România - Capitala, octombrie 1938 (Anul 1, nr. 122-136)
1938-10-02 / nr. 123
к No. 123= 2 X 1938 ROMÁNIA Viaţa noua a ţărănimii române Din marile prefaceri săvârşite în noua viaţă românească, ne putem bucura constatând, că ţărănimea română şi-a recăpătat — ca în timpurile solemne ale istoriei române — legătura directă cu Regele. Imbogăţinduse cu iubirea Lui, ţărănimea română ţi se înfăţişează cu mândria superbă de a fi o ţărănime regală română. Dacă umbli acum, în aceste site, printre ţărani, dar nu ca poet sau ideolog, ca vizionar sau animal de pradă, ci aşa blam noi, ziariştii, cu ochii deschişi direct în faţa realităţii, vei vedea că mari şi răscolitoare transformări s’au produs în mintea, în sufletul, în viaţa ţărănimii noastre româneşti. Iăr dacă mai ai cum avem noi, cei ce umblăm prin popor, termenii de comparaţie ai trecutului, vei constata că de multă, foarte multă vreme, ţărănimea noastră nu a avut o viaţă ca asta de acum, o viaţă a sa, o viaţă ţărănească, oricât de plină de griji, de nădejdi, de o întreagă simţire de la început şi până la sfârşit, de sus şi până în adâncuri, esclusiv ţărănească. Cuprins în vârtejul amăgirilor," cu care îl chinuiau politicianii, ţăranul român îşi eşise din fire, devenise vizionar politic, ideolog, militant de club, zdrenţeros erou de baricadă, colorat — atât de ridicol şi impropriu — cu toate culorile ideilor — ideia liberală, ţărănistă, radicală, democratică, socialistă, social-revoluţionară, încârligat-creştină, şi celelalte idei, care erau faţă de el mijloace de buimăceală sau, ca să spunem adevărul, sisteme de neagră şi neomenească exploatare. Ţăranul român ajunsese să nu mai fie aşa român, cum ni-l dăduse istoria, cum ni-l fasonase cultura, cum îl cristalizase natura lui unică şi fermecătoare. Curagios să spunem — că, politica de idei, de odinioară începuse să deromânizeze pe român în romanitatea sa cristalizată de veacuri. Acum, ţăranul român s’a întors acasă, a reintrat în firea sa. Şi cel ce vrea să se bucure de acest mare şi evangdic eveniment, trebue să vadă pe ţăranii noştri acum, după ce a încetat harmalaia cu idei şi cu mirajurile paradiziace. .... . Căci, în primul rând, ţăranul român s’a deşteptat din paradisului stupefiant cu care îl smintiseră oamenii trecutului. Ca întotdeauna, în viaţa şi în trăirea sa istorică, ţăranul nostru şi-a reînceput traiul de bun simţ, începând a vedea realitatea aşa cum este şi începând a se vedea pe sine în această realitate, cu locul care o ocupă aici, şi cu toate nevoile, grijile, ameţelile, problemele mari şi mici, pe care le formulează viaţa de dimineaţa până seara, în fiecare zi şi clipă. Numai cei ce au fost vreodată îmbătaţi hipnotic de grele şi istovitoare chinuri fericitoare şi visuri chinuitoare, numai aceia cunosc fericirea deşteptării şi, voluptatea de a fi treji. Ţărănimea noastră are acum această fericire,ea este trează, în veghe cotidiană ■şi,clară şi ştie că paradisuri pe pământ nu mai sunt posibile, decât, fireşte, în poveştile care au inceput, şi ele, să se destrame şi să se stingă. Şi lepădându-se de paradismul primejdios, ţărănimea noastră a început, din nou, să cunoască, marile realităţi, cu care ea are de a face direct, cu toată importanţa şi greutatea vieţii sale. Ţărănimea a început, poate ca niciodată măi vigilent, să se uite la Rege, să asculte pe Rege, să înţeleagă cuvintele Lui, să deslege grijile Lui şi să cântărească pe cântarul