România - Provincie, octombrie 1938 (Anul 1, nr. 122-136)

1938-10-05 / nr. 126

Corespondenţa lui Duiliu Zamfirescu Mai sunt mulţi oameni care confundă Istoria literară cu filatelia şi pe colecţionarul de pistoale turceşti cu biblio­filul. Atâta rău,­­ vor spune compatrioţii noştri, cu indife­renţa specifică a omului co­mod, până şi în faţa pârdal­­nicelor de noţiuni. De aceia, să nu ne mire dacă unele preocupări, în cultură, rămân departe de urechea şi înţele­gerea „intelectualului” nostru, pentru că, pur şi simplu, nu-l interesează. De pildă, cine în afară de specialişti şi câţiva profesori secundari, ştie că d. I. E. To­­rouţiu este autorul unor vaste glosse de „Studii şi documen­te literare”? In cele şase vo­lume, de proporţii impresio­nante, profesorul I. E. To­­rouţiu a adunat texte şi scri­sori, manuscrise inedite şi va­riante — în legătură cu „Ju­nimismul” şi „Semănătoris­­mul”. Contribuţia spiritului critic, de organizare, a d-lui I. E. Torouţiu e nepreţuită după cum nepreţuite sunt serviciile aduse eminescologiei. Se oglin­deşte o întreagă epocă de efervescenţă a spiritualităţii române, din veacul al XIX-lea, în aceste studii şi documente — iar harnicul profesor n’a pus capăt colecţiei. Ba, dimpotrivă, se anunţă câteva volume din corespondenţa literară a domnului profesor, Nicolae Iorga şi întreaga operă epistolară — se impune să-i spunem aşa, pentru că d. Torouţiu a găsit mari calităţi literare în paginile ei , a lui Duiliu Zamfirescu. Din corespondenţa autorului lui „Tănase Scatiu” s-a mai pu­blicat, tot în „Studii şi Documente literare”, în volumul întâi. Erau scrisorile lui Duiliu Zamfirescu către Titu Maiorescu. Aceleaşi scri­sori au fost editate şi de d. Emanoil Bucuţa, acum doi ani, în „Re­vista Fundaţiilor Regale”. Dar, să ne oprim la scrisul inedit al lui Duiliu Zamfirescu, şi să vedem ce importanţă poate avea o pagină de epistolă, pentru istoria literară. Corespondenţa şi Jurnalul interesează, în primul rând, ca do­cumente. Fie asupra evenimentelor, a stărilor sociale, culturale şi politice, — fie numai ca document psichologic. Ele pot deveni însă, accidental, chiar opere de artă. E cazul jurnalului lui Samuel Pe­­pys, dela 1660—1668, al jurnalului adolescentei Maria Bashkirtset, a scrisorilor lui Voltaire, etc. Oricum, corespondența lui Duiliu Zamfirescu e utilă. Intr’o epocă în care a trăit Haşdeu şi Eminescu, Maiorescu şi Caragiale, Odobescu şi Ion Creangă, preţueşte mult orice relatare, chiar a unui profan, dacă ea oglindeşte ceva din evenimentele şi atmosfera literară a vremii. Cu atât mai mult va fi revelatoare însemnarea unui proeminent creator, situat, în istoria prozei româneşti, între romanul lui Nicolae Filimon şi epica modernă. Scrisorile trimise lui Maiorescu au mai mult un caracter intim. Duiliu Zamfirescu îşi spovedeşte nevoile şi necazurile, se plânge­­ de i­itrigele... diplomatice, cari îl nedreptăţeau, — „olimpianului critic fteeaffttfffcMMte^aradbxal faptul că t Se, adresau de­ către intimii săi, — asemenea confesiuni patetice și sentimentale, aceluia care a fost de o austeră ţinută). Numai într’un loc, D. Z. amestecă în scrisori un aspru referat asupra prozei caragialeşti. De astădată, scrisorile ce vor apere în „Studiile şi Documen­tele”, d-lui Torouţiu vor înfăţişa mai multe aspecte din lumea lite­rară contimporană. Deocamdată, le aşteptăm. Vlaicu Bârna S X 1938 ROMÁNIA CRESTĂTURI IAŢA literară stagnează; nu­mai de n’ar putrezi cerneală în călimări. Singura