Romanulu, martie 1868 (Anul 12)

1868-03-31

288 ROMANULU 31 MARTID 1868 ciloru, vița slavonă a Serbiloru, vița slalvo-tatarică a Bulgariloru, și în fine problematica viță a Albanesi­­loru, nu a găsită ună altă miji­locă de a împăca și de a înfrăți aceste elemente arătă de eterogene, pentru a țese apoi din armonia loră ună altă viitoră Europei orientale, de­cătă numai dându-le ună inamică comună, uă temere comună, uă rană comună și uă comună aspirațiune spre libertate. Deja reposatulă Bălcescu a ob­­servată în trecătă acestă faptă, ce i se părea camă curiosă, că Românii au susținută totă­deuna lupta cea miai crîncenă contra veciniloră no­­de la Nord și de la răsărită, Unguri, Poloni, Cazaci și Tătari, pe căndă din contra­ră aliand­ă sin­ceră și mai­ mai neîntreruptă ne unea în toți timpii cu poporele de peste Dunăre, egalmente subjugate sau ay­enințate în independința loră na­țională de către iataganulă Osrivin- Îîiloră. Printru o putere înăscută, ce mulți, nefiindă în stare a o nțelege, a a­­tribuitu-o destinului, România reu­șise a conserva ună gradă de e­­șistință politică naționale chiaru în acele momente critice, căndă­­­iena și Venezia tremurau dinaintea Bre­­zîțiloru și Suleimanilorű, iar Gre­cia, Serbia, Bulgaria și Albania ge­meau deja de multă pe jumătate asfixiate în greua atmosferă a scla­viei orientale. Ast­­felă, precumă altă­dată în Spania, la cela­lalta capelă penin­sulară ală Europei, tóte poporațiu­­nile meridionale, turtite luptă des­­potismulu Mauriloră, privină cu dra­goste și urmărină cu atențiune ori-ce mișcare din partea Pireneiloră, unde se concentrase unu sîmbure de ne­atârnare; totu­­și a Grecii și Alba­nesii Serbii și Bulgarii, aveau totă­deuna ochii loră alintați asupra Car­­paților­, asceptândă ca România, mai liberă și mai temută, se le dea ca credință în renaștere. De căte ori pe terenul Dunării vul­­turulă muntană și zimbrulă moldo­venii cutezau a înfrunta semi-luna otomană, de căte ori clopotele de la Sucéva și de la Târgo­viște sunau toosm­ilu emancipării din fetele pă­­găniloră, suptă Mircea, suptă Ște­fan, suptă Petru Rărești, suptă Ión­celă cumplită, de căte ori stindar­­dulu independințai fălfăia măreții pe înălțimea Carpațiloru; uă sensațiune electrică se comunică cu repeziciu­nea fulgerului de la cină la cină pînă în fundulă Eladeî. Nici uă dată însă acestă solida­ritate de speranțe naționale între tote nemurile apelate din imperiulu o­­tomană nu ajunsese li uă manife­­stațiune atătă de energică, atătă de grandiose și arătă de generală, ca în epoca vitezului Mihail, căndă tunulă de la Călugăren i se părea a prevesti apropiata cădere a Stam­­bulului. ..Serbii și Bulgarii domină cu im­­„pacitnța se ofolă pe eroulă română „trecândă la denșii, ca se i se în­­„eftine cu toții, “scrie greculă Sta­­vrino 1), eră Italianulă Spontoni adauge și mai clară: „Mihail se „găndia la cucerirea Macedoniei, Ser­­­biei, Bosnei, Albaniei și a celor ă­­l­alte țere grece unde avea uă mai­nime de partizani, cari îlă numiau­­­ Steaua Răsăritului, după cum­­ se „constată acesta din scrisorile, ce „sind­ găsită mai în urmă luptă pe­­„lună, după martea acestui prin­­,,ci pe.“ 2) Așa dară, nu este de mirare, că mii de străini din tote naționalită­­ț 2 1) In tesaurulu de monumente p. 300. 2) História de la Transilvania, Ve­nezia, 1638; p, l7f : „chiamandalo tutti i „suoi parțiali POrientale lor Stella.