România - Provincie, noiembrie 1938 (Anul 1, nr. 153-167)
1938-11-11 / 163
Un clasic: A. I. ODOBESCU S‘a spus de multeori că secolul al nouăsprezecelea, românesc, îi aparţine „Junimii*1. Fiind pregătită, această mişcare, de două generaţii înaintaşe, din acelaş secol, — ea venea să promoveze figurile mari ale spiritului, adevăratele valori ale culturii. E adevărat că „Junimea" a dat cel puţin trei mari creatori, ce vor birui totdeauna orice exigenţe critice. Ele au devenit etaloane şi nu ştiu cât de comprehensivă a fost critica noastră, în relevarea şi tălmăcirea lor, dacă nu chiar în înţelegerea fenomenelor literare. Pentru că trinitatea Eminescu, Creangă, Caragiale se leagă tocmai prin faptul că, fiecare din aceste personalităţi literare, constitue un fenomen. Dar, deşi „Junimea" deţine importanţa necontestată a supremului ciclu, secolul al nouăsprezecelea angajează, în toate provinciile româneşti, o seamă de elite ale spiritului, într’o luptă a cărei finalitate nu era decât afirmarea pe planul culturii. In Moldova era mişcarea lui Maiorescu, cu aderenţii ei din Vechiul Regat (I. L. Caragiale şi Duiliu Zamfirescu) — în ,Muntenia I. P. Haşdeu şi Alexandru Odobescu, iar în Ardeal o nouă generaţie latinistă, fie că reprezentanţii ei duseseră prea departe preocupările înaintaşilor, împotmolindu-se într’o pedantă şi academică „sciinţă filologicească". Oricum, Moldova nu epuizase elanul de creaţie. Muntenia îşi păstrează independenţa prin A. G. Odobescu şi B. P. Haşdeu — cel dintâi muntean de baştină, celălalt prin adopţiune. Amândoi însă pasionaţi de aceleaşi preocupări, înrudiţi prin’ aceileaşi domenii de explorare ale spiritului. Cât despre independenţa lor, e destul să amintim celebra polemică între Haşdeu şi Maiorescu, — fiecare apărând o poziţie, o ideologie, o şcoală. A. I. Odobescu întruchipează chintesenţa spiritului muntean, din acea epocă. Arheolog, istoric, critic, exeget al folklorului, scriitor şi filolog — autorul „Istoriei Arheologiei" a fost o figură reprezentativă a veacului trecut. Ţinuta occidentală, a lui A. I. Odobescu, metodele apusene, în ştiinţă, — în fine întreg complexul activităţii sale, a contribuit la ascensiunea înapoiatei noastre culturi, pe treptele înalte de aiurea. Dacă, în biologie, „ontogenia repetă filogenia"— principiul nu mi se pare absurd nici pentru cultură. Iată dece," faptul că Odobescu_ a scris două nuvele („Doamna Chiajna" si „Mihnea Vodă cel Rău") cu subiecte din istoria neamului, cu o savantă rețetă a epocelor în tot ceia ce aveau ele caracteristic în privința datinelor, a moravurilor şi a costumelor, — într’un limbaj arhaic, de o savoare cronicărească, atestă tocmai efortul de a face prezente, în elaborările unei vremi ce se conducea după directivele apusene, — a face prezente, zic, valorile mari ale tradiţiei. Dar patinele ce descriu, cu acelaş dar osebit de a da viaţă cuvântului arhaic,' vânătorile Tămădăenilor dim.iBărâgaaa? Hu'iâifi şi ele semnificaţia unei pledoarii, pentru patrimoniul tradiţiei şi al etnicităţii? ..»Evident că da. -л'пЬ Sf. .trio ondmao/ 01 iot Şi fiindcă d. Sparlat Struţeanu a început publicarea „Operelor" lui Odobescu, în editura Fundaţiilor Regale — ar fi nimerit să ne oprim, cu evlavie, lângă impunătoarele tomuri ce cuprind toate scrierile acestui mare clasic român. Vlaicu Bârna XI 1938 ROMÂNIA No. 163 D CRESTATURI George Mihai Zamfirescu, acest romancier, de bogată e sevă epică, va scoate în curând în editura Ciornei, romanul „Cântecul destinelor". Este un roman, care poartă culoarea unui trecut apropiat, un roman, despărţit oarecum de problematica celorlalte cărţi de până azi, care îl înfăţişau pe autor, ca un tălmăcitor al durerilor şi bucuriilor unor straturi sociale din periferie. Intr’o revistă săptămânală, d. Vladimir Streinu, publică un interesant studiu de