Domn şi ţăran se naşte marea înţelegere care ca o nouă şi firească temelie stă la aşezarea statului nostru înviorat şi întărit. Aceasta este prefacerea adâncă şi desăvârşită din sufletul ţărănimii noastre. Aceasta este îmbogăţirea cea nouă a ţăranului: ştiinţa că Re­gele este aproape de el. Câtă clarificare a adus această stare nouă, acum, în primul rând stau nevoile ţărăneşti, şi ţăranul aşteaptă şi cheamă pe Rege să i le stingă. Nu mai sare, ca drăcuşo­­rul din cutie sau ca Satana din iad, omul politic din preajma lui sau cine ştie din ce depărtări, cari se anunţă amăgind: „Ion Pumbă, vino în club, şi dă-ţi su­fletul şi votul”. Ţăranul român are multe probleme şi nimeni nu i le poate deslega, de­cât cel ce are puterea şi dragostea. Regele. Ţăranul s’a limpezit asupra u­­nei chestiuni, asupra unei con­­cepţiuni, despre care nu sunt în d­ar foarte mulţi din surtucanii ideologi, anume: problemele ţă­răneşti le desleagă nu ideologia şi nu ideile în general, ci iubirea şi voinţa Regelui. Toate ideile şi ideologiile nu fac în cumpăna ţă­rănimii noastre niciun ban, dacă nu vine Regele cu inima şi cu su­fletul Său să facă dreptatea şi să dea­ uşurinţele, pe cari le cer ţă­ranii. Nici cât negru sub unghie nu s’a uşurat vreodată viaţa ţăra­nilor români de pe urma ideolo­gilor şi a precupeţilor de idei. Astăzi ţăranii aşteaptă totul de la Rege, ceea ce înseamnă că ei Şi-au dat toată viaţa lor Regelui. încă ceva, foarte subtil: aţi prins a­­ceastă stare a inimii ţărăneşti — ea nu iubeşte de­cât dacă­­ simte iubire. Şi se dă numai iubirii din inima plină de ea. Dacă ţărăni­mea noastră nu a fost pierdută, nu a fost cucerită şi violată în cu­răţenia sa românească, asta din cauză că ea nu a iubit pe politi­cianii paradismului românesc de odinioară. Ea i-a dispărţuit chiar când a fost dusă ca de o apă ma­re spre beznele suferinţelor şi a decepţiilor.­ Simţindu-şi legătura cu Regele iubitor, ţărănimea a de­venit mândră. O nouă mândrie, mândria de a se şti cuprinsă de inima Regelui, mândria de a fi îmbogăţită în prestigiu; ţărăni­mea noastră ţi se înfăţişează cu o nouă ţinută, ţinuta de a fi o ţără­nime regală. Duceţi-vă prin­­sate, să controlaţi, să vă convingeţi şi să vă bucuraţi. Rămâne, să vă arăt cum ţărăni­mea română a descoperit statul român, în locul căruia omul tre­cutului pusese partidul şi cele câ­teva camere mohorîte,­­de Club... G. M. Ivanov ИиМПЛЛЛЛЛЛЛЛАПААЛЛЛЛЛЛЛЛАЛЛЛЛЛЛЛЛЛЛЛЛЛЛЛАЛААЛЛАААЛЛЛЛ/и VASUL COMANDANT „НЕВЕ" AL FLOTEI BRITANICE Amiralitatea britanică a anunţat complectarea pri­mei flotile curăţitoare de mine. Căpitanul R. O. Fitzroy a fost numit comandantul celor 11 vase distrugătoare şi curăţitoare de mine . In amintirea lui Nicolae Filipescu­ ­au împlinit la 30 Septembrie 22 ani de la moartea lui Nico­­lae Filipescu. Această dată o cinstim în fiecare an, și pioasa adu­cere aminte ne conturează figura bărbătească a acelui realist impul­siv, om de năprasnică hotărâre, pre­destinat să ne rânduiască destinul într’un moment crucial al existenţei noastre istorice. In zările luminate de înţelegerea pacifică, până mai ori pătate de sângele războiului, care stătea gata să înceapă chiar în vecinătatea ho­tarelor noastre, amintirea lui Nico­ lae Filipescu capătă un relief profe­tic şi puterea lui de