Romanulu, mai 1866 (Anul 10)
1866-05-14
ROMANULU 14 MAHL Se iogenunchiamu darű în pulberea oselor străbune, și se înulțlumimO Dumnezeului popóreloru rugăndulu a retrimite intre noi curagiulii Z*^0TM de alte dăți. Se nu ni se Zică nu se póte, că frumosul a nostru de Tinu nu se va îndeplini, că românii nu mai sunt vrednici de lucruri mari. Acesta se putu pînă la 14 Fevruarie. De atunci în cace, nu! De acuma n’avemu de căt’ se vremu se fimd liberi și mari și vomu puté. A vrută națiunea și s'a putută. 10 MAIU a aretat’o acesta pînă și celorü mai necredincioși din țară și de’n afară din țeră. Astazi VéZuráma că nu in deșerte s’a Zisu.‘ De vei ave intru tine credințiă călă unu firă de muștariă, vei resturna munți........ Nefericita acela carele n’are credință în sine și ai sei. — Credințiă daru în noi, și cătră noi, mucarü în cele din întru, căci pentru cele din afară, concursulu Europei luminate și imparțiale, îl avemu. Gagiula este pe tronul lui Stefanu și Mihaiu. Și are în ceartă, de nu în sine și ’n dreptatea causei loru, în braciulü loru, se încredeafl și bizuiau vechii români, cându, — după cumu ne-o spune marele nostru istoricu Bălcescu,— credincioși, sublimi, îngeau chiau pe câmpii bătălieloru, căutăndă laurele biruinței sau coróna martiriloru; și asta-felu îmbărbătați, se aruncau mulă împrotiva a fiece, în mijloculu vrășmașilor; și biruinția era a loru, căci ea merge cu cei drepți; căci libertatea este pentru popore; și cei ce se luptă pentru drepta și libertate, se luptă pentru totu ce e mai săntu pe lume. Imperatorelc Ioan Paleologu, la trecerea sa prin Moldova, în 1423, întrebă pe venerabilele Domnii Alesandru Vodă célu Bune: Cari sunt protectorii Moldovei, de c {era atâta de frumosă, respectată și puternică? „Credințiă mea și spada acésta, suntu unici mei protectori “ rospunso cu fală Marele Domnu. a Eta unu rospunsu vrednicu de unu Dómnu, de unu românii ce svea credinția în sine. Martură este istoria, că Românii întotúdeuna așia au vorbită și așia au facutu. Pre dînșii nici uă dată nu i-a spăriatfl numerulu célu desproporționatu, numerulu célu de douezeci de ori mai mare alu neamiciloru. De aceea au trecutu ei invingĕtori prin vijeli I cea aprigă a șeptesprezece secte:uă vijeliă în care s’au perdutu sumă de alte popóre. Dacă Românii vechi n’aru fi fostu înzestrați de la natură, cu un asemene eroi in valóre, eu nu s’arű fi aruncatu ei cu sânge rece, nu în mai puține decâtu în 466 vesbele regulate, din cari în trecătu, vomű însemna 21 de campanie susținute contra Poloniloru, 18 în contra Unguritoru 31 în contra Turciloru și Tatarilorij, 8 in contra Casacilori, multe altele în contra muscaliloru, Bulgariloru și Greciloru? Și mai întotúdeuna Românii au egita triumfători. Baiű unde nu triumfau, ceea ce se întîmpla fórte rarü, romănulu impunea respecte neamicului seu prin focului înoșmaea și bărbăția cu care soia se se apere, asta-felu dă neamiculu nu-Iu mai ataca curíndu, și se mulțămia că a scăpată cu faclă curată. Se nu credia cineva că numerulu celu mare alu Româniloru au contribuitu ceva la acésta. Iu totodeuna, cifra oștirilor ce ai noștri au vîrîtu în luptă, a fostu mai multă decât o mică, — Petru Rareșă vodă întimpină, la 1338, pre Poloni cu 26,000 omeni și 30 tunuri. Alecsandru vodă Lăpușnianu, se luptă, la 1361, în contra lui Despotü Eraclide cu 23,000 ómeni, lon Vodă, cela cumplită, se revoltă, la 1374, în contra Turcilor, cu 30,000 soldați strînși ia pripă; — înse face min ni de vitejii. Michaiű se lupta