topologie literară, stabilind o analogie psihologică, între eroii reprezentativi ai romanului mai multor literaturi. Această analogie, o face trasând o trecere, de la Julien Sorei eroul sthendelian, prin Balzac, Zola, Ladislas Reymond, Matei Caragiale, Gib Mihăescu, Liviu Rebreanu, stabilind o asemănare a eroului cules din pătura ţărănească. Eroul acesta care nu-şi pierde specificitatea rurală, cât nu se depărtează de pământ. Această specificitate, spune d. VI. Streinu, şi-o pierde un Bureau, eroul lui Zola din „La Terre" care dincolo de posesiunea materială, de aviditatea de a stăpâni cât mai mult pământ, are un spirit de parvenire de pătrundere în clasa burgheză a oraşului. Este o sub-aspiraţie care îl apropie de târgoveţi. Este însă cineva, la care conştiinţa bogăţiei lui de ţăran nu se preface în îndemnul către starea burgheză, este Boryna din „Ţăranii” lui Wl. St. Reymont. Romancierul polonez imaginează un fel de Bureau al lumii slave, bătrân şi trebuind deci să se gândească la împărţirea pământului între copii. Tenacitatea voinţei de stăpân îl scoate pe Borgna muribund în plin câmp şi naşte la acesta o poezie a holdelor proprii, în care egoismul, caracterului rapace, josnicia pornirilor, totul se pierde sub lirismul, în aparenţă, cel mai curat Borgna, în patima lui pentru pământ, e ţăranul de pretutindeni, rămas ţăran deşi chiabur. Şi pentru a păstra întocmai simetria situaţiilor din „La Terre” (tată şi fiu), dintre personagiile lui Reymont, Antek e aceia pe care puteau atât ca năzuinţă oarbă de înstăpânire, cât şi ca vârstă tinerească, ni-l aminteşte mai exact. Dar semnul lui indiscutabil ne aparte, din chiar literatura noastră... II ştim bine cine e ; a trăit în Pripas, cu gândul salbanc de a ruinor mâna pe pământul lui Vasile Baciu, a siluit pe Ana fata acestuia, pe care, fără s’o iubească în adevăr, a făcut-o instrument al firii lui apucătoare de Ion al d-lui Rebreanu. Buteau seamănă cu Ion al Glanetașului, mult mai mult decât cu Borgna sau cu Antek. Și dacă d. Rebreanu n’a creiat chiar un monstru al tuturor instinctelor, ca Balzac şi Zola, aceasta se înţelege ca respectare a realităţilor sufleteşti naţionale, care la noi sunt mai îngrădite de câte a împiedicat şi pe Reymont să creeze un ţăran slav netemător de Dumnezeu. Dar ca voinţă înfăptuitoare, ca energie neînfrânată şi beţie a brazdei, feciorul Glanetaşului este reîncarnarea românească a lui Buteau, adică un alt exemplar al aceleeaşi ascensiuni materiale ţărăneşti, fiind în acelaş timp simbol deplin al clasei lui sociale. IDEALISTUL Mihail Sadoveanu Intr’una din zilele însorite melancolic ale toamnei trecute, Mihail Sadoveanu s-a îndreptat spre un lac dimprejurul Capitalei, cu un tovarăş de pescuit. Simţind nevoia să iasă la câmp din orizontul strâmt al caselor cu mai multe etaje, sta pe malul unui iaz, meditând cu undiţa în mână şi aşteptând să se producă un eveniment neaşteptat. Deobiceiu, un peşte greoiu — cât un balaur — e întâmplarea cea mai extraordinară pentru un pescar, ţie el amator ori profesionist. De data asta însă, vânatul preţios s’a arătat subt impresia vizuală şi auditivă a unei ţigănci ce se certa cu cineva de pe celălalt mal al apei. După cum se ştie, vocabularul celor tuciurii la obraz e foarte pitoresc şi bogat. Sadoveanu a fost silit să asculte, vrând nevrând, în tăcerea cucernică a pescuitului, anumite descântece şi farmece primitive, în care cele mai bizare împărechien de cuvinte şi cele mai fantastice figuri de stil dădeau dovadă ce puţin cunoscători suntem când dăm de exemplu drept „scărnavi la vorbă“ pe surugii şi pe grăjdari. Pescarul nostru a ascultat uluit vorbirea uimitoare a ţigăncii, în care greşelile de gramatică şi monstruozităţile dialectale luau proporţii de reptile veninoase. Apoi a părut că uită întâmplarea. Şi iată că a apărut de