editură care luptă pentru apărarea cărţii este aceia a „Fundaţiilor Regale pentru Artă şi Literatură Regele Carol II”. Dar nu trebuie să fim nedrepţi; şi editura „Naţionala­ Cior­­nei” e activă. Incolo, păianjenii ţin locul scriitorilor. Dece? Nu mai sunt purtători de condee? Nu mai sunt cititori? Atunci? Editorii se plâng că scriitorii nu sunt... actuali. Obiecţia poate e jus­tă, dar s’a gândit vre-un editor să trimeată unul sau doi scriitori, aşa cum fac editurile străine, de-a lun­­gul şi de-a latul lumii pentru a cu­lege material contemporan? Nu. Or, în cazul acesta, cine poartă vina? Deoarece editorii ar trebui să fie nişte colaboratori credincioşi ai scriitorilor pentru promovarea lite­raturii şi culturii în genere. Altfel... S ’AU împlinit două­zeci de ani de la moartea lui Gh. Coşbuc. Era deci un prilej de reală reculegere, în preajma mormântului sub crucea căruia odihneşte una dintre cele mai cuceritoare minţi româneşti. Căci gândiţi-vă la un fapt, şi anume acela că Gh. Coşbuc realizează unitatea naţională, în tra­ducerea „Divinei Comedii” înainte ca, această unitate, să devină un fapt politic îndeplinit. Era destinul nea­mului nostru care se cerea întru­pat, mai întâi, în truda cântăreţului şi apoi în jertfa câmpului de luptă crâncen, dar biruitor. Iată de ce, acum, gândul nostru îngenunche lângă singurătatea mor­mântului fără moarte al lui Gh. Coş­­buc. Poet născut de neam şi cerut de ceasul istoric al acestuia, Gh. Coşbuc a avut geniul limbii româ­neşti şi puterea de a o obliga să dea aceia ce în mod obişnuit nu oferă... E­lena matasă : oropsiţii.— Credem, şi nu ne înşelăm, că prezentarea cea mai elogioasă a acestui volum de schiţe este să re­producem un fragment din prefaţa acordată de domnul Liviu Rebrea­­nu. „Cartea doamnei Elena Matasă, cred că nu vrea să stârnească nici o revoluţie. Este mai presus de toa­te o carte cinstită, isvorâtă dintr’o inspiraţie...cinstită.. . palizată cu mij­loace cinstite. Numai faptul că, au­toarea îndrăzneşte să apară cu un volum de schiţe, şi încă de la ţară, în­ vremea când se debutează cel puţin cu un roman psihologic, ar putea fi socotit ca un semn de cu­raj şi de probitate literară. Modes­tia, la urma urmelor, nu e o virtute tocmai aşa de detestabilă, chiar în artă”. Ce mai putem adăuga noi? Nimic, deoarece s’a spus totul, dar, apăsat şi pe faţă. ” RADIO-DISCUL Boga­ta emisiune de amiază a dis­curilor de la 28 Sept. cuprindea Ber­ceuse de Chopin. Pianistul o redă eteganit şi cu scolastică acurateţe. Sensibilitatea interpretului e piep­tănată, sugestiile de poezie roman­tică strecurate limpede şi arătate răspicat. Desenul acompaniator ob­stinat al mânei stângi, creatoare de visare legănată, contura precis un hamac sonor prea fix, fără de ru­bate, invitându-te să cobori din el. iar efluviile sonore ale variaţiilor nu degajau emoţia discretă, mărturisi­rea subtilă, reţinută, a unei viziuni de dragoste. Hans Bund, interpretul a mai elocvent in Picanterie unde in calitate şi de compozitor efectuat işi apără bine şi impune piesa as-ţ cultătorului prin mijloace de vir­tuoz. La ora 14.30, dansuril­e simfonice, dela Haendel la Richard Strauss au fost nimerit alese. Singura piesă de­ care s'a abuzat în ultima vreme, fiind difuzată prea des e Poloneza de Liszt, atât de captivant orche­strată. Tema Polonezei e de o ma­re expresie dramatică şi de o nnob­­leţe unică. In această privinţă lu­crarea fenomenalului maghiar de­păşeşte multe din patrioticele