Românul, ianuarie 1912 (Anul 2, nr. 3-24)

1912-01-29 / nr. 24

Anul II Arad: Duminecă 29 Ianuarie v. (11 Febr. n.) 1912Nrul 24 ABONAMENTUL : Pe un an . . 28'— Cor. Pe jumătate an 14'— „ Pe 3 luni . . 7'— Pe o lună . . 2'40 „ Pentru România și străinătate : Pe un an. . 40'— franci Telefon pentru oraș și interurban Nr. 750. REDACȚIA și ADMINISTRAȚIA: Strada Zrínyi Nrul 1 a. INSERȚIUNILE se primesc la administrație. Mulțămite publice și Loc deschis costă șirul 20 fii. Manuscriptele nu se înnapoiază. Aniversarea lui I. L Caragiale Cu ziua aceasta, marele artist din generația celor ce împreună cu Eminescu au pus temeliile literaturii românești moderne originale, Ion Luca Caragiale, artistul vecinie tânăr intră în rândul bătrânilor noștri. Astăzi se împlinesc i0 de ani de când s’a născut pe pământul României,în modestul sat de pe valea Prahovei sglobii, Mărginenii, El, Ion Luca Caragiale, geniul neastâmpărat și capricios al neamului nostru — și ziua aceasta trebuia să ne găsească în situații mai puțin tulburi spre a ne putea da senini operei bogate și senine și seninului Caragiale însuși. Acum când bătrânul nostru albește, după ce și-a împlinit toată datoria față de literele române, ne cheamă iară opera lui plină de surprize ca și viața lui însăși. Și după cum, urmărind zi cu zi anii lui nenea Iancu, abia-l recunoaștem, asemenea ne lasă uimiți opera lui variată, la a cărei închegare n’a putut prezida decât capriciul, capriciul geniului mare. Cine ar putea pune laolaltă sub acelaș nume, Momentele, Scrisoarea pierdută, Noaptea furtunoasă, Năpasta, Făclia de Paști și Hanul lui Mânjoală !... Cum, dacă nu le-am fi văzut închegându-se sub ochii noștri?... Opera marelui nostiu satiric o vom păstra și ne vom împărtăși noi și urmașii noștri din bogatele ei daruri, iar bătrânului îi aducem, în această zi aniversară, iubirea și venerația neamului nostru de pe aceste plaiuri. ! Afacerea Goga-Vaida Domnule Director ! Alăturatul raport asupra conflictului dintre domnii Alexandru Vaida și Octavian Goga, întrucât concluziile la care am ajuns au fost acceptate de părți, închide definitiv incidentul la a cărui aplanare mi-a fost dat să contribui. Dacă neîngrădit de toate chestiunile de formă și procedură mă aflam intro situație mai prielnică decât un tribunal sau un juriu pentru descoperirea adevărului, faptul, că părțile și-au pus iscălitura în josul concluziunilor mele le dă toată autoritatea lucrului judecat. In urma acestora îmi permit a cere de la d-voastră, să dați ospitalitate lucrării mele, împreună cu textul concluziunilor în întregime, fără modificări, iar în vederea scopului, ce l’am urmărit și pe care îl vor aprecia toți românii de inimă, și fără comentarii, lăsați vremii să mai potolească valurile cugetului românesc răscolit de această tragică ciocnire. Mulțumindu-vă cu anticipație, vă rog domnule director să primiți asigurarea deosebitei mele considerațiuni. Budapesta, 8 febr. 1912. Raport €. Stere asupra conflictului dintre domnii Al. Vaida-Voevod și Octavian Goga. Prin comunicatul publicat în „ Românul“ și „Tribuna“, — al cărui răspuns prealabil l-am supus domnilor Alexandru Vaida-Voevod și Octavian Goga și am primit de la domniile lor asigurarea categorică de adeziune: — am făcut cunoscut publicului românesc că m’am crezut dator să propun mijlocirea mea amicală în conflictul ivit între acești doi bărbați de seamă ai neamului nostru, înainte de a expune rezultatele intervențiunei mele, sunt silit să lămuresc toate împrejurările și condițiunile, în cari am făcut acest demers, fiindcă numai astfel vor fi în acelaș timp lămurite pe deplin atât caracterul însuș al intervențiunei mele, cât și valoarea reală a rezultatelor obținute prin ea. Din nenorocire incidentul dintre domnii Vaida și Goga nu se prezintă ca un conflict pur personal. Acești doi oameni, dimpotrivă, au trăit ani îndelungați în cea mai strânsă intimitate și prietenie. Dacă ne-a fost dat să-i vedem față ’n față ca dușmani, aceasta nu se datorește decât raporturilor nenormale izvorîte din disensiunile politicei care au dat naștere conflictului nenorocit dintre „Tribuna“ și comitetul național. Astfel, deși în momentul de față rolul meu se mărginește la încercarea de aplanare a unui conflict personal, totuși mi se impune să încep prin precizarea atitudinei mele față de conflictul politic, fiindcă numai așa rolul meu adevărat și însăși motivele intervențiunei mele, vor putea fi puse în lumină. Poporul român din Ardeal și Ungaria luptă în momentul de față înainte de toate pentru apărarea și afirmarea a însăși ființei sale naționale. Condițiunile și împrejurările luptei politice în această situație nu