curând pe piaţa literară un nou volum al lui Sadoveanu „Ochii de urs“ care cuprinde în afară de bucată titulară şi o alta „24 iunie — un soiu de note, impresii. Bucata asta „24 iunie“ purcede de la acel cântec barbar de pe malul bălţii, de care vorbeam. Idealist cum se află, Mihail Sadoveanu a izbutit să transforme hidosul idiom ţigănesc într'o stilistică pe cât de Vitoreascâ pe atât de originală. Pentru prima oară în româneşte poetul moldovean aduce în literatură, transformând-o în artă pură vorbirea mahalagească-ţigănească a unor regiuni din Muntenia. Şi, subt peniţa poetică şi optimistă a Moldovfinului, cele mai murdare expresii $ W&ftulîşate} şi alese aşa Ш, că apar ca flori artistice, de-o uimitoare originalitate şi-un deosebit pitoresc„ Vaier Donea PUTINĂ MUZICĂ Ilarda? de A. Jaquidi Giovanni Papini istoric literar O PREFAŢĂ VEHEMENTĂ LA O CARTE EPOCALĂ Giovanni Papini este un om altfel. Neconvenţional şi sincer, spontan şi viguros în exprimarea gândirii, fără îngăduinţă pentru mediocri şi epigoni, neastâmpărat şi prolific. Un om care din anul 1903 ţine un condei in mână, fără nici otremurare a energiei, gândind cu un creer propriu, are dreptul să dicteze o atitudine, să deschidă perspectiva unei orientări, să dărâme își să construiască. S’a vorbit de temperamentul lui Giovani Papini, și ceiace impresionează in primul rând la acest om, este izbucnirea biologică, prăvălirea sgomotoasă a stâncilor care se macină sub torentul spumos al verbului. Dar temperamentul îşi află o încadrare în disciplina unei gândiri îndrăzneţe şi justificate, în frenezia unei puteri dionisiace, în magia superioară a spiritului. Dacă uneori s‘a revoltat împotriva feminităţii, şi fraza lui virilă şi categorică a aprins fulgere de mizantropie, în aceiaş măsură a îmbrăţişat confreria spirituală a geniilor, cu o nemărginită dragoste, şi sufletul lui, însetat de iubire, s‘a regăsit în tovărăşia acestor energii prometeice, înveninat de acul scorpionului femei, care reduce la mediocritate orgoliul masculin, Giovanni Papini mărturisea cu amărăciune, dar și cu revoltă, că nu a întâlnit încă „femeia care să poată găsi loc în istoria spirituală a unui spirit, în romanul cerebral al unui creer". Toate curtezanele și amantele, de la Thais, Mimi Pinson sau Lou Salamé până la inspiratoarele Cosima Wagner sau George Sand, au tresărit sub fierul roşu, al geloziei, căci revărsarea copleşitoare a replicei nu îngădue răsucirea unui destin asupra lui însuși. Giovanni Papini păstrează în priviri un batjocoritor dispreţ, şi în atitudinea lui, o crispare de dinamism. Capitolul feminizării îl socotim definitiv încheiat. Adevăraţii scriitori nu seindec în sentimentalistul1 ‘ shrapda al dragostei, ei transcend jocul şăgalnic al romantismului, şi asemena albatrosului, ■ ‘ei sculeg., nectarul, soarelui pe aria nemărginită a spiritului Sub zodia acestei frenezii metafizice a apărut în anul 1907 cartea „Creposculo dei filosofi". Kant este un perfect filistin care-şi bea berea zilnică în tovărăşia blajinilor negustori; Hegel este un vrăjitor şi un alchimist confuz; Schopenhauer un negustor de fantoşe; Auguste Comte un frazeolog progresist, iar Herbert Spencer este unul din duşmanii pe care filosofia nouă trebue să-i zdrobească. In locul filosofiei speculative, în locul neputincioasei contemplaţii siderale, Giovanni Papini aşează omul pământului, pragmatismul activ, voinţa care cuprinde şi fecundează ideile. Cărţile sale ulterioare, „24 cervelli", „Pragmatismo", dar cu deosebire „Dizionario dei romo salvatico" îl situiază deasupra convenţionalismelor ridicole şi îl fac să cucerească posibilităţiie unei atitudini intransigente Şi în vreme ce, filosofii contemporani, un Giovanni Gentile sau un Benedetto Croce se cufundau tot mai mult într’o specie de eclectism teoretic, liberalist şi