Romănulŭ, august 1863 (Anul 7)

1863-08-26

754 ROMANIUI« A ,re, miră, cumu dupe state probóde ce s’a căutațui adevărului, dupe atătea lopețî de țerină ce-î s’aă turnată în copii, după atăte atestate de patriotisme ce și–au dată ómenii de la guvernă, guvernamentalii și organele lorii, se miră, dică, cumii fericiții dileî »’au alergată încă la ună miciălocă, adecă la declinarea substantivului masculină, patriotisma, și se cănte din surse și tobe. Eu suntă patriotă. Tu ești patriotă. Elă e patriotă. Noi suntemă patrioți. Voi sunteți patrioți. Ei suntă patrioți. Cu lojii suntem patrioți. Lumea se mai miră de ce nu facă întrebuințare de cunoscuta espresiune a unui om, pe care d-loră trebuie se să fi cunoscând», căci este russü. Pothomkin, căci el este acela, care la plecarea luî din București, vedinduse asediată de mulțimea nenumerată a rusolatriioră amatori de boemă, i-ar adunata pre toți într’nă sală mare, și spre a scăpa de uriciosulă obiceiă ală supscrierii alătoră pitacuri parțiale, le disese în genuche in jurulă lui, și rădicăndă manile sale asupra capeteloră, soră strigă muscelul» în glasă mare. .,/sea hotăru“ Asia si d- soră, de ce nu facă asemine adunînduse la una locă și strigăndu-și uă dată pentru totă dăuna. Toți suntemu patrioți. De acolo să se puia ora pe traiă. Dară din tóte aceste, ce ese? Cea eșită ? Miseria de tote pitele. Și ce póte eși din atestate de patriotismu, de escelentii, de învețiată, erudită, luminată, strălucită la care hora țeră strînge din umere ca la comedii; însă totă își aduce aminte de cântecul» Transilvană: „Hora be și veselește, „Țăra plânge și plătește.11 In adeveră, tristă reră făcu românii în trebile actuale ale Europei. Tristă suntemu represintați noi în marea horă a națiunilor». Suntemu puși la index. Lumea ne arată cu degetulă. Dacă este că opiniunea publică se fie privită ca espresiune a voinței poporelor, și presa organulu acelei opiniuni, dacă este se ținemă sămă de unanimitatea cu care au desaprobatu presa independintă din Europa, pașii guvernului nostru în cestiunea polonă, apoi cele ce chemă, sunt niște adeveruri matematice. Ne întrebăm», privindă la păcatele presintului, óre asta de miseră, și stingadă, se fi lucrată și vechii roman!, cână fu vorba despre consingvitură ce îi se cerea a aduce din partele la pătura ci vilisațiuni ce se plinea în dilele soră ? De au lucrată totă asta de 99 miselește ca noi cești de astăzi, cum s’aă mai păstrată, cumu s’aă mai strecurată acăstă nefericită fără printr’atăte vijelii și valuri de suferinți? Durerea ce sterni în anima nostră niște atari reflecțiuni fuindalsamată de cate-va cuvinte aruncate undeva de unulă din cei mai mari ómeni ai Romănilor”. „Românii, dice în veci regretabi„luiu N. Bălcescu, s’aă purtată totă „d’auna ca niște viteji, au făcută cele „mai mari jertfe, și-aă vărsată săn„gele penă la mulți pentru apărarea „civilisațiunii și a libertății, și Europa, de ar fi recunoscuttóre, ar plăti „cu ore-care facem de bine jertfele „soră.