România - Provincie, noiembrie 1938 (Anul 1, nr. 153-167)

1938-11-11 / 163

Un clasic: A. I. ODOBESCU S‘a spus de multe­­ori că se­colul al nouăsprezecelea, ro­mânesc, îi a­parţine „Junimii*1. Fiind pregătită, această miş­care, de două generaţii îna­intaşe, din acelaş secol, — ea venea să promoveze figurile mari ale spiritului, adevăra­tele valori ale culturii. E adevărat că „Junimea" a dat cel puţin trei mari crea­tori, ce vor birui totdeauna orice exigenţe critice. Ele au devenit etaloane şi nu ştiu cât de comprehensivă a fost critica noastră, în relevarea şi tălmăcirea lor, dacă nu chiar în înţelegerea fenome­nelor literare. Pentru că trini­tatea Eminescu, Creangă, Ca­­ragiale se leagă tocmai prin faptul că, fiecare din aceste personalităţi literare, consti­tue un fenomen. Dar, deşi „Junimea" deţine importanţa necontestată a supremului ciclu, secolul al nouăsprezecelea angajează, în toate provinciile româneşti, o seamă de elite ale spiritului, într’o luptă a cărei finalitate nu era decât afirmarea pe planul culturii. In Moldova era mişcarea lui Maiorescu, cu aderenţii ei din Ve­chiul Regat (I. L. Caragiale şi Duiliu Zamfirescu) — în ,Muntenia I. P. Haşdeu şi Alexandru Odobescu, iar în Ardeal o nouă gene­raţie latinistă, fie că reprezentanţii ei duseseră prea departe preo­cupările înaintaşilor, împotmolindu-se într’o pedantă şi academică „sciinţă filologicească". Oricum, Moldova nu epuizase elanul de creaţie. Muntenia îşi păstrează independenţa prin A. G­. Odobescu şi B. P. Haşdeu — cel dintâi muntean de baştină, celălalt prin adopţiune.­ Amândoi însă pasionaţi de aceleaşi preocupări, înrudiţi prin’ acei­leaşi domenii de explorare ale spiritului. Cât despre independenţa lor, e destul să amintim celebra polemică între Haşdeu şi Maiorescu, — fiecare apărând o poziţie, o ideologie, o şcoală. A. I. Odobescu întruchipează chintesenţa spiritului muntean, din acea epocă. Arheolog, istoric, critic, exeget al folklorului, scriitor şi filolog — autorul „Istoriei Arheologiei" a fost o figură reprezenta­tivă a veacului trecut. Ţinuta occidentală, a lui A. I. Odobescu, me­todele apusene, în ştiinţă, — în fine întreg complexul activităţii sale, a contribuit la ascensiunea înapoiatei noastre culturi, pe trep­tele înalte de aiurea. Dacă, în biologie, „ontogenia repetă filogenia"­­— principiul nu mi se pare absurd nici pentru cultură. Iată dece," faptul că Odo­­bescu_ a scris două nuvele („Doamna Chiajna" si „Mihnea Vodă cel Rău") cu subiecte din istoria neamului, cu o savantă reț­etă a epocelor în tot ceia ce aveau ele caracteristic în privința datinelor, a moravurilor şi a costumelor, — într’un limbaj arhaic, de o sa­voare cronicărească, atestă tocmai efortul de a face prezente, în elaborările unei vremi ce se conducea după directivele apusene, — a face prezente, zic, valorile mari ale tradiţiei. Dar patinele ce descriu, cu acelaş dar osebit de a da viaţă cuvântului arhaic,' vânătorile Tămădăenilor dim.iBărâgaaa? Hu'iâifi şi ele semnificaţia unei pledoarii, pentru patrimoniul tradiţiei şi al etnicităţii? ..»Evident că da. -л'пЬ Sf. .trio ondmao/ 01 iot Şi fiindcă d. Sparlat Struţeanu a început publicarea „Operelor" lui Odobescu, în editura Fundaţiilor Regale — ar fi nimerit