“ țile de peste Dunăre servină cu m­ă zelă, cu uă fidelitate, cu un abnega­­țiune fără margini, luptă victorio­­sele steguri ale vitezului, de la glo­ria căruia depindea salvarea loră comună din ghiarele Osmanlîului. Dnci dintre acești ospeți transda­­nubiani la banchetulu libertății, ce se așternuse atunci luptă cortură lui Mihaiă, atragă asupră de mai cu deo­sebire atențiunea istoricului, confir­­mândă cu deplinătate cele spuse de cătră noi la începutul­ studiului de faciă, cum­ă că ună străină pate se între­bă căte vădată chiar­ pe cei mai buni dintre pământeni în sin­ceritatea și ’n arderea iubirii sale cătră patria sea adoptivă. Cu uă altă ocasiune noi vomă schița, póte, biografia Grecului Mi­cimii, cunoscută în genere suptă nu­mele de Banulă Milmicea, mână dreptă a domnului în tóte afacerile diplomatice ale țerei, și ală căruia sublimă devotament­ pentru marile interese naționale a fost­ încoronată prin uă marte de martiră pe mor­­mântul­ lui Mihai­ Vitezulă. Astă dată ne vomă mărgini de a depinge în duo-trei vorbe inte­resanta figură a celui­l­alt­ compa­­nionă străină ală eroului nostru, a­­num­e pe Serbulă Baba-Novacă, bra­­țură dreptă ală principelui pe câm­­pulă de bătălie, precumă fusese ba­nulă Mihalcea în interiorul­ cabi­netului, și carele, ca și acestă din urmă primi de bunăvoie să cunu­nă de mucenică din minele vrăj­­mașilor­ României. B. P. Ilar] deu. Citimă ín Journal des Débats din 5 Aprile: Căndă amu relatată, suntă acumă dom­ani, alegerea poporaria a principelui Carol I de Ho­­henzollern ca principe domnitorii al­ Româ­niei, amă avută îngrijirea de a releva că elű întâlnea mari anevoințe in împlinirea sarcinei sale. Acele anevoințe pe cari le prevedemü trebuiau sa’șî aibă sorgintea în ambițiunile ri­vale și in luptele de­­ ir­ui­te, în ne­esperiința Romăniloră și m viciunile Constituțiunii ce le fusese dată de cele șapte puteri garante în a. 1858. „Principele,­­ci­eamă noi atunci, a primită uă sarcină grea...........Principatele erau ín fórte prosta stare in 18­58; și se crede că de șapte anî ele aă perdută mai multă iscată să­căs­igată.“ In momentulu căndă vorbeam ă astu­ fele, Carolă de Hohen­­zollern intrase deja în posesiunea autorității sale și a guvernului României. Elă domnesce de aprópe două anî, și, după corespondințiî noștri din Bucuresci, elă merită a i se da dreptate, căci s’a devotată cu curagiă la în­treprinderea sea, și n'a lipsită nici de ințe­­lepciune nici de dibăciă. Anteia lui îngrijire sosindă la Bucuresci, fu d’așî da bine séma de starea țerei, asu­pra cărei­a nuvusese pin’ atunci decătă nu­mai nesce lămurirî vage și necomplete. Mai ântéiu de tóté recunoscu că esistaü doué mari partite în România, și, prin urmare ună îndouită cerinte politică; că partita boierescu era a timpuriloru vechie, a ideieloră vechie, a tradițional turcescî, pe căndă partita de­mocratică era partita ideieloră noue, a re­­formeloru ș’a independinții naționale. Boiari­­lor, le pare­r că după domnirea Turciloră, șură voi s’o restabilés­ă, pentru că le-ară lăsa­ră autoritate fără margine, pentru că ea a fostă temelia privi­legi­urilor u loră, și pentru că ’și închipui­es­că că Turcii le-ar menținea acea-a­ce­aă păstrată din aste privilegie și le-ai da înapoi póte acea-a ce au perdule. Insă partita democratică este una productă ale Revoluțiunei francese, și are pretențiunea d’a precede după principiale nóstre din 1­7­89. Este adevărată că aceste principie cari au străbătută atăta cale de optă-ț­eci de anî, aă străbătută și in Moldova ca și î n Valachia, și că eset cită ș’acolo puterea loră. Cee­a ce probeza acesta, este că s’a adoptată acolo Codulă nostru civilă, „pământă de toleranță și de libertate.