“ Intr’adinsă, se aruncă cu o ochire fórte repede în trecutulă nostru istorică, spre a proba prin fapte guvernului nostru de astăzi, că patria romăniloră s’aă păstrată până în zilele nóstre, nu cu uă politică tocmai ca cea a ce urmăra elu. Și rugămă pe guvernă, se nu no ție de ren, dacă ținemă asta multă la învețiemintele istoriei. Au dera n’a disu însuși Caramzin, care ca una istorică moschiceștii, treime se fie forte familiarii guvernului nostru, că „istoria „este testamentală lăsată de către stre,,moșî strenepoților, ca se re servă„scă de tălmăcire timpului de facia, și „de povățuire timpului viitoriă? De! ce se facem»! Noi iestia antiguvernamentalii suntemă camă bigoți. Ne camă ținemă de cuvintele de pe urmă, de testamentulă strebuniloră noștri. Celă puțină credimă, că în acestu casă, și macara de hatirulă rusului Caramzinu, va fi și guvernată de idea nóstra. S’apoi aceaa nu voră fi bănuiți c’aă scrisă de patimă ca se supere ministeriului Cretzulescu. Ce dice într’adeveră istoria? Ea ne spune că Românii au fostă cei ănteiă în Europa cari au avută armii regulate. Moldovenii la 1400, suptă domnulă Iuga; Muntenii la 1410 suptă Mircea celă mare. Ei au fostă dice ună istoriografă modernă, d. Cogălniceanu, în cursulu mai multor sedii apărători religiunii ș’aî civilisațiunii în contra islamismului și a barbariei asiatice. Numele lui Mircea celă mare, al lui Vlad Țepeșî, al lui Ștefan celă mare, supranumită valută creștinătății, de către însuși capulă luinei catolice; numele lui Mihai Vităzură ș’ală lui Șerban Cantacusin care înpreună cu Sobieski ală Poloniei au scăpată Viena de Turci, merită a fi prenumerate între aperătorii progresului omenirii, căci cu preciuiu sângelui Iorănă înpiedecată pre musulmani a strebate în inima Europei. Ei n’aă deschisă porțile tetei forintel și barbară, precumă se face pe la noi astăzi, ci lenă închisă și apărată cu piepturile, cu căpițele soră. De ce n’a voită Dumnedeă ca acești bărbați mari, se găsăscă imitatori și în generațiunea actuală, căndă acumu cu nisce sacrificii multă mai mici, ar fi făcută lucruri fabulose? Inse bătrînii noștri nu erau învețiațî a da napoi din facia nici unui periclu și ei stricau a fi mari în timpi de pace precumă stricau a fi în timpă de resbelă. Romanii au fostăcei antei cari aă recunoscută și protegiată în patria loră toferință religiósa și libertatea conșciinței. Pe căndă în alte țeri, secte și religiuni deosebite, erau prigonite, persecutate, în România, fiecare se ruga lui Dumnedeu în religiunea cei plăcea, liberă și nesuperată de nimine. O picătură de sânge nu s’a vărsată la noi pentru acăsta, pe dndă aiurea s’aăversată torinți. Ei aă fostă dintre cei ăntei, cari aă înbrățișiază tiparulă (1512). Ei aă fostă dintre cei ăntei cari suptă Matei și Vasile Lupulă, aă adoptată limba națională în biserice (1640). Cancelariile și scólele nóstre în seolii XV, XVI și XVII s’aă bucurată de ună renume întinsă. In ele s’au formată una mare numeră de ómeni însemnați, între carii se nu uitămă a însemna și pe Sobieski fratele măntuitoriului Vieniî. Codicile nóstre au servită de modelă aceloră ale Rusiei. Instituțiunile nóstre au fost admirate de Petru celă mare care le-au numită drepte și crestinesci. Romănulă Nicolae Milesco, a fostă preceptorulă marelui reformatora ală Rusiei și ănteiusă ambasadorii ală Czariloră în China. Romanul« Petru Moghilu, este fundatorulu academiei spirituale din Kiev. Romănulă Pavel Berindei este autoriuliăntelului dicționariă slavo-rusă. Romănulă Heresco, scriitoriă renumită, este fundatorulu universității de Moskva. Romănulă Dimitrie Cantemir, principe și mare erudită, mare autoriă, este președintele academiei scriitiloru din Petersburg. Istoriografiil imperiului Turciei, Romănuță Anteohă Cantemir, mare scriitorră, poetă și diplomații, este supranumită Boileau al Rusiei. Cu greă va găsi cineva să causă, ună cămpu de bătaiă ce se se fi dată pentru libertate, civilisațiune și religiune, în