să ne oprim, cu evlavie, lângă impunătoarele tomuri ce cuprind toate scrierile acestui mare clasic român. Vlaicu Bârna ­ XI 1938 ROMÂNIA No. 163 D CRESTATURI George Mihai Zamfirescu, acest romancier, de bogată e sevă epică, va scoate în cu­rând în editura Ciornei, romanul „Cântecul destinelor". Este un ro­man, care poartă culoarea unui tre­cut apropiat, un roman, despărţit oarecum de problematica celorlalte cărţi de până azi, care îl înfăţişau pe autor, ca un tălmăcitor al dure­rilor şi bucuriilor unor straturi so­ciale din periferie. I­ntr’o revistă săptămânală, d. Vladimir Streinu, publică un in­teresant studiu de topologie li­terară, stabilind o analogie psiholo­gică, între eroii reprezentativi ai ro­manului mai multor literaturi. Această analogie, o face trasând o trecere, de la Julien Sorei eroul sthendelian, prin Balzac, Zola, La­dislas Reymond, Matei Caragiale, Gib Mihăescu, Liviu Rebreanu, sta­bilind o asemănare a eroului cules din pătura ţărănească. Eroul acesta care nu-şi pierde specificitatea ru­rală, cât nu se depărtează de pă­mânt. Această specificitate, spune d. VI. Streinu, şi-o pierde un Bu­rea­u, eroul lui Zola din „La Terre" care dincolo de posesiunea mate­rială, de aviditatea de a stăpâni cât mai mult pământ, are un spirit de parvenire de pătrundere în clasa burgheză a oraşului. Este o sub-as­­piraţie care îl apropie de târgoveţi. Este însă cineva, la care conştiinţa bogăţiei lui de ţăran nu se preface în îndemnul către starea burgheză, este Boryna din „Ţăranii” lui Wl. St. Reymont. Romancierul polonez imaginează un fel de Bureau al lu­mii slave, bătrân şi trebuind deci să se gândească la împărţirea pă­mântului între copii. Tenacitatea voinţei de stăpân îl scoate pe Borg­na muribund în plin câmp şi naşte la acesta o poezie a holdelor proprii, în care egoismul, caracterului rapace, josnicia pornirilor, totul se pierde sub lirismul, în aparenţă, cel mai curat Borgna, în patima lui pentru pământ, e ţăranul de pretutindeni, rămas ţăran deşi chiabur. Şi pentru a păstra întocmai simetria situaţii­lor din „La Terre” (tată şi fiu), dintre personagiile lui Reymont, Antek e aceia pe care puteau atât ca năzuinţă oarbă de înstăpânire, cât şi ca vârstă tinerească, ni-l a­­minteşte mai exact. Dar semnul lui indiscutabil ne a­­parte, din chiar literatura noastră... II ştim bine cine e ; a trăit în Pripas, cu gândul salbanc de a ruinor mâna pe pământul lu­i Vasile Baciu, a siluit pe Ana fata acestuia, pe care, fără s’o iubească în adevăr, a făcut-o instrument al firii lui a­­pucătoare d­e Ion al d-lui Rebreanu. Buteau seamănă cu Ion al Gla­­netașului, mult mai mult decât cu Borgna sau cu Antek. Și dacă d. Rebreanu n’a creiat chiar un mon­stru al tuturor instinctelor, ca Bal­zac şi Zola, aceasta se înţelege ca respectare a realităţilor sufleteşti naţionale, care la noi sunt mai în­grădite de câte a împiedicat şi pe Reymont să creeze un ţăran slav netemător de Dumnezeu. Dar ca voinţă înfăptuitoare, ca energie ne­înfrânată şi beţie a brazdei, feciorul Glanetaşului este reîncarnarea ro­mânească a lui Buteau, adică un­ alt exemplar al aceleeaşi ascensiuni materiale ţărăneşti, fiind în acelaş timp simbol deplin al clasei lui so­ciale. IDEALISTUL M­ihail Sadoveanu