prevedere se a­­şează alăturea de salvatoarele pre­­ciziuni ale epocei. De el am avut nevoe în anul 1912 şi soarta ni l-a scos în cale; de oameni ca el avem nevoe şi astăzi, şi de aceia, această cinstire a anilor împliniţi dela moar­tea lui, cată să aibă un sens de vie şi hotărâtoare actualitate. Intr’adevăr, în anul 1911, cu pri­lejul venirii la guvern a parti­dului conservator, lui Nicolae Filipescu i se încredinţează ministe­rul de războiu. In această distribu­ire a rolurilor nu era o recunoştinţă politică a partidului, ci în prezenţa lui Nicolae Filipescu la ministerul de război, se putea lesne descifra chemarea la locul care i se cuvine. La scurt timp după aceasta, îl ve­dem demonstrând în Parlament ne­cesitatea înarmărilor, şi Nicolae Fi­lipescu izbuteşte să mărească efec­tivul armatei, şi paralel cu aceasta să crească budgetul ministerului cu 8 milioane. Să nu pierdem din ve­dere că ministerul Instrucţiunii îşi mărea budgetul pentru acest timp numai cu 1 milion, iar cel al lucră­rilor publice cu 3 milioane, şi vom a­­vea în faţă situaţia clară a ministe­rului de războiu când s’a ivit răz­boiul din 1913. Lui i se mai dato­­reşte înfiinţarea liceului militar dela Mănăstirea Dealului. D­ar toate aceste fapte, Nicolae Filipescu izbutea să le reali­zeze într’o epocă de linişte a­­parentă, de confort burghez, narco­tizată de iluzia pacifică a Europei ante­belice. Când armatele româ­neşti au trecut în Bulgaria în anul 1913, şi odată cu ele căpitanul de artilerie Nicolae Filipescu, s’a putut verifica cât de lucidă a fost preve­derea ministrului de războiu. Când Titu Maiorescu va dicta pa­cea dela Bucureşti, şi anexarea Ca­­drilaterului, acei care-şi aduceau a­­minte de rolul lui Nicolae Filipescu erau di­n ce în ce mai puţini, căci ia­răşi, pentru un timp limitat se ve­stea o epocă de belşug, vulcanul răz­boinic amuţit în Balcani, nimeni nu-l bănuia fierbându-şi lava de sânge la Serajevo, şi de nicăiri nu se arăta vreo temere care să justi­fice noi şi însemnate creşteri budge­­tare la ministerul de războiu. II regăsim pe baricadele Capi­talei, în anul de pomină 1916, cu năprasnicele lui îndemnuri răz­boinice, prefaţând vijelioasa ofen­sivă din Carpaţi. Dar oratorului care-şi consuma ultimele rezerve ale sănătăţii, într’o clocotitoare revăr­sare de entuziasm, îi stătea împo­trivă spiritul rece de inginer, calcu­latul Ionel Brătianu, obişnuit cu socoteala rezistenţii materialelor; mai avea în contra-i pe prietenii lui politici de odinioară, pe sarcasticul P. P. Carp, fascinat de dinamica ci­vilizaţiei germane, pe Al. Marghilo­man şi C. Stere, care îndrăzneau să creadă că poporul român trebue să oscileze în şahul celor două impe­rialisme de la nord sau de la răsărit, german sau rusesc. N­icolae Filipescu a avut intu­iţia momentului istoric, şi dacă profesorii de istorie se străduesc să ne arate că „neutrali­tatea” noastră şi-a avut oarecari te­meiuri, acţiunea aceluia care cu ne­­îndurată strădanie a reorganizat ar­mata, ne convinge că numai pe a­­ceastă cale, regăsită mai târziu, am putut respinge ofensiva lui Macken­­sen. Am revenit la Nicolae Filipescu în 1916 şi lecţia lui ne-a folosit mai târziu, când am verificat pe teren necesitatea urgentă a reorganizării armatei. M­oartea l-a surprins în