România - Capitala, februarie 1939 (Anul 2, nr. 257-269)
1939-02-16 / nr. 257
16 II 1939 ROMÁNIA No. 237 Bon de participare LA CONCURSUL DISTRACTIV „IN LUMEA ENIGMELOR" No. 14 Joi 16 Februarie (Alp. 257.) NUMELE ADRESA Strângeţi zilnic aceste cupoane şi înaintaţi-le pe toate odată la sfârşitul concursului. Data ultimă se va anunţa din timp. i^WWWWWWWlAwMWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWi/WWWWWWWWWWW LIPSA CRITICII LA ZI Se observă deja un timp în publicistica noastră literară un fenomen întristător. Lipsa criticii la zi, a foiletonului îndrumător de valori. Deşi cu o aparenţă de inutilitate, recenzia, chiar asupra cărţilor fără valoare, are un rol binefăcător şi necesar, deoarece cultivă şi întreţine atmosfera literară cotidiană. Critica de foileton cere un anumit sacrificiu, fiindcă împiedică întrucâtva spiritul orientat şi cu mai mari posibilităţi de la studii substanţiale — atât de rare şi ele în literatura noastră. Dar fiindcă suntem şi insistăm să rămânem într’o epocă de formaţie, fiindcă gustul public e atât de şubred (după cum se vede din tulburătoarele „Concluzii la o anchetă" ale d-lui G. Călinescu, din Jurnalul Literar), fiindcă trebue să luptăm încă pe tărâmuri de mult cucerite în alte părţi, acest sacrificiu al criticilor este o datorie. Nu vom discuta calificarea criticilor cunoscuţi ca deţinând rolul de îndrumători ai spiritului public (roi, vai, atât de relativ!). N’o vom face deoarece discuţa s’ar ridica pe un alt plan, mai înalt. E vorba de realităţi şi de aceea locurile câştigate ale acestor critici rămân intacte. Dar câţi dintre ei mai militează astăzi „pe teren"? Pentru ce mai scrii o carte, când lipsesc observatoriiimediaţi, cei care, de bine de rău, semnalează — după posibilităţi — meritele sau lipsa de merit? Dl Călinescu sub pretextul „Jurnalului literar", nu ne mai oferă judecăţile sale critice, lăsând pe seama unor inşi obscuri sarcina criticii „imediate". Pe cine poate interesa ce spune d. X. sau Y. despre cartea ta? D. Pompiliu Constantinescu deasemenea nu mai are ocazia să ne informeze ce crede despre cărţile care apar la zi. Numai d. Perpessicius .Se sacrifică". D. Şerban Cioculescu, deşi publică în „Rev. Fund. Regale", ample studii literare asupra autorilor, contribue prea puţin la dinamismul „mărunt" al vieţii literare. D. Vladimir streinu divaghează, îndepărtat şi prudent. Alţi critici de valoare şi de bună orientare literara sunt siliţi — din împrejurări exterioare voinţii lor — să taca. In acest timp tineri de talent dar fără calificare în critică, cum ar fi poetul Ştefan Baciu, Vintilă Horia şi alţii numeroşi, au ocazia să „tae şi să spânzure „valorile — în reviste nu de mică importanţă (cum ar fi Gândirea). : NU e întristător spectacolul? Pentru că oricât am voi sa ne detaşăm de prezent, sensul lui ne urmărește... Un volum de schiţe humoristice Paul Daniel: Republica Barbă Rusă (Ed. Cartea Românească) Schiţa de humor, gen atât de puţin cultivat astăzi, şi-a găsit în d. Paul Daniel un proaspăt exponent de valoare. Literatura de humor e primejduită, deseori să cadă în facilitate. Autorii de astăzi cred că humorul e acelaş lucru cu vulgaritatea şi cu digresiunea la infinit a unei „chestii” prinsă pe viu. Există un humor de substanţă, cel pe care l-a cultivat Caragiale în Momente sau, mai recent Brăescu în schiţele astăzi devenite clasice — humor de substanţă spre care pare că se îndreaptă autorul