care se na fi luată parte și românii. Astăferă, după venirea fanarioților, după începerea decadinței, după ce li se închide orice carieră politică și militară, îi vedemii că umplu armata lui Carolă ală XII regele Suediei. Ei alergă în glote luptă stogurile Principelui de Savoia, Duce alesă ală ostiriloră imperatorilor Germaniei și mnemică ne ’ipăcată ală sectatoriloru semilunei. Oricine s’a sculată in numele acestora trei principii: religiune, libertate, civilisațiune, nă aflată între romani aparători călduroși, bravi, desinteresațî. Asta aă știută lucra strebunii, pentru ca se nu remăie în urmă, pentru ca se mărgă la o ialtă cu lumea cealaltă, cu seciulu. Puteți se nerespundeți, că și acuma este totă asta, că guvernulă împinge țăra totă pe calea propășirii, și că nu scapă nici ua ocasiune pentru a nu afirma esistenția și drepturile națiunii române. Oă singură întrebare pusă și des legată, va arăta dacă lucrul este asta sau nu. Ce crede guvernul nostru că au făcută domnii Serban Cantacusin și 9 9 Constantin Duca în 1683 căndă se rexară luați înainte de „totuiă“ armatelor turcești care luptă Mahomed ală IV, mergeau să ia Viena, se dobare imperială austriacă, se pătrundă, în inima Europei și se stingă cele dupe urmă semne ale civilisațiunii? Permite-ne ai spune noi. Era îngrozitóre privirea numai a acestei armate, căci se compunea de peste 250,000 omeni. Se adunase tătarimea de pretutindinea. Așișderea Turcimea de la resărită, apusă și mădăcii. Domnii românești, Cantacusin, Apaffi și Duca, cu tóte oștirile soră, aă fostă siliți d’a mări lagărulă turcescă la Bolgradu, Sultanuiu a remasă aco,ără Cara-Mustafa vizirulu a mersă ș’a pusă asediulu drept« marii Vieni», începăndă a bate cetatea din tote părțile. La apropiarea acestui potopă, imperatoriulă Leopold I, părăsi Viena și fugi la la Linz. Cinci zile de mai întărdia în cetate îlu prindeau Turcii de la ușră. De la Linz, imperatorele imploră ajutoriul„ Polonilor». Domnii români și oștirile soră își asediază cor-999 Aturile în mica pădurice numită Gatterboetzel, aprope de Hetzendorf, o mie pași mai susă de palatulu Schoenbrun. Pe căndă Turcii se ocupau a bate cetatea, românii erau întrebuințați a face podulu de pe Dunăre. Dară ei lucrau cătă mai încetă doară va apuca a veni ajutoră creștiniloru din cetate. Afară de acesta Șerbanu profită de o*casiune, pentru a întreține relațiuni ascunse cu asediații, prin mijlocirea unui pater jesuit pe care-lu ținu ascunsă în cortulă sen. Șerbanu ii asigura despre totu sprijinul ă sen. Intăria speranțele soră, îi prevenea despre ora în care puteaă face uă eșire, spre a dărîma lucrărele făcute de însușelă, îi sfătuea setie bărbătește, încă căteva zile, căci Turcii sfărșescă pulberea de turn, și nu voră mai ave cu ce bombarda cetatea. Le scrise despre apropiarea lui Sobiețki. Creștinii au avută probă de sinceritatea romăniloru din acea a că tunurile nóstre erau încărcate pururea numai cu paie; că soldații români au fostă cu strășnicia popriți de la ori ce pradă, în fine că în doue eșiri ce au făcută nemții despre partea romănilor, n’au fostă surprinși. La 11 Septembre sosește și Sobietki cu Polonii. Turcii es înaintea lui spre ală opri de a intra, căci după unu bombardamentă de 63 de zile, sperau că va fi slăbită in deajunsu cetatea pentru a o pute lua. Dară Polonii băndă bărbătește bătaie, aă resbită pre păgână, carii speriați aă ruptu-o de fugă, părăsindu-și corturile, vitele, provisiunile, și tóte avuțiile