Intr’una din zilele însorite melan­colic ale toamnei trecute, Mihail Sa­doveanu s-a îndreptat spre un lac dimprejurul Capitalei, cu un tovarăş de pescuit. Simţind nevoia să iasă la câmp din orizontul strâmt al caselor cu mai multe etaje, sta pe malul unui iaz, meditând cu undiţa în mână şi aş­teptând să se producă un eveniment neaşteptat. D­eobiceiu, un peşte greoiu — cât un balaur — e întâmplarea cea mai extraordinară pentru un pescar, ţie el amator ori profesionist. De data asta însă, vânatul preţios s’a arătat subt impresia vizuală şi auditivă a unei ţigănci ce se certa cu cineva de pe celălalt mal al apei. După cum se ştie, vocabularul ce­lor tuciurii la obraz e foarte pito­resc şi bogat. Sadoveanu a fost silit să asculte, vrând nevrând, în tăcerea cucernică a pescuitului, anumite des­cântece şi farmece primitive, în care cele mai bizare împărechien de cu­vinte şi cele mai fantastice figuri de stil dădeau dovadă ce puţin cu­noscători suntem când dăm de e­xemplu drept „scărnavi la vorbă“ pe surugii şi pe grăjdari. Pescarul nostru a ascultat uluit vorbirea uimitoare a ţigăncii, în care greşelile de gramatică şi monstruozităţile dialectale luau pro­porţii de reptile veninoase. Apoi a părut că uită întâmplarea. Şi iată că a apărut de curând pe piaţa literară un nou volum al lui Sadoveanu „Ochii de urs“ care cu­prinde în afară de bucată titulară şi o alta „24 iunie — un soiu de note, impresii. Bucata asta „24 iunie“ purcede de la acel cântec barbar de pe malul bălţii, de care vorbeam. Idealist cum se află, Mihail Sadoveanu a izbutit să transforme hidosul idiom ţigă­nesc într'o stilistică pe cât de Vito­reascâ pe atât de originală. Pentru prima oară în româneşte poetul moldovean aduce în literatu­ră, transformând-o în artă pură vorbirea mahalagească-ţigănească a unor regiuni din Muntenia. Şi, subt peniţa poetică şi optimistă a Moldo­­vfinului, cele mai murdare expresii $ W&­ftu­lîşate} şi alese aşa Ш, că apar ca flori artistice, de-o uimi­toare originalitate şi-un deosebit pitoresc„ Vaier Donea PUTINĂ MUZICĂ Ilard­a? de A. Jaquidi G­iovanni Papini istoric literar O PREFAŢĂ VEHEMENTĂ LA O CARTE EPOCALĂ­ Giovanni Papini este un om alt­fel. Neconvenţional şi sincer, spon­tan şi viguros în exprimarea gân­dirii, fără îngăduinţă pentru me­diocri şi epigoni, neastâmpărat şi prolific. Un om care din anul 1903 ţine un condei in mână, fără nici o­­tremurare a energiei, gândind cu un creer propriu, are dreptul să dicteze o atitudine, să deschidă perspectiva unei orientări, să dă­râme își să construiască. S’a vorbit de temperamentul lui Giovani Pa­­pini, și ceiace impresionează in pri­mul rând la acest om, este izbucni­rea biologică, prăvălirea sgomotoa­­să a stâncilor care se macină sub torentul spumos al verbului. Dar temperamentul îşi află o în­cadrare în disciplina unei gândiri îndrăzneţe şi justificate, în frene­zia unei puteri dionisiace, în magia superioară a spiritului. Dacă uneori s‘a revoltat împotriva feminităţii, şi fraza lui virilă şi categorică a a­­prins fulgere de mizantropie, în a­­ceiaş măsură a îmbrăţişat confre­ria spirituală a geniilor, cu o ne­mărginită dragoste, şi sufletul lui, însetat de iubire, s‘a regăsit în to­vărăşia acestor energii prometeice, înveninat