inimii sale simple şi precise — iubirea de foc şi dătătoare de viaţă a Regelui. Să vorbiţi astăzi cu ţăranii despre Rege, să vorbiţi cu ţăranii cei mai nevoiaşi, cu ţăranii aceştia cărora „ideologii” în timpul politic de odinioară le-ar fi dat sfatul să facă din palma muncită — un pumn ameninţător; aceşti ţărani sunt acum fericiţi, că au în Regele lor un Rege, care este cu totul al lor, care trăeşte pentru ei, căruia i se poate spune — pentru a fi înţeles — cuvântul de amărăciune şi căruia i se poate povesti povestea nesfârşitelor nevoi. Şi mai nainte ţărănimea noastră era monarhistă şi respectuoasă, dar între ea şi Domnitor stăteau rândurile şi rangurile de politiciani—zid mai înalt decât cel chinezesc— peste care privirea ţărănească nici nu avea curajul, nici nu avea puterea să se avânte ca să se oprească pe strălucita faţă a Domniei Sale. Putea ţăranul măcar cu mintea să ajungă până la Rege? Acum, Regele se duce la ţăranii români, şi din întâlnirea directă dintre Domn şi ţăran se naşte marea înţelegere care ca o nouă şi firească temelie stă la aşezarea statului nostru înviorat şi întărit. Aceasta este prefacerea adâncă şi desăvârşită din sufletul ţărănimii noastre. Aceasta este îmbogăţirea cea nouă a ţăranului: ştiinţa că Regele este aproape de el. Câtă clarificare a adus această stare nouă, acum, în primul rând stau nevoile ţărăneşti, şi ţăranul aşteaptă şi cheamă pe Rege să i le stingă. Nu mai sare, ca drăcuşorul din cutie sau ca Satana din iad, omul politic din preajma lui sau cine ştie din ce depărtări, cari se anunţă amăgind: „Ion Pumbă, vino în club, şi dă-ţi sufletul şi votul”. Ţăranul român are multe probleme şi nimeni nu i le poate deslega, decât cel ce are puterea şi dragostea. Regele. Ţăranul s’a limpezit asupra unei chestiuni, asupra unei concepţiuni, despre care nu sunt în dar foarte mulţi din surtucanii ideologi, anume: problemele ţărăneşti le desleagă nu ideologia şi nu ideile în general, ci iubirea şi voinţa Regelui. Toate ideile şi ideologiile nu fac în cumpăna ţărănimii noastre niciun ban, dacă nu vine Regele cu inima şi cu sufletul Său să facă dreptatea şi să dea uşurinţele, pe cari le cer ţăranii. Nici cât negru sub unghie nu s’a uşurat vreodată viaţa ţăranilor români de pe urma ideologilor şi a precupeţilor de idei. Astăzi ţăranii aşteaptă totul de la Rege, ceea ce înseamnă că ei Şi-au dat toată viaţa lor Regelui. încă ceva, foarte subtil: aţi prins această stare a inimii ţărăneşti — ea nu iubeşte decât dacă simte iubire. Şi se dă numai iubirii din inima plină de ea. Dacă ţărănimea noastră nu a fost pierdută, nu a fost cucerită şi violată în curăţenia sa românească, asta din cauză că ea nu a iubit pe politicianii paradismului românesc de odinioară. Ea i-a dispărţuit chiar când a fost dusă ca de o apă mare spre beznele suferinţelor şi a decepţiilor. Simţindu-şi legătura cu Regele iubitor, ţărănimea a devenit mândră. O nouă mândrie, mândria de a se şti cuprinsă de inima Regelui, mândria de a fi îmbogăţită în prestigiu; ţărănimea noastră ţi se înfăţişează cu o nouă ţinută, ţinuta de a fi o ţărănime regală. Duceţi-vă prinsate, să controlaţi, să vă convingeţi şi să vă bucuraţi. Rămâne, să vă arăt cum ţărănimea română a descoperit statul român, în locul căruia omul trecutului pusese partidul şi cele câteva camere mohorîte,de Club... G. M. Ivanov ИиМПЛЛЛЛЛЛЛЛАПААЛЛЛЛЛЛЛЛАЛЛЛЛЛЛЛЛЛЛЛЛЛЛЛАЛААЛЛАААЛЛЛЛ/и VASUL COMANDANT „НЕВЕ" AL