plină desfăşurare de entuziasm patriotic, la 30. Septembrie 1916. Dar printre ultimele sclipiri ale vieţii se putea întrevedea reali­zarea visului său. Nicolae Filipescu a murit cu nădejdea unei Românii întregite pe care a înarmat-o ca mi­nistru de războiu. Iată pentru ce, numele lui, nu se poate uita. Nicolae Roşu In spatele Atheneului vechiul Bu­cureşti îşi apără caracterul boieresc al edificiilor, parfumul de linişte antebelică din curţile cu arţari, modestia şi discreţia care amintesc de Auteuil, de Passy... Arhitectura standard a blokhous­­urilor introduce în această atmos­feră elemente de descompunere şi în acelaş timp de reformare. Oraşul n­u poate rămâne încreme­nit într-o formulă urbanistică, ori­care ar fi justificările estetice ale opririi. Cine regretă dovedeşte că nu are facultăţi deosebite de creaţie, că trecutul i-a copleşit elanurile de în­noire... Dar cine uită, cine nu înţelege şi nu respectă poezia anilor dispăruţi, melancolia zăvorită în piatra fumu­rie, nu merită să edifice altă lume,­­nouă. Observaţiile valabile pe plan in­dividual sunt cu atât mai demne de luat în considerare când e vorba de întreg tezaurul pe care o naţiune are datoria să-l păstreze pentru a-l transmite. CASA LUI MAIORESCU La răscrucea străzilor Nicolae Gole­scu şi Anastase Simu în dosul aceluiaş Atheneu care îmbie la re­flexie se află casa omului de stat, a filozofului, a criticului, a scriito­rului Maiorescu. Strada Nicolae Golescu se numea pe vremuri Poşta Veche iar strada Anastase Simu, Mercur. Iar la numărul 1 al acestei din urmă uliţi, pe acolo pe unde astăzi se înghesuie amatorii de becuri e­­lectrice, se strecurau Petre Carp, E­­minescu, Creangă, Caragiale şi atâ­ţia alţii. Deoarece, am uitat să vă spunem, casa lui Titu Maiorescu, sediul „Ju­nimii” serveşte drept depozit al u­­nei reputate firme care negustoreşte lumină artificială. O placă de mar­moră bătută în piuliţe de bronz, a­­minteşte pe faţadă, cu simplitate exagerată, motivele de închinare ale trecătorului: AICI A LOCUIT TITU MAIORESCU INTRE ANII 1878—1915 ŞI S’AU ŢINUT ADUNĂRILE „JUNIMII” In curtea umbrită de pomii des­pre care au vorbit Panu şi Negruz­zi, lăzi cu marfă aşteaptă să fie des­fundate. Placarde aşezate la dreapta dea­supra treptelor dela intrare în casa propriu zisă orientează pe... client SPPRE BIROURILE MAGAZIEI A doua placardă nu mai puţin e­­locventă. ELIBERAREA ŞI PRIMIREA MĂRFURILOR Pătrundem în interior prin vesti­bulul unde delicate lucrări în lemn şi tablouri in ulei, tablouri de altă­dată, împiedică activitatea comer­cială. In odaia din stânga unde Titu Maiorescu îşi avea biblioteca cineva ne dă informaţii din dosul unei tej­ghele. „Ne dă informaţii” — este un fel de a spune. Omul nu ştie nimic şi pare surprins de curiozitatea noas­tră. Nu avem voie să fotografiem inte­riorul; suntem refuzaţi sub pretex­tul seceretului comercial. Dar casa mai are o curte dosnică spre „Poşta Veche”. Un îngrijitor ne introduce în cadrul de toamnă în care verdeaţa se armonizează subtil cu patina coloanelor. O atmosferă care evocă amurguri de Versailles, „Psyche” de La Fon­taine şi „Cetatea apelor”... Privim de pe fereastră camera în care au avut loc şedinţele „Junimii”, camera în care s’au citit amintirile lui Creangă, în care s’a ascultat „Luceafărul”. Sub semnele prosperităţii comer­ciale realitatea unui vast pustiu cultural. Timpul îşi exercită implacabil o­­pera lui de eroziune. Iar în afară de placa de marmoră de la intrare nimic să amintească focarul de lumină care s’a stins. Prozaicul simbol al electricităţii la domiciliu înlocuieşte scăpărarea din minţile fără pereche... Cetatea continuă totuşi să trăias­că mulţumită de avantagiile prezen­tului şi cu oţelit resort moral în irespect şi ingratitudine. Părintele Galaction vorbea zilele trecute despre goliciunea noastră de cucernicie. Iar mustrarea Sfinţiei Sale aş­teaptă un protest, o acţiune. N. CARANDINO SEDIUL Ц/иН1ЛЛ11"С£Ют DE PECUPI -ELECTRIC-G Informaţii pentru clientelă Placa de marmoră A doua faţadă a casei lui Maiorescu (ferestrele dau spre camera în care se ţineau şedinţele „Junimii” Casa lui Maiorescu (faţada din strada Anastasie Simu cu ferestrele fostei biblioteci) Organizarea primului concurs aeromodelist din Bucureşti Organizarea primului concurs­ ae­­romodelist la Bucureşti a stârnit atât în Capitală cât şi în provincie un mare interes. Amploarea câşti­gată prin oferirea Cupei challenge de către d-ra Moineau Popovici, precum şi frumoasele premii (con­stând din motoraşul „Train”, mate­rial de construcţii aeromodeliste şi nu bani) au provocat o mare aflu­enţă de concurenţi. Cercurile de aeromodelişti ale ce­lor două mari asociaţii aviatice din Capitală, ARPA şi CFR au înscris peste 80 de modele sburătoare. S-au anunţat deasemenea numeroase participări din mai toate centrele importante din provincie. Numai de la Braşov s’au înscris 55 de aeromo­­dele. Dela Cluj, Iaşi, Cernăuţi, etc., s’au primit adeziuni de participări. F.A.R.R. a organizat un serviciu special pentru transportul concu­renţilor ce vin din provincie, de la gară la terenul de concursuri de la Dudeşti-Cioplea. Deasemenea S.T.B. a asigurat ser­viciul de transport al publicului pâ­nă în imediata apropiere a terenu­lui, încât asistarea la concurs va constitui şi o agreabilă plimbare la câmp. VICTORIA Europa respiră uşurată, îşi recti­fică ţinuta congestionată de panica războiului. Conferinţa dela Mün­chen redă continentului o linişte greu încercată. Este desigur de sem­nalat o mare victorie. In genere, e­xpusă pe seama bărbaţilor de stat care nu s’au lăsat, sub nici un mo­tiv, târâţi în eroarea războiului. Fă­ră îndoială că fără perseverenţa de iluminat, fără pasiunea religioasă pentru pace, a d-lui Chamberlain şi colaborarea Franţei pe aceeaşi linie, ameninţarea cu războiul ar fi putu­t deslănţui marea rătăcire. Dar, mo­torul principal care a cruţat omeni­rea de un nou cataclism, a fost o stare de spirit. Acea stare de spirit pe care, de la iniţiativa marelui idea­list şi pacifist Wison, o cultivă re­gimurile politice afiliate crezului său. Ideea că pacea exprimă la maxi­mum nobleţă, demnitatea condiţiei umane, a civilizaţiei, a făcut un lung stagiu de suferinţă. Asupra ei s’a a­­runcat în abundenţă humorul beli­­ciştilor profesionali. Pacifiştii, erau subiect de­­caricatură. Asupra lor se revărsau ridicolul şi compătimirea. Iluminaţii acestei mistice noui, pur­­cesă din creştinism, stăruiau însă mereu, dădeau bătălia crezului lor cu cerbicie. Apologeţii încăierării dintre oameni, privită ca mijloc de