volumului „Republica Barbă-Rusă”. Ca şi între literatura bună şi cea de foileton, demarcaţia există şi în privinţa humorului. Şi poate că e mai greu să cutlegi dintr’un material în definitiv nu prea diferenţiat, elementul substanţial, care duce la realizarea unei piese de humor de calitate, în opoziţie cu humorul cotidian de la pagina veselă a ziarelor... Bineînţeles că d. Paul Daniel se află încă la o bună distanţă de maeştrii pomeniţi, dar ceea ce interesează este atmosfera schiţelor sale, atmosfera „artistică” In primul rând, dacă se poate spune aşa, adică ceea ce face conciziunea, intuiţia momentului prins în limitele sale reale, etc. Mediul de inspiraţie al d-lui Paul Daniel este mahalaua plină de pitoresc — acest etern pivot al superficialităţii „simpatice” — având oare-iari afinităţi şi cu materialul lui Cehov, deşi privit prin alt chenar. Humorul, aşadar, naşte la d-sa dintr-o cunoaştere a acestui specific periferic, pe care-l depăşeşte prin inteligenţă sau intuiţie artistică. Dar calitatea autorului se vădeşte în primul rând în naturaleţa cu care-şi mănueşte eroii, situaţiile. D-sa e stăpân pe dialog şi nu lungeşte prea mult descripţia elementului „original”, ci-l caracterizează scurt, prin sugestii bine aplicate. Pentru exemplificare cităm schiţa: Nu-ţi dau că n’am, sau: Arta de a trăi. De altfel, naturaleţa este întâiul lucru care nu trebue să lipsească unei literaturi de humor, deoarece ea nu poate depăşi imediatul, stricta, realitate cotidiană, care circulă printre noi, pe stradă. Un humorist trebue să vadă bine şi să transcrie cu talent. Ceea ce se întâmplă cu d. Paul Daniel. Pentru că humorul d-sale e de bună calitate — împletindu-se pe ici pe colo şi cu un fir de melancolie, ce nu stă rău humorului, ci dimpotrivă îl accentuiază. De la d. Paul Daniel mai putem aştepta lucruri frumoase şi bune, cu condiţia să nu uite lecţia de sobrietate a marilor înaintaşi. Fiindcă literatura de humor, tocmai pentru că e un gen agreat facil, îşi are legea ei aspră, cere autorului să nu гз cheltuiască prea mult. Altfel îl pedepseşte cu repetarea, care ucide însăşi substanţa humorului. P. I. ШШША Crestăturii ■яяняняяямянянняяяяяняп ISTORIA BUCUREŞTILOR Marele istoric şi ilustrul profesor al neamului, d. N. Iorga, a tipărit de curând o monumentală lucrare asupra oraşului de scaun al vechei provincii Munteneşti, întitulată: „Istoria Bucureştilor”. Dela Ionescu-Gion, niciun istoric n’a mai adăogat, la materialul documentar asupra Bucureştilor, vre-o contribuţie prea importantă. Deoarece, „Bucureştiul de altădată” a lui Const. Bacalbaşa e mai mult o lucrare cu caracter de reportaj, — cu toate isbutitele evocări ale autorului, D. N. Iorga, cu autoritatea sa de om de ştiinţă, — deoarece şi istoria este o ştiinţă, de vreme ce urmăreşte adevărul — vine acum, cu o contribuţie de informaţie dar şi de metodă, să ne înfăţişeze, pe un plan amplu, istoria metropolei de azi. MARIA TEREZA Cartea lui Kari Tchuppile va fi prezentată publicului peste câteva zile de editura „Cugetarea“, în traducerea d-lor T. C. Stan şi I. Hanu.Europa secolului XVIII. Lupta dintre Bourboni şi Habsburgi. Şi deodată un nou element îşi face apariţia în viaţa internaţională: Prusia lui Frédéric. Apariţie primităcu teamă, ca şi cum o presimţire ar fi arătat de pe atunci Europei întorsătura pe care aveau s’o ia evenimentele în vitoarele două sute de ani. Silueta luminoasă a Măriei Tereza se decupează şi