“ Fără îndouialá, Romăniî aă lăsată se se Introducă în aceste principie nesce mestecăturî cu.rî­nă întunecată limpe­direa loră; dară fondulă a remasă, și influ­­ința loră totă se face a se simpli căndă o­­casiunea se presinte. Intruă asemene situa­­țiune, ce trebuia se facă principele și cuî trebuia se’șî dea încrederea*? După pre-carî pipăirî, principele se pare că a otărită a a­­propia de sine partita democratică, și capi­­lară acestei partite a meredințiată eră direc­țiunea guvernului seu la sfîrșitul­ lunei lui Augustă anulă trecută. Acea­a ce a ’ntărită otărirea principelui, a fostă considerațiunea că în timpă de mulți ani, partita democra­tică a susținută singură și contra tuturor, lupta laboriósa și adesea periculo­să care a pre­cedată și a otărită emanciparea Principateloră. Principele a­nțelesă că partita democratică este adevărata partită naționale, acea­a pe care trebuia se se rățfime conțiindu-o, îndrep­­tăndu-o și luminăndu-o. După ce alese astă­felă, principele a voită se se asigure că nu se ’nsfălase; elă a disolvatu Camera deputați­­loru, și a ordonată alegeri nouă. Alegerile au produsă uă Cameră compusă mai în întregă din membri i eșițî din diferite nuanțe, ale par­titei democratice, și in care se află, alături cu una mică numără de partizani ai dotărilor­, dă majoritate numerosa și compactă, devo­tată guvernului principelui, ș’ună felă de o­­posițiune radicale. Așia dată, acea­a ce ca­racteriza esențialminte pe guvernulu princi­pelui Carol I, este c’a eșită din senulu par­titei democratice, că simpatiseza cu acésta partită și că are acelea­șî dorințe în totă acea­ a ce S’atinge de independința României, de raporturile séle cu țările străine și de re­­organisarea sea interiori. Se pute încă ca guvernulu principelui Carolă se nu resiste totü­de­una, cumu ar trebui pasiunilor­ și aventurilorű­partitei democratice, pe cari le cruță, cu tóte că nu le ’mpărtășiasce. Elă uită atunci că aceste suntă­nesce tempera­mente d’uă practică fórte dificile și cari potu aduce uă mare responsabilitate asupra celoră ce se servescă cu ele. Partită fjisă a boterilor­ este cea mai bu­­curosă ascultată la Constantinopole. „Acesta este și trebue să fîă, și este cu neputință a fi altă felă, ne dicu corespondinții noștri de la Bucuresci și de la Constantinopole, căci T­urcii nu se potă deprinde cu felulă de inde­­pendință ce S’a dată Moldovei și Valachiei în 1­856, și consideră ca ușurpațiunî culpabile și primejdióse tóte progresele cari saă se­­verșită în aceste provincie în ceî din urmă anî și iotă ce se pregătesce pentru a ’ntări unirea loră și pentru a le asigura autonomia. Din nefericire, efectulă plângeriloră ș’a de­­nund­ăriloru­partitei zise a botăriloră merge mai de­parte de cătă la Constantinopole ; elu se intinde pînă la Viena și chiar­ pînă la Pa­ris, cea­a ce este și mai gravă. La Viena se crede totă­deuna orbesce în acea­a ce se scrie de la Constantinopole contra României, contra principelui domnitoră și contra guver­nului seu, pentru că suntă priviți ca nesce instrumente ale politicei ruseșcî, adică ale acelei politice care urmăresce cu învierșio­­­are și prin tată felulă de mijKace disol­­verea monarh­iei austriace. Spiritele sunt­ mai libere în astă privință la Paris, cu tote că nu totă lumea este liberată dena lipiscele nedumerite ce le dă cestiunea Oriintelui, și cu tóte că se ocupă prea multă de încurcă­turile ce ar putea face se nască uă între­prindere temerariă (semeță) a României, cum ar fi acea­a a unei declarări premature a independinței sale complete și ruperea cu violență a legăturei ce o mai alipesce încă de imperială otomană. Influența