pot fi confundate cu ale popoarelor a căror existență ca neam este în afară de discuție, fiindcă în cazul acesta toate cauzele de diferențiare, din punctul de vedere social sau de concepție filozofică, au o însemnătate cu desăvârșire secundară. Un gânditor atât de paradoxal cum este Bernard Shaw, — liber-cugetător, socialist și revoluționar, — recunoaște această „necesitate blăstămată“ pentru o țară, care se află la un grad de cultură relativ atât de înalt cum este Irlanda (în prefața pentru oamenii politici la „John Bull’s other Island“) și nu trebuie să scăpăm din vedere, că acolo poporul irlandez a reușit cel puțin să se constituie într’un factor politic însemnat, adeseori La Hanul lui Mânjoală de I. L. CARAGIALE Un sfert de ceas până la hanul lui Mânjoală... de-acolea, până ’n Popeștii-de-sus, o poștie , în buestru potrivit, un ceas și jumătate... Buestrașu-i ban... dacă-i dau grăunte la han și-l odihnesc trei sferturi de ceas... merge. Care va să zică, un sfert și cu trei, un ceas, și până’n Popești unul și jumătate, fac două și jumătate... Acu sunt șapte trecute: ăl mai târziu până la 10, sunt la Pocovnicu Iordache... Am cam întârziat... trebuia să plec mai devreme... dar în sfârșit!... de așteptat, mă așteaptă... Așa socotind în gând, am și văzut de departe, ca la o bătaie bună de pușcă, lumină multă la hanul lui Mânjoală, adică, așa-i rămăsese numele; acuma eră hanul Mânjolenii — omul murise de vre-o cinci ani... Sdravănă femee! ce a făcut, ce a dres, de unde era cât p’aci să le vânză hanul când trăia bărbatu-său, acuma s’a plătit de datorii, a dres acaretul, a mai ridicat un grajd de peatră, și încă spun toți că trebue să aibă parale bune. Unii o bănuesc că o fi găsit vre-o cași moară... alții, că umblă cu fermece. Odată au vrut s’o calce tâlharii... S’au apucat să-i spargă ușa. Unul dintre ei, ăl mai voinic, un om cât un taur, a ridicat toporul și când a tras cu sete, a picat jos. L-au ridicat repede! era mort... Frate-său a dat să vorbească, dar n’a putut — amuțise. Erau patru inși. L-au pus pe mort în spinarea lui frate-său, și ceilalți doi l-au apucat de picioare, să-l îngroape undeva departe. Când să iasă din curtea hanului, Mânjoloaia începe să strige pe fereastră, hoții! și'n față-le, facă zapciul cu mai mulți inși și cu patru dorobanți călări. Strigă pomelnicul: „Cine-i ?“ Hoții cei doi, fugi care ’ncotro! rămâne mutul cu fratesău mort în cârcă. Acii, ce te faci la cercetare ? Toată lumea știa că mutul vorbește; cui putea să-i treacă prin cap că mutul nu se preface ? L-au bătut până l-au smintit, ca să-i vie glasul la loc — degeaba. De atunci li s’a tăiat pofta flăcăilor să mai calce hanul... Până să-mi treacă toate astea prin minte, am sosit. O sumă de cară poposesc în curtea hanului ; unele duc la vale cherestea, altele porumb la deal. E o seară aspră de toamnă. Chirigiii i se încălzesc pe lângă focuri... de aceea se vedea atâta lumină de departe. Un argat îmi ia calul în primire să-i dea grăunțe la grajd. Intru în cârciumă, unde fac țeferea oameni mulți, pe când doi țigani somnoroși, unul cu lăuta altul cu cobza, țârțâie într’un colț oltenește. Mi-e foame și frig — m’a răzbit umezeala. — Unde-i cocoana? întreb pe băiatul de la tarabă. — La cuptor.— Trebue să-i fie mai cald acolo, zic eu și trec, printr’o săliță, din cârciumă în bucătărie... Foarte curat în bucătărie... și abur, nu ca în cârciumă, de cojoace, de cisme și de opinci jilave — abur de pane caldă. Mânjoloaia priveghea cuptorul... — Bine v’am găsit, cocoană Marghioale. — Bine-ați venit, cocoane Fănică. — Mai s’o fi găsind ceva de mâncare? — Pentru oameni de omenie ca dumneata, și la miezul nopții. Și repede cocoana Marghioala dă poruncă unei cotoroanțe să pue de masă’n odaie, și pe urmă s’apropie de cotlon la vatră, și zice: — Uite, alege’ți. Cocoana Marghioala era frumoasă, voinică și ochioasă, știam. Niciodată însă de când o cunoșteam — ș’o cunoșteam de mult: trecusem pe la hanul lui Mânjoală de atâtea ori, încă de copil, pe când trăia răposatul taică-meu, că pe acolo n’era drumul la târg — niciodată nu mi se păruse mai plăcută... Eram tânăr, curățel și obraznic, mai mult obraznic decât curățel. M’am apropiat pe la stânga ei, cum era aplecată spre vatră, și am apucat-o peste mijloc; ajungând cu mâna de brațul ei drept, tare ca peatra, m’a ’mpins dracul s’o ciupesc.— N’ai de lucru ? zice femeea și s’a uitat la mine chiorâș... Dar eu, ca s’o dreg, zic: — Strașnici ochi ai, coană Marghioale! — Ia nu mă’ncânta, mai bine spune ce să’ți dau. — Să’mi dai... să’mi dai... Dă-mi ce ai dumneata... Zău.... Și eu, oftând . — Fie, că strașnici ochi ai, coană Marghioale ! the&■iCA.