la Călugăreni insocitü numai de 16 mii eroi contra 200,000 de Turci. De altă putema conchide de aice, decătO că neamicii romănilor sa luptau ajutorați de mulțime și de nimerit, pe canda românii nu erau susținuți decâtu de tăria lorü și îndrăsnela morale? Dreptatea causei, valorea soldaților și a papilor, este vederata că era în vechime puterea acea nesfărmabile a Românului. * Dreptatea causei, se dovedesce la Romăui prin aceea că resbelele lor, rare ori au fostü ofensive, ci de-apurure defensive. Probă că noi n’amüresluită, chiarü la culmea gloriei nóstre, subü Munci, Ștefani și Mihai, uă palmă de pâmîntă, mrcara, din teritoriu străină.Românulu stă și astăzi acolo unde s’au înfipta Divinulu Trajanü. Mărgenile firesc ale Daciei, astăzi, ca și la 103, sunt: Tissa, Nistru, Carpații, Dunărea și Pontul Euxina, pecetluite, aceste etaje, cu acea idiomă, care continuă a fi, astăzi, ca și’n timpii clasici ai colonisării mai latină decâtu francesca, decâtu italiana, decâtu spaniola și portugesca, latină astafelű că italianii se speriaâ, la 1839, și strigară în plinu Parlamentul ce descoperire și ce auigură!.... încătu pentru capii militari, íncatu pentru Eroi, Incatu pentru conducători, de a avutu sau nu romănulă va spune că listă ca acésta, estrasă din sinesarulu sânțilorO martiri ai causei nóstre: Boldur (Costakhe) Vorniculu, Șendrea Hatmanulu; Cărăbetul Vorniculu Grozea Vorniculu; Hatmanulu Barbovski, Vorniculu Bucima; Hatmanulu Buhusiu; Hatmanulu Arbore; Domnii: Dragoși, Alecsandru, Bogdana, Ștefanu, HareșiO, Ioanü, Vasile Lapușnianu, Movilă, Gantemiru, Mircea III, Vladu Țepeșiu, Radu de la Afumați, Mihiu Viteazul, Șerbanu 1, Matheiu Basarabu; Generării Danu nepotulu lui Mircea; Zovisio Negru; Radu Buzescu; Banulu Mihalcea; Banulu Manta; Farcașiă; Albert Kirali; Banula Udrea; Baba Novaca; Georgie Radi, Calonfirescu, Durada, lancu, și alții, și alții, și alții. Care națiune nu s’ar mândri cu nisce măndre nume ca aceste de Eroi? Ei bine românii |e au și totuși păcătuescă a nu se mândri. Și soiți pentru ce? Pentru că nu toți îi cunoscu de ajunsu. I’au uitatu. Și cela ce uită sau nu cunosce pe străbunii sei, nu trec ca dânșii. Chiria deștaptă pre cărăușiă. Romănii bătîndu-se mereu, devenise maiestri în resbelu. Devenise scala militară a Cimntului, însă, Zice'8e*va ’ cumu procedeau acești atleți, de dobiidian, mereu, la resultate atătu de mari, cu mijloce atătu de mice, și pe unu teatru atâta de strimptu? Voiau și puteau. Căte-va exemple, voru fi pre de ajunsu, a două ideie. Bătăliile de la Racova și Călugăreni, suntu modeiti în arta militară la Romăni. Ele sunt câștigate de cei mai mari căpitani romăni. Și să fie știută că și la Racova, și la Călugăreni, armiele comandate de Ștefanu și Mihaiu, erau compuse din Români din câte treie provinciile Daciei: Muntiani Moldovani și Ardeleni.— Despre Racova și Călugăreni vom face uă amintire, căci Z*saraQ la începutu cu Macaveii '. Aduceți vă aminte de faptele străbuniloru voștri, pomenindu’ pre dânșii, întăriți- ve cu spiritulu, ca și voi înșive se ve faceți măriți in pomenirea urmașiloru voștri. NI. Ștefanu celu mare, ca toți Eroii némului nostru , urmărini ne’ncetate planulu celu mare de Unire a câtora trele provinciele vechiei Dacie. Elu bate, la 13 Noembre 1474, la Rîmnicu pre Radu alu Valahiei; la Bucureșcii cu tóte vistieriele domneșci. Radu scapându preste Dunăre, se íntorce cu oste turcescă. Suliman Pașta, conduce armia de invasiune a păgănilor. Ea era forte de 120,000 