de acul scorpionului fe­mei, care reduce la mediocritate or­goliul masculin, Giovanni Papini mărturisea cu amărăciune, dar și cu revoltă, că nu a întâlnit încă „femeia care să poată găsi loc în istoria spirituală a unui spirit, în romanul cerebral al unui creer". Toate curtezanele și amantele, de la Thais, Mimi Pinson sau Lou Salamé până la inspiratoarele Cosim­a Wag­ner sau George Sand, au tresărit sub fierul roşu, al geloziei, căci re­vărsarea copleşitoare a replicei nu îngădue răsucirea unui destin asu­pra lui însuși. Giovanni Papini pă­strează în priviri un batjocoritor dispreţ, şi în atitudinea lui, o cris­pare de dinamism. Capitolul femi­nizării îl socotim definitiv încheiat. Adevăraţii scriitori nu se­­ind­ec în sentimentalist­ul1 ‘ shrapda al­­ dra­gostei, ei transcend jocul şăgalnic al romantismului, şi asemena alba­trosului, ■ ‘ei sculeg., nectarul, soarelui pe aria nemărginită a spiritului Sub zodia acestei frenezii meta­fizice a apărut în anul 1907 cartea „Creposculo dei filosofi". Kant este un perfect filistin care-şi bea be­rea zilnică în tovărăşia blajinilor negustori; Hegel este un vrăjitor şi un alchimist confuz; Schopenhauer un negustor de fantoşe; Auguste Comte un frazeolog progresist, iar Herbert Spencer este unul din duş­manii pe care filosofia nouă trebue să-i zdrobească. In locul filosofiei speculative, în locul neputincioasei contemplaţii siderale, Giovanni Pa­­pini aşează omul pământului, prag­matismul activ, voinţa care cuprin­de şi fecundează ideile. Cărţile sale ulterioare, „24 cervelli", „Pragma­­tismo", dar cu deosebire „Diziona­rio dei romo salvatico" îl situiază deasupra convenţionalismelor ridi­cole şi­ îl fac să cucerească posibi­­lităţiie unei atitudini intransigente Şi în vreme ce, filosofii contem­porani, un Giovanni Gentile sau un Benedetto Croce se cufundau tot mai mult într’o specie de eclectism teoretic, liberalist şi transacţio­­nal, Giovanni Papini se apropie cu înţelegere şi intuiţie de eroii di­mensiunilor supra­umane, de acei scriitori de luptă care au însămân­ţat cu duhul lor creator opere de neperitoare originalitate. In toamna anului 1933, publică minunata lui carte „Dante vivor şi arată fără sfială, că pentru a În­ţelege cu pietate pe marele Herald trebue să fii catolic, artist şi flo­rentin. Cine avea ureche de ascul­tat putea să înţeleagă, căci um­blă vorba de la o vreme încoace, că oricine poate scrie despre orice, fără o afinitate electivă şi o predestina­re biologică. Fără să fie un studiu de erudiţie, sau un compendium de critică lite­rară, „Dante vivo" era o inspirată visiune, o magie a spiritelor ilumi­nate, întâlnite într'o misterioasă înţelegere. Dantologii savanţi pri­veau înmărmuriţi, comentatorii lui Dante nu mai aveau nimic de a­dăugat. Opera era originală, îndrăz­neaţă şi profetică. Premiul floren­tin o consacră şi astfel s‘a făcut o apropiere intre Mussolini şi Gio­vanni Papini. Doi oameni s‘au în­tâlnit în paroxismul italienitâţii. Cu acest prilej, Giovanni Papini va ţine o conferinţă despre Carducci şi va înscrie în istoria contemporană a Italiei o pagină omagială pentru Mussolini. Intre ducele fascismului și apo­logetul ideilor din Risorgimento, Giovanni Papini a văzut o apropie­re