po­lonez© ale emulului său,Chopin. To­tuşi în locul ei am fi preferat fan­tastica şi veşnic tânăra Espana a lui E. Chabrier, sau chiar Mephisto- Walzer. Concertul de cello al d-lui profe­sor George Cocea a contribuit la realizarea u­nei note de varietate şi a constituit un onorabil punct de atracţie prin prezentarea a două prime audiţii. Seara, muzică de Claude Debussy. N­e oprim asupra baladelor de Fr. Villon, cântate în caracter melodic medieval, psalmodiat par­că de ilu­strul Panzera, colaboratorul şi a­­nicul lui Cortot la conferinţele de la Annales. Cele 3 balade sunt scri­se în două versiuni. întâia, textul original, pian şi cânt, s'a executat în 1911, la 5 Februarie. „A doua primă audiţie", cu o lună mai târ­ziu, a avut loc în interpretarea ba­ritonului Clarke, sub conducerea lui Debussy, care animă orchestra. Pri­ma­ baladă e străbătută de fiorul u­­nei dureri. Ballade à s’amme. A doua, e scrisă cu un relativ contrapunct şi exprimă sentimentul unei rugă­­ciuni blânde, al unei vagi melanco- ШГА treia' baladă’ e însufleţită de voioşie şi se numeşte Dames de P&XÎS’ . Marguerite Long, reputată drepţi cea mai bună interpretă a lui Ravel, e tot atât de măiastră şi în­­ De­bussy. Arabesca 2-a e o adevărată lecţie de impresionism pianistic, arătând cum trebuesc ţesute firele de păianjen sonor, rupte la cea mai mică brutalitate şi pierzându-şi straniul farmec printr-un joc in­strumental demonstrativ. Maestrul Alfred Alessandrescu a dirijat la 29 Sept. orchestra Radio. D-sa ne-a prezentat Simfonia I de George Enescu, nepreţuit omagiu pentru ganialul român revenit în patrie, ca în fiecare an, să vivi­fice stagiunea muzicală. Simfonia I a fost scrisă la vârsta de 24 ani. E o lucrare d­e început, dar scânteia sa­cră răsare în expunerea clară gândurilor melodice şi în eroicul e­­lan care o animă. Desigur găsim aci şi influenţe, mai ales in poeticul Lento. Ele­ sunt venite din ţara me­lancolică a visurilor lui Brahms muzician pentru care George E­­nescu a păstrat un cult neştirbit, şi sub a cărui baghetă a cântat la tim­pan, mi se pare, la vârsta de 9 ani D. Alessandrescu e în toată măsu­ra să ne facă cunoscut şi simfonia Ш în do major, scrisă în timpul marelui războiu. Aici e adevăratul simfonist, adevăratul Eunescu. Lu­crarea are şi o semnificaţie filoso­fică, un plan metafizic. Cele trei părţi ale simfoniei, Pământul, In­fernul şi Paradisul sunt trei cercuri danteşti. Ele sugerează un program, fără ca simfonia să devină progra­matică. Muzica rămâne pură. In partea I, asistăm la frământări pământeşti, la deslânţuiri de patimi, realizate de două idei muzicale, una desfăşu­rată într’o liberă polifonie, alta, calmă, duioasă. Urmează un scher­zo diabolic. E aici par’că o grimasă a Infernului, e apoteoza Răului. în­rudirea părţii a doua cu Fantastica lui Berlioz a fost d­e multe ori ob­servată. Cred totuşi că e o greşală. Mai de­grabă, dacă e vorba să „ve­dem” neapărat un tâlc, sunt de­scrise acolo scrâşnirile satanice ale războiului; partea Ш e o cantată angelică, plină de luminozitate. Simfonia Ш-e scrisă cu ştiinţă tehnică desăvârşită, conţinând idei generoase exprimate printr’un lim­baj muzical propriu, defineşte du­pă cum a scris cândva d. Alfred Alessandrescu, pe un constructor de geniu. Opera sa va înfrunta vremile. Dirijorul a întregit audiţia cu poemul de Strauss „Moarte şi Trans­­figuraţie”. D. Alessandrescu cu un simţ deosebit al dozării efectelor a urmărit linia de stil somptuos a grandilocventului