mai puternică, așa cum este prezentată proectată parcă pe umbra , neliniştitoare aruncată asupra lumii de Frédéric, — „pesimistul absolut“ — „spiritul care urăşte însuşi principiul vieţii“. PORTRETE DE MUZICIENI ЦП^жЬ сШтсШ%гЛгапсе£с,Шт o dare dP s ea Шг'агар ш ‘^ărŢlfWlu i René Dames nil ,,Portraits de musiciens français” în care autorul: d. Francis Ambrièrë, spüne intre altele: Marele istoric literar care este d. René Dames nil, e dublat — şi acest lucru îl ştim de mult timp — de un remarcabil musicolog. In fiecare număr al revistei „Mercure de France” cititorii găsesc sub semnătura sa o cronică de actualitate muzicală pe cât de savantă pe atât de lucidă şi sensibilă. Sunt ani de când René Dumesnil ţine această rubrică. „Les portraits de musiciens français” opera care ne-o prezintă astăzi, nu este fructul unei munci de câteva luni ci a unei vieţi întregi petrecute între muzicanţi şi cultul muzicei. Lili Boulanger, Claude Debussy, Deodat de Séverac, Saint- Saëns, Camille Chevillard, Claude Terrasse, Gabriel Fauré, André Caplet, André Messager, etc... formează studiul cărții sale. Ordinea în care aceste portrete sunt dispuse nu are altă semnificație decât cronologică, deoarece autorul ne previne „că moartea a făcut alegerea în timp de douăzeci de ani, de la 1918—1938”, dar bilanţul acestor dolci franceze este de asemenea pentru René Dumesnil ocazia unui bilanţ al bogăţiei noastre. Să exprimi clar şi cu fineţe personalitatea fiecăruia dintre modelele sale, să-i situezi exact in generaţia şi timpul lor, să le defineşti arta lor fără zadarnice artificii de termeni din jargonul technic, iată ce nu prea am întâlnit la criticii musicali. René Dumesnil are încă un ascendent asupra confraţilor Săi: cunoaşterea profundă a literaturii franceze. Şi raporturile de afinitate ale muzicei cu literatura, vizibile sau tainice, sunt atât de strânse încât e greu să înţelegi una fără cealaltă. [■■■■■■■■■■■■■■■■■■■в GEORGE GREGORIAN In numărul pe Februarie al „Gândirei”, poetul George Gregorian, publică poemul: „Măi frate". Reproducem: Şi iată-ne în capătul de ani dinspre veci. Cuprinsul, pe-aproape, coteşte ’n nimic. In câmpul de taine mercuirăm poteci Sâcâit fiecare în trupul său mic. Ascult, limpezesc din visul înalt Rostogolul de lume cu marginea ’n stânci. Scrâşnetul unuia se repede ’n celait Şi tot pământul e pretutindeni un brânci.. .. COPILU-CHEATRA In volumul de versuri „Cartea Moţului” al d-lui V. Copilu-Cheatră, descoperim poemul „Olarul” remarcabil pentru sobrietatea lui: Frământ în aluat de lut Dorinţele ce m’au durut Din must de tină rotunjesc Talere ce le prăjesc In foc, să cânte auriu Creiţarul pentru traiu pustiu. Mâine vreun nepot vrâstat, Din lutul meu des frământat, Va rotunji în tina moale Pentru alţi galbeni, alte oale... „UN MARE ZIARIST1* La cronica măruntă, in ultimul număr al „Gândirii”, d. Nichifor Crainic scrie un elogios articol despre d. P. P. Negulescu, articol ce se intitulează: „Un mare ziarist P. P. Negulescu”. „Destinul omenirii voluminoasa lucrare a d-lui P. P. Negulescu, e construită — scrie d. Nichifor Crainîc — după cea mai excelentâ metodă ziaristică. E mai întâiu o carte de foarte largă informaţie, şi abordează problemele cele mai arzătoare şi mai la ordinea zilei: liberalismul, bolşevismul, fascismul,, naţional-socialismul. Autorul înfăţişează, toateaceste curente^mz'M^pdiS^tS' preponderenţa цМгрт spiritului con'■mem imparţialitate