plină de sensuri. I­n acest feno­men aflăm noi origina acelui spi­rit înoitor din „Storia della lettera­tura italiana" (Ed. Vallecchi vol I) pe care a publicat-o de curând Gio­vanni Papini şi a închinat-o lui Benito Mussolini „prieten, al poe­ziei şi al poeţilor îi este dedicată această oper­ă care descrie şi lus­trează una din cele mai bogate re­giuni " ale imperiului spiritual ita­lian". El nu ne spune care istorii literare au fost bune şi care rele, ci le condamnă în bloc, atâta vre­me cât nu au fost scrise de adevă­­aţi scriitori, de poeţi sau de artişti. Evident că istoriei literare i s-a cerut să fie cât mai bine documen­tată, cuprinzând toate datele care ar putea să lumineze o epocă sau un curent, ca şi cum cetitorul ar fi un erudit capabil să cântărească valoarea acestor date, iar autorul un arhivar căruia nu-i este îngă­duit să piardă din vedere cele mai neînsemnate amănunte. Unii cer is­­toriei, literare să cuprindă pe toţi scriitorii, mărunţi sau mediocri, al­ţii îi cer să fie stufoasă în infor­maţii, devenind un pomelnic calen­­d­ic sau o cronologie, compila­­tivăi^Giovanni -Рартг-пе -.Spune- o.â toate istoriile .'literaturii italiene­ au fost inscrise:.dec­i,-y®neştâ• țsău •• rgi.ăbi'ți "tedrhpilatorii vöe" :amb(Sătors. йаи, " Stu­dioşi erudiţi, de pătrunzători­­ sa­u capricioşi filologi, de umili sau pre­tenţioşi manualişti", dar niciodată de adevăraţi poeţi sau artişti. Pen­tru ca se crede în­deobşte că o is­torie literară trebue să fie o operă de compilaţie şi nu de creaţie, de cercetare migăloasă îşi nu de spon­taneitate, pentrucă unei istorii li­terare i se cer calităţi didactice şi nu de învolburare sinceră şi neîn­­cadrată de programe, pentrucă de la autorul unei asemenea lucrări se cere respectarea dogmelor■ criti­ce şi a unor vederi convenţionale, genul a fost emasculat şi încredin­ţat unor scribi de­ minoră calitate incapabili de înţelegere şi receptivi­tate artistică) Giovanni Papini ne mărturiseşte că a alcătuit o istorie literară care este opera unui scriitor şi a unui artist. A înlăturat monografiile ili­zibile şi bibliografiile complecte, n’a ţinut seama decât de scri­itorii de prima şi a doua mări­me, şi a înlăturat pe norocoşii me­diocri, pe copişti şi­ compilatori, pe reformatorii îndrăzneţi şi oportuni, şi n’a ţinut seamă decât de geniile Îndrumătoare ale­ adevăratei istorii literare. .Istoria politică este făcută, se zice, de mase, dar în momentele epice şi hotărîtoare ea este opera marilor solitari care personifică şi încarnează gânduri, voinţă, existen­ţa unui întreg popor. Tot asemenea istoria literară îşi are eroii şi supe­riorii săi : ■ precursori, succesori, curtezani şi papagali care trebue să se mulţumească numai cu câ­teva rânduri intr’o bibliografie sau o enciclopedie. A face istoria u­nei arte înseamnă a modela statuia­ geniilor creatoare, inoitoare, domi­natoare; ce mai rămâne, restul, este burghezie de nebăgat în steam­a şi supă incomestibilă". Reacţiune sinceră şi violentă, exprimata, a­­proape sălbatec, o predică de înalta obiectivitate, căreia ii găsim toate temeiurile. Nu de puţine ori opera unui scriitor proeminent al unei epoci, sau un fenomen literar de adâncă influenţă şi durată s’a pier­dut înecat de meschina