FLOTEI BRITANICE Amiralitatea britanică a anunţat complectarea primei flotile curăţitoare de mine. Căpitanul R. O. Fitzroy a fost numit comandantul celor 11 vase distrugătoare şi curăţitoare de mine . In amintirea lui Nicolae Filipescu au împlinit la 30 Septembrie 22 ani de la moartea lui Nicolae Filipescu. Această dată o cinstim în fiecare an, și pioasa aducere aminte ne conturează figura bărbătească a acelui realist impulsiv, om de năprasnică hotărâre, predestinat să ne rânduiască destinul într’un moment crucial al existenţei noastre istorice. In zările luminate de înţelegerea pacifică, până mai ori pătate de sângele războiului, care stătea gata să înceapă chiar în vecinătatea hotarelor noastre, amintirea lui Nico lae Filipescu capătă un relief profetic şi puterea lui de prevedere se aşează alăturea de salvatoarele preciziuni ale epocei. De el am avut nevoe în anul 1912 şi soarta ni l-a scos în cale; de oameni ca el avem nevoe şi astăzi, şi de aceia, această cinstire a anilor împliniţi dela moartea lui, cată să aibă un sens de vie şi hotărâtoare actualitate. Intr’adevăr, în anul 1911, cu prilejul venirii la guvern a partidului conservator, lui Nicolae Filipescu i se încredinţează ministerul de războiu. In această distribuire a rolurilor nu era o recunoştinţă politică a partidului, ci în prezenţa lui Nicolae Filipescu la ministerul de război, se putea lesne descifra chemarea la locul care i se cuvine. La scurt timp după aceasta, îl vedem demonstrând în Parlament necesitatea înarmărilor, şi Nicolae Filipescu izbuteşte să mărească efectivul armatei, şi paralel cu aceasta să crească budgetul ministerului cu 8 milioane. Să nu pierdem din vedere că ministerul Instrucţiunii îşi mărea budgetul pentru acest timp numai cu 1 milion, iar cel al lucrărilor publice cu 3 milioane, şi vom avea în faţă situaţia clară a ministerului de războiu când s’a ivit războiul din 1913. Lui i se mai datoreşte înfiinţarea liceului militar dela Mănăstirea Dealului. Dar toate aceste fapte, Nicolae Filipescu izbutea să le realizeze într’o epocă de linişte aparentă, de confort burghez, narcotizată de iluzia pacifică a Europei antebelice. Când armatele româneşti au trecut în Bulgaria în anul 1913, şi odată cu ele căpitanul de artilerie Nicolae Filipescu, s’a putut verifica cât de lucidă a fost prevederea ministrului de războiu. Când Titu Maiorescu va dicta pacea dela Bucureşti, şi anexarea Cadrilaterului, acei care-şi aduceau aminte de rolul lui Nicolae Filipescu erau din ce în ce mai puţini, căci iarăşi, pentru un timp limitat se vestea o epocă de belşug, vulcanul războinic amuţit în Balcani, nimeni nu-l bănuia fierbându-şi lava de sânge la Serajevo, şi de nicăiri nu se arăta vreo temere care să justifice noi şi însemnate creşteri budgetare la ministerul de războiu. II regăsim pe baricadele Capitalei, în anul de pomină 1916, cu năprasnicele lui îndemnuri războinice, prefaţând vijelioasa ofensivă din Carpaţi. Dar oratorului care-şi consuma ultimele rezerve ale sănătăţii, într’o clocotitoare revărsare de entuziasm, îi stătea împotrivă spiritul rece de inginer, calculatul Ionel Brătianu, obişnuit cu socoteala rezistenţii materialelor; mai avea în contra-i pe prietenii lui politici de odinioară, pe sarcasticul P. P. Carp, fascinat de dinamica civilizaţiei germane, pe Al. Marghiloman şi C. Stere, care îndrăzneau să creadă că poporul român trebue să oscileze în şahul celor două