soră. Astăferă se mântui creștinătatea de turcire numai prin concursură bărbătescă și inteliginte a două popore ce ar merita o sortă mai bună. Românii și Polonii. Pănă a nu se intorce acasă, Șerbanu a ridicată în onórea acestei biruințe și a Romănilor, un cruce de stejar», naltă de șase coți, pe care scrise latinește : „înălțarea crucei este ținerea lumei. Crucea e podoba bisericei, paza împăraților, întărirea credincioșiloră, mărirea îngerilor și rana draciloră. No! Șerban din mila lui Dumnedeă principele, moșteanură și Domnulu etc. terei Muntenesci, amă rădicată crucea acăsta în loculu acela unde in tóte dilele se se cinstăscă de toți ómenii întru vecinica pomenirea nóstra a iară nostrii pe timpulă căndă vizirulu Cara Mustafa Pasta ocolise Beciul« din Austria de josu în 12 Septemrie anulă 1683 etc.* 1“ Crucea acesta, se ținu pînă în zilele lui Sinea în curtea arhiepiscopului din Viena. Onorea de a fi mântuitorul» Vienei, împreună cu Sobietki ală Poloniei, este recunoscută lui Șerban de însuși cornitele Valstain, ministru imperială, adresată domnului Valachiev la 28 Februariu 1688.2 Acumă, după politica ce s’au inaugurată astăzî la noi, ne este ertatu a întări cu tóta siguranța, că guvernul» actuală de era în loculă și timpulă lui Șerban Cantacuzin, ar fi dată de tată în nemți și poloni, aleture cu turcii, pe căndă Serban n’ar fi dată în poloni la Costangalia nici în rupturu capului. S’ar fi mântuită Viena daca principii români lucraă, la 1683, suptă impresiunea unei politici strivite și necaiifiabile ca cea de astăzi? nu. Asta dară ăcă probază că bătrînii Domni, scriă osebi multă mai bine causa țetei țoră, cumu ș’a civilisațiunii și omenirii de causa barbariei, a streinului și a înapoiărei neamului omenescă. In adeveră, ce ar fi poprită pe Șerban vodă, pe Duca vodă, tributari, vasali ai unui despotu puteri că ce’i luase, ce’i înebușise cu cele 300.000 de turci și tătari, d’a face, creștinitorii din Austria și Vienei aședate, tóte relile care le făcăă și turcii geloși, prepuitorî, pismătareți? Aö dara nu se aflau aceste Domni în o posițiune multă mai grea, în facia turciloră, de câtă nu este guvernulă României libere în facia rușiloră? Purăă ei și sperau înșela argustită celă cu milióne de ochi ală osmanliului ? nu. Și cu tóte aceste, ei aăsclută lucra astă-felă încă nu au ajutată puternică causa creștinătății ș’a civilisațiunii, și nici cu turcii nu s’au stricată. Și pentru ce? Pentru că mai nainte de tote, poporele ca și individii, Domnii ca și particularii, au conștiința soră. Șerban Cantacusin, acelă Doumă care aă făcută multă pentru civilisarea Romăniloră, n’aăz voită ca cooperarea lui la asediulu Vienei, la uciderea creștinătății, a libertății, a civilisațiunii, se rămăie ca o pata negră asupra consciinții poporului romănu. Elă n’aă voită ca strenepoții lui ș’ai contimporanilor lui, se fiă aretațî cu degetulă in lume, ca călăi, ca ucigași de popóre luminate, ca complici ai barbarilor de la răsărită. Datoria, judecata, rațiunea, patriotismul ă sta la dănsulu în capă, nu suptă tălpi; pentru aceaa a lucrată astăleră, în cătă numele lui se ftă pomenită cu amare de tótá creștinătatea, de tóte generațiunile române, în trecută, în viitoriă. Dară crede guvernulă nostru că în felul ă în care a lucrat ă, a așternută tetei mă pată de rose, ca i-a asigurată ună viitoriă mai bună? Fie bine încredințată că nu. Puie urechea în țarâ, și va vede ce dice ea, ce dice opiniunea publică, ce dică clasele cele