pe care numai cotidianele, care au renunţat la orice ideologie, il cultivă în aceeaşi măsură. Să recunoaştem că, in vremea noastră, e o virtute rară să te abţii de a emite o părere personală sau de a contura vreo umbră de atitudine în chestiuni care, prin firea lor trăesc milioane de oameni, in psihoze de entuziasm şi fanatism. Această suverană imparţialitate care la d. P. P. Negulescu vine din spiritul filozoficnăscut, iar la ziaristul profesionist ar veni dintr’un anumit scepticism al carierii, constitue un element de garanţie a informaţiei corecte şi juste”. DIN FLAUTUL» DE JAD«?ешшошз* - D. Al. T. stamatiad, poetul „Trâmbiţelor de Aur", va apare, în curând, cu un volum, de poeme întitulat: „Din Flautul de Jad". Volumul acesta e o antologie a poeziei chineze, în tălmăcirea românească a d-lui Al. T. Stamatiad. El cuprinde aproape două sute de poeme scurte, şi înfăţişează cele mai de seamă creaţiuni ale liricei chineze. СНгЪиШыоС o műXsí: ROMÂNIA LITERARĂ-у нлдськж s&pMMt&aaE ieuseMtl егшимл, ош., &nbta. teatru, fjL й*Лм Aleâ « J» еъЛл ÊL* !HBüHfflSffl|SS0BG!S гИИИЕЭ ! GUSTAVE AYMARD Se împlinesc o sută de ani de când Gustave Aymard şi-a publicat primul său roman, întitulat: „Le Trappeur de l'Arkansas”. Cu siguranţă Aymard n’a fost un mare scriitor. Şi totuşi, stilul său naiv şi plin de clişee de un romantism desuet, n’a împiedecat ca opera sa să aibă un oarecare farmec, gustat de ensibilitatea firilor simpliste, — adolescenţii, de pildă, — care i-au creat o reputaţie prodigioasă. In epoca in care eram eu însumi un adolescent, această faimă persista încă şi îmi amintesc cu plăcere cum devoram, împreună cu camarazii mei, elucubraţiunile acestui autor—preferat lui Jules Verne. De fapt noi le savuram, pentru că acele povestiri fantastice, cu bătălii, răpiri şi eroism dintr’oAmerică de Sud încă pe jumătate sălbatecă, au un fel de poesie puerilă şi tumultoasă. Ce au devenit oare acele două sute de volume ale lui Gustave Aymard? înclin să cred că aş reciti încă şi astăzi, cu plăcere, Le Condor des Andes, Le grand Chef des Ancas, Currumilla şi mai ales acele frumoase povestiri mexicane din timpul dictaturei din Santa Anna, pe care le-a trăit însuşi autorul, care, înainte de a scrie fusese un redutabil aventurier. Sau cel puţin aşa ne asigură Félix Charpentier în pasionantul său „Journal”, prezentat de Robert Gaillard. După ce a făcut de mai multe ori înconjurul lumii, Gustave Aymard a luat parte la expediţia contelui de Rousset Bourbon, acel francez extraordinar care a devenit, graţie memoriului său — şi curajului său — un fel de rege al indigenilor— mai mult sau mai mai puţin, dar ceea ce nu ştim, interesantul document al lui Charpentier relevă, că Gustave Aymard a creat în 1870, pentru ziarişti un batalion: „Les Francs-Theurs de la Presse” în care s’a angajat Alfred de Rodt, alt personagiu curios, care luând succesiunea lui Alexandra Selkirk în insula lui Robinsont, fondă aci o colonie prosperă. Viaţa lui Aymard ar merita să fie scrisă. Ea ar arăta, mai întâiu, căi în ce priveşte spiritul de întreprindere, francezii egalează pe anglosaxoni. Apoi, în al doilea rând, ar arăta că temele evasiunii nu sunt strict rezervate sedentarilor. Puţină experienţă aici sau peste tot, nu strică. In fond, acesta este motivul pentru care preferăm lui Jules Verne pe acest autor fără pretenţiuni ştiinţifice, dar a cărui opera, de la apariţie chiar, a fost străbătută de o nervură de romanesc şi exotic.T. ЯВВЕ1No1300013[’3!0!