imperialisme de la nord sau de la răsărit, german sau rusesc. Nicolae Filipescu a avut intuiţia momentului istoric, şi dacă profesorii de istorie se străduesc să ne arate că „neutralitatea” noastră şi-a avut oarecari temeiuri, acţiunea aceluia care cu neîndurată strădanie a reorganizat armata, ne convinge că numai pe această cale, regăsită mai târziu, am putut respinge ofensiva lui Mackensen. Am revenit la Nicolae Filipescu în 1916 şi lecţia lui ne-a folosit mai târziu, când am verificat pe teren necesitatea urgentă a reorganizării armatei. Moartea l-a surprins în plină desfăşurare de entuziasm patriotic, la 30. Septembrie 1916. Dar printre ultimele sclipiri ale vieţii se putea întrevedea realizarea visului său. Nicolae Filipescu a murit cu nădejdea unei Românii întregite pe care a înarmat-o ca ministru de războiu. Iată pentru ce, numele lui, nu se poate uita. Nicolae Roşu In spatele Atheneului vechiul Bucureşti îşi apără caracterul boieresc al edificiilor, parfumul de linişte antebelică din curţile cu arţari, modestia şi discreţia care amintesc de Auteuil, de Passy... Arhitectura standard a blokhousurilor introduce în această atmosferă elemente de descompunere şi în acelaş timp de reformare. Oraşul nu poate rămâne încremenit într-o formulă urbanistică, oricare ar fi justificările estetice ale opririi. Cine regretă dovedeşte că nu are facultăţi deosebite de creaţie, că trecutul i-a copleşit elanurile de înnoire... Dar cine uită, cine nu înţelege şi nu respectă poezia anilor dispăruţi, melancolia zăvorită în piatra fumurie, nu merită să edifice altă lume,nouă. Observaţiile valabile pe plan individual sunt cu atât mai demne de luat în considerare când e vorba de întreg tezaurul pe care o naţiune are datoria să-l păstreze pentru a-l transmite. CASA LUI MAIORESCU La răscrucea străzilor Nicolae Golescu şi Anastase Simu în dosul aceluiaş Atheneu care îmbie la reflexie se află casa omului de stat, a filozofului, a criticului, a scriitorului Maiorescu. Strada Nicolae Golescu se numea pe vremuri Poşta Veche iar strada Anastase Simu, Mercur. Iar la numărul 1 al acestei din urmă uliţi, pe acolo pe unde astăzi se înghesuie amatorii de becuri electrice, se strecurau Petre Carp, Eminescu, Creangă, Caragiale şi atâţia alţii. Deoarece, am uitat să vă spunem, casa lui Titu Maiorescu, sediul „Junimii” serveşte drept depozit al unei reputate firme care negustoreşte lumină artificială. O placă de marmoră bătută în piuliţe de bronz, aminteşte pe faţadă, cu simplitate exagerată, motivele de închinare ale trecătorului: AICI A LOCUIT TITU MAIORESCU INTRE ANII 1878—1915 ŞI S’AU ŢINUT ADUNĂRILE „JUNIMII” In curtea umbrită de pomii despre care au vorbit Panu şi Negruzzi, lăzi cu marfă aşteaptă să fie desfundate. Placarde aşezate la dreapta deasupra treptelor dela intrare în casa propriu zisă orientează pe... client SPPRE BIROURILE MAGAZIEI A doua placardă nu mai puţin elocventă. ELIBERAREA ŞI PRIMIREA MĂRFURILOR Pătrundem în interior prin vestibulul unde delicate lucrări în lemn şi tablouri in ulei, tablouri de altădată, împiedică activitatea comercială. In odaia din stânga unde Titu Maiorescu îşi avea biblioteca cineva ne dă informaţii din dosul unei tejghele. „Ne dă informaţii” — este un fel de a spune. Omul nu ştie nimic şi pare surprins de curiozitatea noastră. Nu avem voie să fotografiem interiorul; suntem refuzaţi sub pretextul seceretului comercial. Dar casa mai