german. Intre discuri „Alceste” de Lully. Realizarea e magistrală graţie lui Leopold Stokowsky. Dar muzica istrionului florentin rămâne tot învechită şi copilărească. Adevăra­tul Alceste e scris de Gluck, care a găsit, în acelaşi subiect pretext de a face muzică expresivă, care să nu gâdile numai urechea cu plăcute vocalize. Sâmbătă, Orchestra de Salon Ra­dio a fost condusă de d. Constantin Bobescu. Piesele de intimism şi fa­cilă poezie serenatescă au convenit destinderii nervilor noştri, răsuciţi de aşteptarea unui măcel mondial. Dar îl dorim pe d. Bobescu preocu­pat de lucrări mari simfo­nice, pen­tru a-i măsura înălţimea exactă a talentului său autentic. Alături de d. Rogalschi şi Ionel Ghica, d. Bo­­bescu e o valoare muzicală care merită să fie susţinută şi încuraja­tă. Maestrul Alessandrescu, loial susţinător al dotaţiilor, îi va oferi ban gheata conducerii simfonice şi în programele importante de la ora în sus. Virgil Gheorghiu D. GEORGE ENESCU1 f No. 126 In „Fundacul Varlamului cu Ionel Teodoreanu — Despre morminte în suflet şin viaţă; Ceaţa care devine personagii; Asemenea Creatorului... ; Halucinaţii, constrângeri, libertăţi; Non agit sed agitur; Biograful unor destine : „Armonicele sune­tului”; Scrisul biruitor ; ,,Sunt pe drumuri, sunt un debutant”. O ÎNTÂLNIRE la care A ASISTAT -­ O UMBRA Calea Victoriei la ora 12. Vacarm, busculadă, goană. Un film rulat de un operator beat. Femei frumoase înainte de­ a le vedea; oameni inte­ligenţi numai până în clipa când îi asculţi; zâmbete colective şi or­golii mărunte. Jubileul epidermei artistic fardată sau proaspăt băr­bierită. Cascadă de culori, de chi­puri, de picioare. Oamenii vin, trec, se duc, se întorc mânaţi de o neli­nişte pe care n’o au decât numai pe Calea Victoriei. Pe culoarul a­­cesta, de la Capşa şi până la Corso, lumea are o psichologie specială, inedită, molipsitoare. Pe Calea Vic­toriei devii superficial, aşa cum ca­peţi guturai când ai stat lângă un gripaj. Nu-ţi dă voie climatul să gândeşti. De oparte şi de alta a gan­gului care se numeşte, ironic, al Victoriei, atârnă reclamele, — a­­ceastă estetică a paupertăţii,­ iar vitrinele oferă trecătorilor o marfă care poate înlocui şi inteligenţa, şi frumuseţea şi cinstea. Un om îm­brăcat elegant este, în mentalitatea de azi, până la proba contrară, „un monsieur", iar o femee „confecţio­nată“ din mărfurile de pe Cale, nu poate fi bănuită... Haina modifică etica şi oxidează judecăţile... Eram furat de aceste gânduri, şi tocmai mă pregăteam să evadez din gang, când, deodată, de după pe­retele unui val de „victorişti", zării figura de indian în haine europene a lui Ionel Teodoreanu. Un inter­viu, acordat unui ziar, mă făcuse să aflu că, romancierul, s’a hotă­­rît să se mute la București. Rămă­sese singur, acolo, la umbra celor patru coline. Parte dintre cei de odinioară l-au luat, în cele din ur­mă și pe Ibrăileanu; parte s’au îm­prăştiat prin ţară. Vreau totuși o precizare a ultimului evadat. II în­treb: — Aşa­dar, e adevărat ?"