Ега1Э11ШИаИВИВ!ЯИЕЗВВ0а0НаШН1ШЕ!гаВ!ИВНЯШИВЯЯЯ1 «DE LA ROMAN LA ISTORIE» - ultima carte a lui Leon Daudet - Domnul Leon Daudet este unul din cele mai lucide spirite ale Franţei de azi. De la articolele politice până la cele mai substanţiale esseuri de Critică, d. Leon Daudet e citit şi comentat cu fervoare; ideiile sale se bucură de o circulaţie mare şi nu rareori o discuţie deschisă de incisivul critic parisian e desbătută multă vreme în coloanele publicaţiilor franceze, de cele mai luminate condeie.Recent, d.-Von Daudet, ar publicat o carte ce conţine uin esseu mailung, Intitulată: „Delà, tomán făiatWlS”*7 ue-î-xt»; imjrare ” din 7 cele mai valoroase pe care i le datorăm In această carte, autorul își expune o seamă de idei, — unele din ele întâlnite până acum de multe ori în scrisul plin de savoare al d-lui Daudet. Pe filiera romanistarie, ,se ivesc atâtea pretexte de a însemna gânduri şi consideraţii proprii, de a nota o ideie şi a trage — premizele fiind puse — o concluzie. Evident că limitele între care lucrează autorul, sunt foarte distante. Romanul şi istoria sunt extremele între care poate fi surprins tot complexul fenomenului cultural al umanităţii. Romanul, lumea plăsmuirii, sau istoria apocrifă a lumii, — cum i-am putea spune — se situiază exact la polul opus al istoriei, acest roman atât de lipsit de meşteşug stilistic şi atât de autentic şi veridic. Leon Daudet a ales intenţionat aceste două puncte de demarcaţie, aceste două planuri antitetice, pentru a putea trece fără greutate de la un domeniu pozitiv, de observaţie, la unul de pură speculaţie intelectuală. Autorul esseului „De la roman la istorie” se ocupă, în lucrarea de faţă şi de alte domenii ale яявяяяяяяяяяяяяяняяяяяяяяяявпяяяянввяашвявазшнNoЕЕЗ&9 creaţiei spirituale. Dar, înainte de a extrage, într’un articol mai cuprinzător, o parte din gândurile lui Leon Daudet, trecute în cartea de faţă, să reproducem, dintr’un hebdomadar frainteez, o notă asupra acestei cărţi, scrisă de d. Paul Chauveau: „D. Leon Daudet îşi face o foarte înaltă idee despre scriitor. Cumul de litere are un rol de jucat, o misiune de împlinit, pe care tr&L bue să l o mărturisească.: u ы jr ,Bem da crede că Leon Daudet, calificat drept reaieţionari Sn jaif* g'diui’politic, este în literatură un spirit liber şi că el reclamă pentru gândirea şi expresia sa cea mai mare libertate. „Antidotul literaturii — scrie el — este tot literatura, din moment ce ideile nu pot fi învinse, decât de idei de sens contrar, de forţe superioare".. El este contrarul unui conformist şi dacă el ştie preţul achiziţiunilor trecutului, el scrie deasemenea destul de uşor: „Opera bogată şi dură este prin natura ei „neascultătoare”. Ei neglijează critica, consacrându-i doar câteva pagini pertinente, şi lasă la o parte teatrul, pe care el nu-l frecventează, pe care îl crede dulceag şi muribund, dacă nu mort de-abținelea, în prezenta conjunctură economică, concurat de carte şi de cinematograf — fapt care constitue un punct de vedere aproape marxist. Teatral, orice sau îl spune, trăeşte mereu şi nu lipseşte mult ca să-l vedem pe Leon Daudet critic dramatic ! Convingerile şi preferinţele lui Daudetsunt cunoscute şi ele sunt sănătoase. Totuşi unele trăsături ale lor nu lasă nimic surprinzător. Faptul că el ridică pe Dumitr la rangul celor mai mari romancieri ai secolului prezent, spre exemplu, câteva