nedependinți de dănsulu. Scdța capul pe ferăstră afară, și numai atunci va vede lumina. Nu tófa țăra se compune din apținuți. » Adresele de comandă n’au fostă nicî uă dată espresiune«« cea sănătasă a voințeloră țerei, nici tăria unui guvernă bună și popolară. Nimine n’a vădută în viața lui mai multe adrese de mulțumire ca caimacamul» Vogoride ... și apoi ? . . . deșertăciune... . Ni se totă căuta despre neutralitate, despre neviolabilitatea teritorului romănesci etc. etc. Surtout pas trop du zele, au disk bătrânul ii diplomată Talleirand. Tóte lucrurile se le faceau mesurate în lumea acesta păcătosă și nenorocită. Altmintrele țnă prea mare ușii, ajunge a fi abusit. De ocamdată lumea se înșelase de aceste cuvinte, ca de căntecul unei sirene, dară pe urmă adeverulă a plutită, lumina s’a făcută. Pe urmă toți au disă acestu zelujyde ce nu s’a pusă și’n poprirea armelor moschicești? De ce s’a propusă în cestiunea armelor italienești? Ce amestecă mai auzimă că este cu niște crime unguresc!? Bacă atătea păcate cari ne atragă, cu dreptă cuvîntă, din partea Franciei, Angliei și a Europei, propusă de rusofili, de instrumente rusești. Cine nu știe că unirea nu s’a decretată nici în conferințele din 1856, nici în cele din 1858, pentru că n’a voită Anglia, care striga în gura mare, în istorie, în parlamentă, în congresă, ca unirea este să manopere rusescă; ca unirea principatelor, în locă de a slăbi, va întări mai multă pe Rusia, care are aici simpatie paterice; acestu limbagiu îl ține Anglia și astăzi, și se scie că glasulă poporului englesă, este glasulă lui Dumnedeu pentru poporele asuprite. Cumă am dovedită guvernulă nostru doar cinci ani încóce, că noi nu suntemă ruși, că n’avemu simpatii pentru Rusia mai multă de cătă pentru Europa ei, vilisată ? Potere ni se respundă ca fără a fi rusofili, actualminte, interesul ă țerei ne cere a fi pentru politica Rusiei, a fi aliații iei, căci ea singură ne póte da garanțiile cele mai mari; că stricăndu-ne cu dînsa, nu căștigămă nimică, fiindcă resbelulă pentru Polonia nu se va face. Tóte aceste potă se fiă bune și frumóse pentru cine nu vede de cătă la vîrfală nasului seă. De raționămă însă una momentă, discoperimă ca nu tocmai acesta este politica ce s’ar lovi cu interesele romănilor. Eacă pentru ce. Ori ce națiune, are o politică a sa propria, aliații ei presei. Politica nostră pare se aibă ochii țintiți spre Nordulu barbară, pate se fie ună satelită ală lui sau se țintăscă spre ocidentale luminată, civilisată, care ne-a garantată puținile libertăți ce avemă A astăzi, care ne-a scăpată din ghiarele rușilor, și care este în stare a ne înlesni desrobirea Besarabiei? Cari suntă aliații noștri firești? Muscalii, mnă poporă de origină slavă, vulturulă care stă gata a ne înghiți în tote dilele, sau francesii, italiana, și la estremă chiară englesii, ca popore depărtate de noi, ca popore înrudite cu noi, și cari n’au altă interesă de cătă prosperitatea nostră ? Politica Europei luminate, politica reî nvierii naționalitățiloru, trebuie se fiă politica nóstra, căci acesta nea înviuată și pre noi, precum ă a înviată pe italian, și precumă câtă a ’nvina și pe poloni. Ce felu, noi poldlă libera și liberală prin tradițiune, se venimu a simpatisa c’unu colosă care câtă a ucide pre Lesi, prin noi, și apoi pre noi prin Lesi, cumă ne-am mai ucisă? Noi se tinde mă măna de ajutoră unui imperiu, în ochii căruia drepturile popórelorü 99999 1 Șincai, anulă cronicei 1683. 1 M. Cogalnicanu.