turci, afară de negurele de tătari, cari infectau forța din tóte părțile. Era pe la finele primei decade a lunei lui Ianuariu 1475. Flăcările, sabie și pustiirea preceda și urmeza armia năvălitorii. Nouri de furna se’ntindu preste tóta partea de amerfăzi a terrei. Esistinția poporului românü, era pusă în cumpănă. Neamicului înaintă pînă înănima țerrei, fără ca Ștafana vodă, după obiceiulü seu, se-i fi apusu vre uă pierdecă seriosă. De la Racova, pre Bârladu, nu mai putură face una pasă Înainte. Aice se dede pe ptü mica armiă romănescă , compusă abia din 40.000 Moldovani, doue mii Ardeliani și cinci mii poloni. în 10 Ianuarie, seotatorii Semilunei erau faciă sn fadiă cu apărătorii creștinătății, ai civilisațiunii și ai Unirii. Numerula UNUSPREPEGE joca și a jucată una mare și măntuitoră rolu în istoria esistinței nóstre. Ei bine, in UNUSPRIEPECE Ianuariu 1475 s’arată acea memorabile bătaia de la cara a atîrnatu viitorulu și libertatea unui întregu poporu, care avea se încunune cu laurii Demuririi fruntea celui mai mare Erou alü României și chiarü alți creștinătății, după cumu, in genere este recunoscută. Atunci, ca și astăzi, tóta Europe își ațintise privirile la Dunăre. Două tabere neamice stau fadă in facă. Două parte numerala este nemărginită și traceta de tiuităpre cei ce se credü nebiruiți numai pentru că sunt mulți și barbari; de alta simplimeritală libertății și alți causei celei drepte, înlocuiesce mulțimea. Momentul și luptei a sosită. Luptătorii fericii de dorințță de a birui sau a muri. Sabia cea curbă a agarianului se’nvîrtesce în tóte părțile; ea vârsă șiroc de sânge romanescu, ínsucca o frântă în toporu, armă a soldatului românul. Armele se ciocnesc și cu cumplire, trupele se amestecă, strigătele índoescu scomotulu, mortii cadă din amândouă părțile. Șirurile de cavalerie ale ardelenilor sunt isbite cu putere; ele se spargu și spaima se respânde,pe între moldoveni. Darü stăpâni nudórme. Ele pu scapă din vedere acesta aplecare a cumpănei resbelului și mai înainte de a apuca se se folosescă neambule de acesta isbândă Eroulu română se repede agerü ca unu leu căruia i-ar fi ucisă puii, sprijine furia năvalei cu însuși braciul asfa oela neînvinsă și readuce cilibrul din luptă. Esemplul Domnului este urmată de copii armatei, și tóte opintivele legiuniloru celora penumerate ale neamiciloru, se sfărâmă ca valurile de stânce. Tocmai în acestü momentu se uzbucimarea cătorilva trâmbițe ale unora soldați romăni, din desișulu luncei Bârladului. Nesmicuju turbată și setoșu de sănge și carnagiu, alergă într’acolo, sperăndu a găsi pentru crudentatea sa noue jertfe, însă se împiedeca de apa Bârladului. Daru acésta pedică flü înterîtă și mai tare; ele se silesce a trece apa cu ori ce prețiO; dară de ce inaiitéza, de ce se încurcă, și de moldovani numai dă. Turcii taiă arborii spre a-și deschide uă cale, însă trunchiurile acestora arbori se întorceau totu asupra loru picându pe desimea cea compactă a ceteloru neamice, case des-dimineță. Vă câță grósu pica alialu firescu alu lui Stelian vodă, ce soia profita de tóté elementele, ea acopere cu unu misteru și mai mare operațiunile strategice ale romăniloru. Gându Eroulu nostru crede că a ínvĕțuitü îndestulă pre osmanliű în cursele ce le tinsese, îl atacă pe din derepta cu tóte forțele sale și otăresce a da isbirea decisivă. Turcii se credu loviți din două părți. Lupta devine acuma și mai crîncenă și mai desperată. Fia care se lupta acumă pe viețiă sau mórte. Totu atäta le crea