are o curte dosnică spre „Poşta Veche”. Un îngrijitor ne introduce în cadrul de toamnă în care verdeaţa se armonizează subtil cu patina coloanelor. O atmosferă care evocă amurguri de Versailles, „Psyche” de La Fontaine şi „Cetatea apelor”... Privim de pe fereastră camera în care au avut loc şedinţele „Junimii”, camera în care s’au citit amintirile lui Creangă, în care s’a ascultat „Luceafărul”. Sub semnele prosperităţii comerciale realitatea unui vast pustiu cultural. Timpul îşi exercită implacabil opera lui de eroziune. Iar în afară de placa de marmoră de la intrare nimic să amintească focarul de lumină care s’a stins. Prozaicul simbol al electricităţii la domiciliu înlocuieşte scăpărarea din minţile fără pereche... Cetatea continuă totuşi să trăiască mulţumită de avantagiile prezentului şi cu oţelit resort moral în irespect şi ingratitudine. Părintele Galaction vorbea zilele trecute despre goliciunea noastră de cucernicie. Iar mustrarea Sfinţiei Sale aşteaptă un protest, o acţiune. N. CARANDINO SEDIUL Ц/иН1ЛЛ11"С£Ют DE PECUPI -ELECTRIC-G Informaţii pentru clientelă Placa de marmoră A doua faţadă a casei lui Maiorescu (ferestrele dau spre camera în care se ţineau şedinţele „Junimii” Casa lui Maiorescu (faţada din strada Anastasie Simu cu ferestrele fostei biblioteci) Organizarea primului concurs aeromodelist din Bucureşti Organizarea primului concurs aeromodelist la Bucureşti a stârnit atât în Capitală cât şi în provincie un mare interes. Amploarea câştigată prin oferirea Cupei challenge de către d-ra Moineau Popovici, precum şi frumoasele premii (constând din motoraşul „Train”, material de construcţii aeromodeliste şi nu bani) au provocat o mare afluenţă de concurenţi. Cercurile de aeromodelişti ale celor două mari asociaţii aviatice din Capitală, ARPA şi CFR au înscris peste 80 de modele sburătoare. S-au anunţat deasemenea numeroase participări din mai toate centrele importante din provincie. Numai de la Braşov s’au înscris 55 de aeromodele. Dela Cluj, Iaşi, Cernăuţi, etc., s’au primit adeziuni de participări. F.A.R.R. a organizat un serviciu special pentru transportul concurenţilor ce vin din provincie, de la gară la terenul de concursuri de la Dudeşti-Cioplea. Deasemenea S.T.B. a asigurat serviciul de transport al publicului până în imediata apropiere a terenului, încât asistarea la concurs va constitui şi o agreabilă plimbare la câmp. VICTORIA Europa respiră uşurată, îşi rectifică ţinuta congestionată de panica războiului. Conferinţa dela München redă continentului o linişte greu încercată. Este desigur de semnalat o mare victorie. In genere, expusă pe seama bărbaţilor de stat care nu s’au lăsat, sub nici un motiv, târâţi în eroarea războiului. Fără îndoială că fără perseverenţa de iluminat, fără pasiunea religioasă pentru pace, a d-lui Chamberlain şi colaborarea Franţei pe aceeaşi linie, ameninţarea cu războiul ar fi putut deslănţui marea rătăcire. Dar, motorul principal care a cruţat omenirea de un nou cataclism, a fost o stare de spirit. Acea stare de spirit pe care, de la iniţiativa marelui idealist şi pacifist Wison, o cultivă regimurile politice afiliate crezului său. Ideea că pacea exprimă la maximum nobleţă, demnitatea condiţiei umane, a civilizaţiei, a făcut un lung stagiu de suferinţă. Asupra ei s’a aruncat în abundenţă humorul beliciştilor profesionali. Pacifiştii, erau subiect decaricatură. Asupra lor se revărsau ridicolul şi