­­O înţelegere din ochi şi un răs­puns scurt, firesc: — Da! Un fragment de tăcere în cadrul căreia ochii lui Ionel Teodoreanu, trişti, de adolescent, întind umbre peste un zâmbet înflorit în colţul gurii. Apoi, o mărturisire: — Iaşii nu mai există în spaţiu, ci în timp... Paşii noştri s’au împrietenit. Ne vedem mergând fără să ştim unde şi de ce. Sub braţ, Ionel Teodoreanu duce un sul. II întreb, arătându-i pachetul: — Corecturi? O înrumenire a obrazilor, un alt zâmbet şi o îngânare. — Da... Romanul care va ieşi in curând. Se numeşte „Fundătura Varlamului". E primul meu roman în care există un mormânt real, şi care, totuşi se isprăveşte cu o nă­dejde, cu o încredere în viaţă. Am lăsat viaţa să invadeze paginele... — Ai realizat deci dorinţa regre­tatului Ibrăileanu, care-ţi cerea să-i scrii o carte poştală din viaţă?.. Şi mărturisirile încep să-şi ceară dreptul la lumină. Ionel Teodorea­nu epuizează, cu fiecare frază, un început de roman sau cel puţin de nuvelă. Vorba-i este învolburată Şi asemenea unei prizme care-ţi cre­­iază curcubee din fiecare aşchie de rază. O mobilitate vânjoasă, aproa­pe musculară, virilă, se sbate între cuvinte: coji pe un torent de suflet care nu se lasă prins între jghia­­buri. Se dărueşte neprecupeţind, conştient că are de unde risipi, străin de gândul de a se economisi pe sine. Nu cere nimic în schimb. — Scriitorul e ca şi eroul lui Jo­­han Boyer din „Marea Foame", eroul acela care clădeşte un oraş, dând posibilitatea de trai unor oa­meni. Dar, pe zi ce trece, eroul se simte mai izolat de restul oraşului gândit şi făcut de el, prin el dar pentru oamenii cari se poartă rău, hain... Şi iată că loviturile curg; atunci eroul nostru se refugie în­tr’o mahala, iar acolo, într’o noap­te, un vecin asmute, asupra ulti­mului copil al întemeetorului, câi­nii cari sfâșie copilul, insă, în a­­ceiași noapte, vecinul cade greu bolnav; în zori, nu are cine ara ogo­rul. In casa întemeetorului e jale; la vecin deasemenea. Să răspundă tot căineşte? Nu; şi atunci sortit să-şi poarte crucea până la capăt, eroul nostru se duce să are câmpul vecinului,­ mărturisind : — Fac toate astea pentru ca Dumnezeu să existe! LA ÎNCEPUT, N’A FOST ANECS30TA Când Ionel Teodoreanu sfârşi, stăteam de multă vreme ascunşi în colţul unei cafenele. Nu ştiu când am intrat ; nu-mi aduc minte să-l fi văzut furişându-se printre oameni, pe Ionel Teodo­reanu. Eram, acolo, faţă în faţă, sprijiniţi cu coatele de cristalul me­să, fără noţiunea timpului trecut, şi cu stinghereala unui nou climat... Nu mă gândesc la un interviu; nu mă gândesc nici măcar la o iscodi­re. Dar vreau să-mi complectez o curiozitate a mea: — Cum lucrezi? Pleci de la perso­nagii sau de la anecdotă? Ionel Teodoreanu a tresărit, cu o umbră, de spaimă în ochi. Chipul îi tremură ca’n apă și trecându-și mâna prin păr sacadează. — Dela personagii! Numai Bour­get et Comp. plecau dela anecdotă. Dealtfel, eu socot că acţiunea tre­­bue să fie o secreţie a personagiilor. Dumnezeu a făcut mai întâi pe A­­dam, apoi pe Eva şi abia­­în urmă anecdota, istoria.... .....­. — In cazul acesta, cum concepi personagiile? „Par étapes" sau... — Nu, îmi spune Ionel Teodorea­nu năvalnic. Intuesc doar o plura­litate originară de prezențe umane în care presimt un conflict posibil. Ași numi acest grup familia unui destin.... — Iar cartea, când începe?... — Abia în clipa în care lumea exterioară dispare. Familia unui destin vine şi se substituie acestei lumi a obişnuinţelor. Personagiile îmi vorbesc, le văd aevea, sunt şi prezenţa lor e atât de stingentă în­cât aşi putea să le.... fotografiez.... Este un act de halucinaţie redacta­rea, pentru mine. Lumea sensibilă se şterge, cade dincolo de zarea a­­tenţiei, iar de foarte multe ori mi-am întâlnit personagiile în vis ca şi cum ar fi fost oameni рз cari l-am cunoscut. Ba, mai mult, ade­sea, am putut încorpora în roman ceia ce am văzut şi auzit în vis.... — Cu alte cuvinte, e o