transacţional, Giovanni Papini se apropie cu înţelegere şi intuiţie de eroii dimensiunilor supraumane, de acei scriitori de luptă care au însămânţat cu duhul lor creator opere de neperitoare originalitate. In toamna anului 1933, publică minunata lui carte „Dante vivor şi arată fără sfială, că pentru a Înţelege cu pietate pe marele Herald trebue să fii catolic, artist şi florentin. Cine avea ureche de ascultat putea să înţeleagă, căci umblă vorba de la o vreme încoace, că oricine poate scrie despre orice, fără o afinitate electivă şi o predestinare biologică. Fără să fie un studiu de erudiţie, sau un compendium de critică literară, „Dante vivo" era o inspirată visiune, o magie a spiritelor iluminate, întâlnite într'o misterioasă înţelegere. Dantologii savanţi priveau înmărmuriţi, comentatorii lui Dante nu mai aveau nimic de adăugat. Opera era originală, îndrăzneaţă şi profetică. Premiul florentin o consacră şi astfel s‘a făcut o apropiere intre Mussolini şi Giovanni Papini. Doi oameni s‘au întâlnit în paroxismul italienitâţii. Cu acest prilej, Giovanni Papini va ţine o conferinţă despre Carducci şi va înscrie în istoria contemporană a Italiei o pagină omagială pentru Mussolini. Intre ducele fascismului și apologetul ideilor din Risorgimento, Giovanni Papini a văzut o apropiere plină de sensuri. In acest fenomen aflăm noi origina acelui spirit înoitor din „Storia della letteratura italiana" (Ed. Vallecchi vol I) pe care a publicat-o de curând Giovanni Papini şi a închinat-o lui Benito Mussolini „prieten, al poeziei şi al poeţilor îi este dedicată această operă care descrie şi lustrează una din cele mai bogate regiuni " ale imperiului spiritual italian". El nu ne spune care istorii literare au fost bune şi care rele, ci le condamnă în bloc, atâta vreme cât nu au fost scrise de adevăaţi scriitori, de poeţi sau de artişti. Evident că istoriei literare i s-a cerut să fie cât mai bine documentată, cuprinzând toate datele care ar putea să lumineze o epocă sau un curent, ca şi cum cetitorul ar fi un erudit capabil să cântărească valoarea acestor date, iar autorul un arhivar căruia nu-i este îngăduit să piardă din vedere cele mai neînsemnate amănunte. Unii cer istoriei, literare să cuprindă pe toţi scriitorii, mărunţi sau mediocri, alţii îi cer să fie stufoasă în informaţii, devenind un pomelnic calendic sau o cronologie, compilativăi^Giovanni -Рартг-пе -.Spune- o.â toate istoriile .'literaturii italiene au fost inscrise:.deci,-y®neştâ• țsău •• rgi.ăbi'ți "tedrhpilatorii vöe" :amb(Sătors. йаи, " Studioşi erudiţi, de pătrunzători sau capricioşi filologi, de umili sau pretenţioşi manualişti", dar niciodată de adevăraţi poeţi sau artişti. Pentru ca se crede îndeobşte că o istorie literară trebue să fie o operă de compilaţie şi nu de creaţie, de cercetare migăloasă îşi nu de spontaneitate, pentrucă unei istorii literare i se cer calităţi didactice şi nu de învolburare sinceră şi neîncadrată de programe, pentrucă de la autorul unei asemenea lucrări se cere respectarea dogmelor■ critice şi a unor vederi convenţionale, genul a fost emasculat şi încredinţat unor scribi de minoră calitate incapabili de înţelegere şi receptivitate artistică) Giovanni Papini ne mărturiseşte că a alcătuit o istorie literară care este opera unui scriitor şi a unui artist. A înlăturat monografiile ilizibile şi bibliografiile complecte, n’a ţinut seama decât de scriitorii de prima şi a doua mărime, şi a înlăturat pe norocoşii mediocri, pe copişti şi compilatori, pe reformatorii îndrăzneţi şi oportuni, şi n’a ţinut seamă decât de geniile Îndrumătoare ale adevăratei istorii literare. .Istoria politică este făcută, se zice, de mase, dar în momentele epice şi hotărîtoare ea este opera marilor solitari care personifică şi încarnează gânduri, voinţă, existenţa unui întreg popor. Tot asemenea