românilor, fără victorie. Multu limpu după victoria stă în cumpănă. Daru Stefanu celu mare, intervine ăncă vă dală, braciula seu celu nebiruită respăndesce mórte șigură ori în care parte se’ndreptă, și neamiculă uimită, resbitu, o rupe de fugă și părăseșce cămpulu de bătaiă în mănele alorü noștri. Ștefană îl gonesce cu stemurariulu în caste pînă ce-i trece Dunărea, ca pe nisce netrebnice turme pe cari nici mai găsesce nevoiă a le junghia. Victoria repausă, din nou pe steagurile romănesci. Una sută mii de dușmani. Zacă morți pe câmpuri de barnă, între carii patru din cei mai de frunte Pași. — Tabera, armătura, una sută steaguri, averi nenumerate, sunt trofeele ce împodobescu triumfală Marelui Erou. Ștefani înalția rugi de mulțămirî cătră Dumnezeulu armateloru pentru biruinția ce’ia acordată. Papa din Roma, căntâ Te Deum, in tóte bisericile apusului, numindu pe Stefanu celu Mare Eroulu creștinătății. Ianu Stricovskie, scrie ca, una sută ani mai târziu, adică la anul 1373, înturnându-se ele din sora turcésca, a văzutu cu ochii sei grămăde de oie, Zucéndü pe câmpuli de bătaiă. La aducerea aminte a minunatelor fapte de arme a acestui Erou, cronic ceriula polonă Dlagoșiă aruncă uă strigare de sublime adrairațiune. Istoriculü ungurii îștvamfi, mărturises pe că elü era cela mai vestită generală alű epocei sale pentru solinția militară. Earu unu vechiu sciitoriu română strigă, în intusiasmulu seü,‘ care domnu mai multe zesbeie așviută? Care domnu biruințe mi mari a făcutu? Ga fulgerulu de la răsărită la apusă au străluminată; marturi sunt a Leșii cari cu sângele loru pămintulă nostru au roșită; marturi ungurii, pari pre satele și cetățile loru de focă potopite le-au vâZută! Marturi suntu tătarii, cari cu iuțimea fugei loru de ferulu lui n’au scăpată, turcii cari în fuga loru Marturi suntu du putură afla mântuire. Marturi suntu tóte nemurile de prín prejuru, cari ascuțitulu săbiei lui au cercată!“ D. C. Aricescu ne trămite să scri 80mă, privitóriu la cuvintele pronunțate de d. C. A. Rosetti, în ședinția de la 1 ia Maiu. Publicămă acea acritóriu, fără se voima a intra în discusiune mai amenuntâ. Publiculu cititoriü o va judeca singură. Noi nu voimü a desbate cu d. Aricescu, pentru causele de douî ani și jumatate se cunoscu toți, căci au fostă durerosa scandalase. Nu voim a a apela pe d. Rosetti, căci erau crezutű și credemu că ómenii se aperă, sau se afundă prin faptele lorü era nu prin cuvinte. Epistola d-lui Aricescu, conține apoi atăta despiru, și uă ură atâta de mare, atăta de vedită, încătu se combate cu însăși. Ne vomă mărgini darü numai a reproduce aci, cu orecari reflesiuni, renumita petițiune de la 11 Iuniu 1861. E că o fi Măria Ta! „Unirea Românilorü din Moldova și Valachia într’un fi »íngura Statu a foatu totodeuna dorința cea mai de căpeteniă; aceasta mare dorință națională, manifestată în tóte ocasiunile, ai fostu chiamatu Măria Ta s’o îndeplinesc!. „Unirea deseverșită a Moldo-României suptü alesulu loru din 24 Ianuarie, este singurulu termenu alü suferințeloru nóstre de totu felulu, și numai acóstà Unire póte aduce creditulu, încrederea, stabilirea și autoritatea în Statu, liniște și tăriă in Națiune. „Națiunea romînâ, Pre înălțate Dómne, róga ferbinte pe Măria Ta ca se Intrundeea catu mai curindu Ministeriele și Adunările spre a ne dauă Lege Electorale ín temeiulü căreia se se potá convoca uă representațiune ín adevĕri naționale care se înțelegă și se esprime dorințele și trebuințele Națiunii, precum și marile și patrioticele cugetări ale Măriei Tale. Se trâescî întru mulți ani, Pre înălțate Dómne, spre îndeplinirea tutorii dorințelor!! Românilor, și spre realisarea speranțelor!! în alesulülorü din 24 Ianuarie. „Se traiescu România unită supta Domnitorulu Alesandru Ion I. „Supușii Măriei Tale.