îmbunătăţire (!) a rasei umane, concedeau păcii că-i bună de în­scris ca deviză doar pe frontispiciul cimitirelor... Era, pacea, o himeră, o realitate de pe altă lume! Biruinţa celor taxaţi atâta vreme de „naivi”, „utopişti“ sau subversivi, e astăzi în marş triumfal. A învins ideea. Ca de atâtea ori în istorie. Utopia nebunilor de emi, este reali­tatea de astăzi, a tuturora. Naşi ai acestui triumf, au fost de­sigur­ conducătorii de popoare — dar, în clipa când reprezintau cu fi­delitate punctul de vedere al masse­­lor populare de pretutindeni, Спивнпшпа începe să funcţioneze, fără eclipse, un spirit european. Europa e astăzi mai mult decât o expresie geografi­că: e o stare de spirit, o stare de suflet. In acest spirit va izbândi organi­zarea de viitor : spiritul păcii, spiritul dreptăţii. Fiindcă, fără a purcede din temeiurile dreptăţii, pacea nu poate fi decât o înşelătoare iluzie. Fără îndoială că un atare adevăr va fructifica viitoarele discuţii şi conferinţe internaţionale, iniţiate de cele patru puteri occidentale. Victoria păcii este victorie a for­ţei morale, înverşunată înfrănare — şi înfrângere —a instinctelor şi a u­­rii. Victoria păcii este operă a cola­borării popoarelor. . E ca sul să spunem că Europa se îndrumă spre realizarea unei noui axe , a cooperării cordiale. Trăim în­ceput de veac. INDICIU Primirea d-lui Chamberlain la München a îmbrăcat aspecte de populară manifestaţie de simpatie. Nici în d. Daladier — recte Franţa — germanii de Pe stradă n’au văzut un duşman. I-au salutat prezenţa cu gesturi de spontană însufleţire, cu o primire mai mult decât caldă. Instinctul popular a premers şi a dat indicaţii conferinţei istorice. In­tuiţia mulţimii a­­luat-o înainte chiar, diplomaţiei. E de reţinut că, de data aceasta, conducătorii de popoare s’au înţeles, luând contact direct. A rămas u­­neltă inutilă ceremonialul protoco­lar. O nouă metodă diplomatică eficace s’a dovedit aceea de a eluda diplomaţia... AMANUNT In perioada premergătoare confe­rinţei dela München se repeta ca un leit-motiv de unit ideea că Anglia şi Franţa, luând drumul cetăţii ger­mane,ar purcede ca spre o reactu­alizată Canossa. Şubredă, simplistă, judecată. Nu se umileşte cu adevărat decât cine nu are conştiinţa clară a for­ţei. Şi Anglia şi Franţa dispun, în tezaurul propriuzis, ca şi în zăcă­mintele spiritualităţii lor, de un aşa potenţial de afirmare că, orice fac în numele lor, conducătorii poartă manifest sigiliul supremei demnităţi. Poate fi vorba de umilinţă atunci când, de pe urma drumului la Mün­chen, conştiinţa universală, conşti­inţa umanităţii, a ieşit fortificată, purificată de o teribilă toxină?. APORT Merită relevată contribuţia deci­sivă, adusă de femei la cauza păcii, în ultimul timp. Consoartele noa­stre, cu sensibilitatea lor care sur­prinde, din timp, ritmica situaţiilor de viitor, au dus o luptă insistentă pentru pace. Neliniştea care le cu­prinsese mai adânc, a fost transmisă şi mediilor masculine. Dacă dorul de pace a luat aspect de fluid propagat dela om la om, năvalnic, cotropitor, pe deasupra şi în ciuda deosebirilor de idei politi­ce sau ideologie, trebue să acordăm femeilor partea lor de merit. S’a zămislit, fără înţelegere pre­liminară, o internaţională a mame­­l°r- - - - ■ u Sir*

Next