istoria literară îşi are eroii şi superiorii săi : ■ precursori, succesori, curtezani şi papagali care trebue să se mulţumească numai cu câteva rânduri intr’o bibliografie sau o enciclopedie. A face istoria unei arte înseamnă a modela statuia geniilor creatoare, inoitoare, dominatoare; ce mai rămâne, restul, este burghezie de nebăgat în steama şi supă incomestibilă". Reacţiune sinceră şi violentă, exprimata, aproape sălbatec, o predică de înalta obiectivitate, căreia ii găsim toate temeiurile. Nu de puţine ori opera unui scriitor proeminent al unei epoci, sau un fenomen literar de adâncă influenţă şi durată s’a pierdut înecat de meschina revărsare a mediocrităţilor. Istoricul care se pierde într’o inundaţie informativa, înregistrând cărţi, autori şi fapte mărunte, izbuteşte să întunece pe scriitorii de adevărată valoare. Istoria devine un almanah critic şi literar, şi nu-i mai lipseşte decât praznicul la care să se indoape toţi flămânzii şi toţi orgolioşii, căci fiecare ar dori să fie menţionat şi işi cântăreşte valoarea după numărul rândurilor consacrate. Secolul al XVII în istoria literară italiană, după cum spune Giovanni Papini a cunoscut năvala arhivarilor, Secolul al XVIII pe aceia a filosofilor într’un sens pejorativ; în jurul anului 1870 s’a afirmat lăudăroşenia istoriceştilor şi mai târziu au intrat în scenă estetiştii. ,Din vina acestei serii oracolante, — spune mai departe Giovanni Papini, — critica literară a devenit stampilare de concepte pe carnea vie a poeziei şi o ciopârţire de senzuali microscopişti care pierdeau din vedere cartea pentru a drege pagina, pierdeau din vedere pagina pentru a coace versul, pierdeau versul pentru a rândui cuvintele, pierdeau vorbele pentru a bolborosi silabele”. O istorie literară trebue să fie un ,nutriment vital". „Prin nutriment vital se înţelege exerciţiul memoriei verbale, sau ,al filosofiei imaginative însă îndrumată spre experienţa vieţii,... O istorie literară trebue să fie,’ dacă măririle lor nu se scandalizează de această expresie, educativă, morală, civilă şi programatică". „Morală”, pentru că scriitorii cu -adevărat, mari au predicat „dragos- -, tga de înălţare, rectitudinea vieţii, tenacitatea în faţa greutăţilor,- e■rpjca-d'răire a nenorocire! şi a dure-,. rei", şi mai cu seamă dorinţa de cucerire a celor mai „dumnezeeşti ceruri". „Civilă, pentru că poeţii, la fel ca şi oricare artişti, au interpretat mai bine decât obişnuiţii cetăţeni sufletul adânc al patriei, au exprimat şi au revelat mai bine frumuseţile patriei,... dragostea de pământul şi de poporul nostru". „Pragmatică” pentru că prin alcătuirea operelor desăvârşite, s’a ajuns la o cunoaştere precisă a limbei şi la o „cucerire generală a artei de a scrie”. Prefaţa lui Giovanni Papini la „Storia della letteratura italiana”,are netăgăduita valoare a unui manifest critic şi literar. Ea strigă revolta, ideală a unui artist, şi exprimă vehemenţa unuii temperament descătuşat de teroarea cărturăriei pedante. Nu am cetit nicăeri o prefaţă, mai lucidă, mai curajoasă şi mai actuală decât aceasta. Giovanni Papini deschide o nouă perspectivă de orientare, singura îngăduită în istoria literară. La o parte cu arhiviştii pedanţi şi înfumuraţi, să se arunce în foc fişierul mediocrităţilor, istoricul literar să devie un scriitor şi un poet care să şlefuiască frumuseţile eterne ale artei. Nu ne trebuesc înfloriri de stil şi fraze filigramate, nici dulcegării sirupoase şi sentimentale, mozaic de nimicuri estetice care făcea din literatură un joc de cuvinte, o hârjoneală amoroasă, un prilej de farsă amuzantă, uşoară şi superficială. Să ne întoarcem către cruditatea originară a vieţii, către experienţa eternă a omenirii către valorile echilibrate şi senine. Nicolae Roşu acyuflUofc,: PCWVANULlui at A гю€ш"к&EMINESCU EDITURA "МАТЮМА1А-С1ШШ^