“ După ce cititorii au recitită acastă petițiune, după ce au putut vede, netedă și lămurită, că scopul ănei principale este Unirea și vă lege electorale întinsă, adică Libertatea, se vede ce spune d. Aricescu. D-sea Z ce: »D. Rosetti a Z'se în Adunare că nici vă dată domnia-sca n’a votată pentru domnii pamentianű.» Mai ăntîiu, crezîndu a-și da putere d. Aricescu falsifică cuvintele domnului Rosetti, adăugândă cuvîntul ă de pămîntiam. Acesta mică faptă denunță câtă este de mare buna sea credință. Și cumu, în adevĕru ar fi putista d. Rosetti se ț ° a asemeni cuvinte, cândă totă țera scie că domnialui a votată la 1839 pentru Alesandru Cuza (Sublime!) și o’a făcută ăncă totu feliulu de sacrificie spre a ajunge la acela volu? D. Aricescu atribuindu-i să asemine asurditate, dovedesce ânc’vădată oain de multa ura póte orbi p’unu omö, și a-l'j face chiarü a se depărta de adevĕrü. Acumit d. Rosetti, care a votatű Constituțiunea din 1848 cu domnii pe cinci ani, d. Rosetti republicanulü, facutü-a unü apta de inconsecință, condamnabile, alegêndu pe Cuza domnu pe viețâ ? Tótá lumea scie și D. Aricescu însuși aduce aminte că D. Rosetti a declarată de mai multe ori că ,,sunt" împregiurări politice, în carieațirÎ8 bărbatului îna deverit onestă", este d’a sacrifica din credințiele sele pentru binele generale. Alegerea lui A. Cuza a fostă una actu mare naționale, spre a dobîndi Unirea, căci la acea ppoca nu se putea deplini voinția naționale pentru principe străină. Toț: sată că fiecare Z* M are lucrările sale, și c’a voi a face unu lucru într’ună momentu nepropice, periculosü pentru patra sea, este sau a 6 una trădătoră sau una erau lipsită de simțulu politicii. Marele Manin, acela republicană stimată și iubită de tóta democrații, europiană, adisG că oricândü este vorba de mântuirea patriei, de unitatea iei, de constituirea iei pe basi solide, trebue se facă cineva sacrificiulu credinței sale asupra formei guvernului. Republicană, el a primit monarhia spre mântuirea țerei, o primia în condițiunile în cari se presinta cu ștanse de reușită. Acesta au făcută toți republicanii Romăni, și țara Ie este și Iș va recunosca tómia de abnegarea lora. Fetițiunea de la 1861 a fost inspirată de aceeași ideia. La ordinea Zilei era atunci Unirea, care nu se contestă de inimici, și Libertatea, prin întinderea legii electorale. Situațiunea politică era astfel, atunci, încătă a cere domni străină, adică •deplinirea voinței Națiunii espresă de Adunările ad-hoc, de cele Elective din 1839, și declarată de însuși Cuza ca condițiune neapărată a existenției naționale, ar fi fostu unu periclu. Terimula nefiindu pregătită a pune acestă cestiune pe tapetă ar fi fostă séară inepită scartă acțiune inspirată de aginți ai străinului. Spre a paratisa uă asemene acțiune, se făcu acea petițiune, care cerea dobîndirea imediată a Unirii și a Libertății. Alesandru Cuza însă simpu mai bine decât D. Aricescu care ar fi fostu consecințele acelei petițiuni, și de aceea o respinse, făcu procese chiar a acelorfi ce umblau spre a o supscrie. Dacă scopul ăiei ară fi sostit numai acelaa ce-l atribuesce D. Aricescu, pentru ce D. Cuza, în favoarea căruia se zice că se făcea ea, ar fi respinsi-o cu atăta ură?