compătimirea. Iluminaţii acestei mistice noui, purcesă din creştinism, stăruiau însă mereu, dădeau bătălia crezului lor cu cerbicie. Apologeţii încăierării dintre oameni, privită ca mijloc de îmbunătăţire (!) a rasei umane, concedeau păcii că-i bună de înscris ca deviză doar pe frontispiciul cimitirelor... Era, pacea, o himeră, o realitate de pe altă lume! Biruinţa celor taxaţi atâta vreme de „naivi”, „utopişti“ sau subversivi, e astăzi în marş triumfal. A învins ideea. Ca de atâtea ori în istorie. Utopia nebunilor de emi, este realitatea de astăzi, a tuturora. Naşi ai acestui triumf, au fost desigur conducătorii de popoare — dar, în clipa când reprezintau cu fidelitate punctul de vedere al masselor populare de pretutindeni, Спивнпшпа începe să funcţioneze, fără eclipse, un spirit european. Europa e astăzi mai mult decât o expresie geografică: e o stare de spirit, o stare de suflet. In acest spirit va izbândi organizarea de viitor : spiritul păcii, spiritul dreptăţii. Fiindcă, fără a purcede din temeiurile dreptăţii, pacea nu poate fi decât o înşelătoare iluzie. Fără îndoială că un atare adevăr va fructifica viitoarele discuţii şi conferinţe internaţionale, iniţiate de cele patru puteri occidentale. Victoria păcii este victorie a forţei morale, înverşunată înfrănare — şi înfrângere —a instinctelor şi a urii. Victoria păcii este operă a colaborării popoarelor. . E ca sul să spunem că Europa se îndrumă spre realizarea unei noui axe , a cooperării cordiale. Trăim început de veac. INDICIU Primirea d-lui Chamberlain la München a îmbrăcat aspecte de populară manifestaţie de simpatie. Nici în d. Daladier — recte Franţa — germanii de Pe stradă n’au văzut un duşman. I-au salutat prezenţa cu gesturi de spontană însufleţire, cu o primire mai mult decât caldă. Instinctul popular a premers şi a dat indicaţii conferinţei istorice. Intuiţia mulţimii aluat-o înainte chiar, diplomaţiei. E de reţinut că, de data aceasta, conducătorii de popoare s’au înţeles, luând contact direct. A rămas uneltă inutilă ceremonialul protocolar. O nouă metodă diplomatică eficace s’a dovedit aceea de a eluda diplomaţia... AMANUNT In perioada premergătoare conferinţei dela München se repeta ca un leit-motiv de unit ideea că Anglia şi Franţa, luând drumul cetăţii germane,ar purcede ca spre o reactualizată Canossa. Şubredă, simplistă, judecată. Nu se umileşte cu adevărat decât cine nu are conştiinţa clară a forţei. Şi Anglia şi Franţa dispun, în tezaurul propriuzis, ca şi în zăcămintele spiritualităţii lor, de un aşa potenţial de afirmare că, orice fac în numele lor, conducătorii poartă manifest sigiliul supremei demnităţi. Poate fi vorba de umilinţă atunci când, de pe urma drumului la München, conştiinţa universală, conştiinţa umanităţii, a ieşit fortificată, purificată de o teribilă toxină?. APORT Merită relevată contribuţia decisivă, adusă de femei la cauza păcii, în ultimul timp. Consoartele noastre, cu sensibilitatea lor care surprinde, din timp, ritmica situaţiilor de viitor, au dus o luptă insistentă pentru pace. Neliniştea care le cuprinsese mai adânc, a fost transmisă şi mediilor masculine. Dacă dorul de pace a luat aspect de fluid propagat dela om la om, năvalnic, cotropitor, pe deasupra şi în ciuda deosebirilor de idei politice sau ideologie, trebue să acordăm femeilor partea lor de merit. S’a zămislit, fără înţelegere preliminară, o internaţională a mamel°r- - - - ■ u Sir*