participare şi a subconştientului, deci o che­mare la viaţă a tuturor latentelor... — Oarecum.... De fapt, şi în pre­lungirea ce spui, lucrurile pot fi re­zumate astfel: „Non agit sed agi­­tur“, altfel spus, nu lucrezi tu, ci eşti constrâns să lucrezi... VESTITORII REA­­LITAŢII Ionel Teodoreanu a tăcut brusc. S’a ghemuit în sine şi priveşte ca peste balustrada unui abis. O clipă de concentrare în spaţiul căreia vâ­na în formă de furcă, a frunţii se sbate pentru ca, după aceia să fu­­gă parcă, în umbra părului. Apoi, continuarea unui gând început în fund de suflet... — Ce înseamnă a scrie un roman?. A-ţi aminti despre oameni cari n’au existat, devenind biograful desti­nului lor. Un roman este amintirea trăirii unei vieţi netrăite. Arta nu înseamnă nici subiectivism, nici a­­narhism. Dimpotrivă, romancierul este o pre-realitate. Aminteşte-ţi de un fapt: câte­odată viaţa crează un Lionardo da Vinci care poate în­locui o epocă. Alte­ori, viaţa face gama, dar se opreşte la ei. Ei bine, romancierului îi revine menirea de a spune, de adică de a desăvârşi gama aceasta. Apoi mai adu-ţi a­­minte de faptul că Bazaroff al lui Turghenieff a fost creiat înainte ca nihilismul rusesc să fi apărut. Şi, în sfârşit, oare cine poate nega fap­tul că azi trăim „Fraţii Кагата­­zow“ ai lui Dostoevsky? Vieţuim Щ zona apocaliptică realizată de crea­torul lui Ivan şi Smerdiakof. Scri­itorii sunt vestitorii realităţii, aşa­dar ei întrunesc în operă condiţiile de a fi ale viitorului. Oamenii care ies din cerneala romancierului şi trăesc numai în cadrul unei cărţi, la început, vor păşi în realitate, de­venind oameni adevăraţi, născuţi de viaţă, oameni ca mine, ca dum­neata, ca noi toţi. Or, în asta stă miracolul romancierului şi al scri­itorului în genere, să pre­vestească şi să pre-creeze realitatea, deci să anticipeze viitorul. — Fiecare scriitor este o omenire în marş.... — Ba mai mult: scriitorul învin­ge moartea, deoarece numai scriito­rul dă viaţă tuturor latenţelor din om, tuturor puterilor cari la alţii şi în alte suflete, se încărcesc din­ multe şi nenumărate motive. Scri­itorul este însăşi libertatea ome- * nească.... Vocea lui Ionel Teodoreanu a a*­tins toate piscurile. Ochii se odih- ţ nesc, acum, măsurând depărtările, adâncimile şi înălţimile cucerite. L-aş compara cu o panteră neagră stând biruitoare lângă prada pe care a prins-o mai mult pentru bu­curia de a se juca. Nervi Instrunlţl}] duduit de viaţă ţinută sub presiu­ne.­­ CALATORUL SUFLE­­TU­LUI SĂU... In cafenea, mesele stau singure la sfat cu scaunele. E ora unu şi jumătate. — Dar „Fundătura Varlamului"*. — In curând, în curând... — Şi alte proecte? — Două romane: „Panică" şi „Moartea oglinzii". Apoi un volum de poveşti pentru copii, dar fără Ilene Cosânzene şi Feţi frumoşi; o carte pentru copii contemporană, cu închipuirea de azi a copiilor... — Apoi ? — Ce să-ţi mai spun? face Ionel Teodoreanu. Mă aşteaptă viaţa, sunt mereu pe drumurile ei; sunt un debutant veşnic, deoarece mă apăr să devin statue şi nu vreau să mă anchilozez... ...Iar acum, iată-mă sfârşind re­dactarea unor mărturisiri nedes­­tinate de Ionel Teodoreanu publi­cului. Mi-a vorbit numai mie, poa­te pentru dânsul, poate pentru mi­ne. Dar rămas singur, m’am gândit că gazetarul nu are voie să păs­treze nici un secret... Indiscreţia şi divulgarea este hrana presei. Ionel Teodoreanu să mă ierte... Petru Manoliu D. IONEL TEODOREANU A ROMANULUI -EMINESCU II. AL VODJJK& EDITURA "NAȚIONALA­ CIORNEI"

Next