consideraţiuni care le are pentru acest scriitor stimabil, se pare că trebuesc explicate ca nişte consideraţiuni extra-literare. El vorbeşte excelent şi în fraze copioase, despre memorii şi portrete ca şi unul a cărui ocupaţiune zilnică este de a rememora şi a face portrete. „Se găsesc în sfârşit în acest text abundent şi iluminat anecdote şi cuvinte care cu forţa şi candoarea lor, cu judecata sigură şi directă a lui Daudet excită totdeauna în mod plăcut gustul şi spiritul”. Un lucru ni se pare şi nouă curios, la d. Leon Daudet, care, de pe poziţia ideologică de unde se află, vorbeşte de „conjuctură economică”, socotind adică fenomenul cultural ca un produs al stărilor, economice, considerând situaţia teatrului — după dânsul deplorabilă — în funcţie de această „conjunctură". Desigur că aci e vorba de unul din punctele marcante ale unei ideologii cu totul opuse aceleia pe care o profesează d. Leon. Daudet. Corelaţia dintre stările economice şi creaţia culturală, ba chiar între acestea şi fenomenul istoric, este susţinută de adepţii „materialismului istoric”. Să nu uitam însă că cele mai dinamice spirite au avut şi celebritatea lor de... contradicţii. Gândiţi-vă, de pildă, la Dostoievski, — ca să cităm exemplul cel mai gras din câte ni le oferă ultimul veac!. ” "r" . Ml. Bârni ! Valoroasa carte a d-lui profesor Mehedinţi n’ar fi fost niciodată mai de actualitate, ca în zilele noastre. Suntem la răscrucea de unde porneşte drumul fiinţei noastre ca Stat. Drumul acesta, pe care păşim astăzi, este unul propriu, croit de românimea întregită şi încrezătoare în viitorul ei strălucit. Prin popor se înţelegea până mai ori gloata electorală, căreia i se putea zice uneori „bonjour popor !" Azi, când spunem popor, înţelegem izvorul cel mai adânc al puterilor unei naţii. Autorul cărţii întitulată „Poporul", cuvinte către studenţi, a arătat cum s’a înfăţişat şi se înfăţişează neamul românesc în timpurile din urmă. Despre poporul dela 1877, Alecsandri a spus cuvinte de laudă (Ostaşii noştri), în timp ce Eminescu scria în Timpul lucruri amare, simţind că ţărănimea se scufundă sub apăsarea străinilor ajutaţi de pătura suprapusă. In 1913, gloata poporului s’a arâtat nu se poate mai vrednică, sărind cu mare avânt să-şi facă datoria la hotare. In 1916—1919, aceiaşi gloată s’a opredit sprijinul cel mai statornic, in mijlocul şovăirilor păturii suprapuse, din care s’au ivit chiar trădători de ţară. In sfârşit, după Unire, tot poporul s’a arătat mai bun şi mai înţelegător decât cârmuitorii. Mulţimea care munceşte şi tace e gata acum să câştige bătălia grâului, a porumbului şi alte biruinţe sănătoase, când pătura conducătoare zilnic îşi arată bubele (cum se vede din cercetarea bugetului comunelor, etc., etc.). Scrisă cu gândul la tineret, cartea, de faţă va ajuta pe cei care se gândesc la ziua de mâine, să preţuiască mai drept puterile mulţimii muncitoare, sprijinul cel din urmă, al unei ţări — mai ales în epoca noastră de „teroare internaţională". Autorul face însă o parte dreaptă şi personalităţilor de seamă, îndeosebi omului de Stat, când se întâmplă să fie pe undeva....Acesta, scrie autorul, poate tot, poate să schimbe chiar temperamentul unui popor, impunându-i propria sa energie Constituind pentru noi o adevărată carte a vremii, suntem convinşi că „Poporul" se va bucura de primirea rezervată cărţilor mari CÂRŢI NOUI S. MEHEDINŢI : „POPORUL” (CUVINTE CĂTRE STUDENT!) ED. CUGETAREA