revărsare a mediocrităţilor. Istoricul care se pierde într’o inundaţie informativa, înregistrând cărţi, autori şi fapte mărunte, izbuteşte să întunece pe scriitorii de adevărată valoare. Is­toria devine un almanah critic şi literar, şi nu-i mai lipseşte decât praznicul la care să se indoape toţi flămânzii şi toţi orgolioşii, căci fie­care ar dori să fie menţionat şi işi cântăreşte valoarea după numă­rul rândurilor consacrate. Secolul al XVII în istoria literară italiană, după cum spune Giovanni Papini a cunoscut năvala arhivari­lor, Secolul al XVIII pe aceia a filo­sofilor într’un sens pejorativ; în ju­rul anului 1870 s’a afirmat lăudăro­şenia istoriceştilor şi mai târziu au intrat în scenă estetiştii. ,Din vina acestei serii oracolan­­te, — spune mai departe Giovanni Papini, — critica literară a devenit stampilare de concepte pe carnea vie a poeziei şi o ciopârţire de sen­­zuali microscopişti care pierdeau din vedere cartea pentru a drege pagi­na, pierdeau din vedere pagina pen­tru a coace versul, pierdeau versul pentru a rândui cuvintele, pierdeau vorbele pentru a bolborosi silabele”. O istorie literară trebue să fie un ,nutriment vital". „Prin nutriment vital se înţelege exerciţiul memoriei verbale, sau ,al filosofiei imaginati­ve însă îndrumată spre experienţa vieţii,... O istorie literară trebue să fie,’ dacă măririle lor nu se scanda­lizează de această expresie, educati­vă, morală, civilă şi programatică". „Morală”, pentru că scriitorii cu -adevărat, m­ari au predicat „dragos- -, tga de înălţare, rectitudinea vieţii, tenacitatea în faţa greutăţilor,- e­­■rpjca-d'răire a nenorocire! şi a dure-,. rei", şi mai cu seamă dorinţa de cucerire a celor mai „dumnezeeşti ceruri". „Civilă, pentru că poeţii, la fel ca şi oricare artişti, au interpretat mai bine decât obişnuiţii cetăţeni sufle­tul adânc al patriei, au exprimat şi au revelat mai bine frumuseţile pa­triei,... dragostea de pământul şi de poporul nostru". „Pragmatică” pentru că­­ prin al­cătuirea operelor desăvârşite, s’a a­­juns la o cunoaştere precisă a lim­­bei şi la o „cucerire generală a ar­tei de a scrie”. Prefaţa lui Giovanni Papini la „Storia della letteratura italiana”,­­­are netăgăduita valoare a unui ma­nifest critic şi literar. Ea strigă re­volta, ideală a unui artist, şi expri­mă vehemenţa unuii temperament descătuşat de teroarea cărturăriei pedante. Nu am cetit nicăeri o pre­faţă, mai lucidă, mai curajoasă şi mai actuală decât aceasta. Gio­vanni Papini deschide o nouă pers­pectivă de orientare, singura îngă­duită în istoria literară. La o parte cu arhiviştii pedanţi şi înfumuraţi, să se arunce în foc fişierul medio­crităţilor, istoricul literar să devie un scriitor şi un poet care să şle­fuiască frumuseţile eterne ale artei. Nu ne trebuesc înfloriri de stil şi fraze filigramate, nici dulcegării si­­rupoase şi sentimentale, mozaic de nimicuri estetice care făcea din li­teratură u­n joc de cuvinte, o hârjo­­neală amoroasă, un prilej de farsă amuzantă, uşoară şi superficială. Să ne întoarcem către cruditatea o­­riginară a vieţii, către experienţa e­­ternă a omenirii către valorile e­­chilibrate şi senine. Nicolae Roşu a­cyuflUofc,: PCWVANULlui at A гю€ш"к&­­EMINESCU EDITURA "МАТЮМА1А-С1ШШ^

Next