partitei boiă­­resce este de sicurü forte de reă efectă pen­tru România, pentru că totă e încă consi­derabile cu tóte greșialele acestei partite, cari însă ară fi d’ajunsă pentru a lumina gu­­vernulu Austriei și mai cu sema guvernală francese, care a arîtată necontenită Principa­telor, semnele bune-voinței și interesului seă. “ Acesta influință a partitei boiărescî, caria corespondințiî nostril îi daă atăta importanță, s’a manifestată acumă de curândă, după pă­rerea loră în douî incidințî ce’î atribuiescă acestei partite. Pe la începutul­ lunei lui Februarie, se respândi­scomolulă d’uă dată la Viena, și fără se putea areta originea lui, că Came­­rile române ar profita de n­ În Februarie, (Ziua aniversariă a isgonirei a colonelului Guza, pentru a proclama pe principele Carol I de Hohenzollern rege ală Romănilor), și pentru a rupe ori­ce legătură de vasalitate cu Pórta. Principele Carol trebuea totă într’ună timpă se se însore cu una din marele­ ducese de Russia. Acesta veste produse­ră agitare pre­­care la Viena și în alte părți. Se scrise la Bu­curesci, unde surprinderea fu mare, și de unde porniră protestări pe care evenimentele le-au justificată, juntradeveră (Ihm de 11/23 Fe­­vruariu a trecută in l­uisce, in marea­ ducesă de care era vorba s­a măru­­­tă cu verilă ei principele Alesandru de Oldemburg. Celă­altu incidinte era mai gravă. Cores­pondenții noștri intru în privința lui in pre multe amenunte ,pe care le vomă resuma, lăsându-le, conformă [neschimbatului nostru obiceiă, respunderea completă a informări­­lor ă­loră. Trebue se-șî aducă cine­va aminte de a­­cea propagantă rusesca de care amu vorbită adese și încă ore de curăndă, care se făcea pe oă scară întinsă în provinciele europene ale imperiului otomană, spre a rescula aceste provincii ca se scape de jugulă Turciloră pe crestiniî slavi sau greci ce locuescu Intrénsele. Acesta propagandă luase­ră activitate forte mare chiara de la începutul­ anului 1867. Acesta era din cauză că se credea atunci în tota Rusia, și mai cu sema in provinciele sale de sud și sud-vest, că Francia și Prusia erau se-șî declare ve­bele, și că aceste două puteri erau se se lovesed cu tóte puterile loră, ca­re se patu decide definitivă ces­tiunea preeminenței loră. Ocasiunea părea clară escelentă pentru împlinirea destinatelor­­ăriintelui și a rasei slave. Austria ne mai fiindu in stare a se mai opune la ce­va, și Anglia neputeadu interveni cu eficacitate în nisce eveniminte ce s’ar petrece esclusivă pe continiate, Turcia s’ar fi găsită fără protec­­țiune și fără apărare. Propaganda rusesca se făcea în cele două provincii ale României, precum­ și în Serbia, în Bulgaria, în Bosnia, în Brzegovina și în cea mai mare parte a provinciilor, din care se compune guverne­­mentul­ Rumeliei. Agenții seî­eraă [pretu­tindeni, și pretutindeni ei încercaă a da in­­surecțiunea organisarea necesariă spre a-i a­­sicura succesulă. „Partitulă <fisă ală­boiări­­loru, ni se scrie, se grăbi de a vesti pe Cabinetele de Constantinopole și de Viena, și, după obiceiulă seă­­esageră reală, și atribui respunderea principelui Carol I și mi­­niștrilor ă­sei; acestea se petreceau în zi­lele d’ântem ale lunei lui Februarie.“ Austria și Turcia se alarmară și Turcia vru se ia măsuri de apărare. Se asigură că ea merse forte departe cu precauțiunile sale, și că se determină a forma in Bulgaria că legiune polonă a carii comandă era destinată gene­­ralului polonă Langieviz. Totu intra in timpul către 3/15 Februarie, marele vizir Ali-Pașa, scrise guvernului principelui Carol I, la Bu­curesci, spre a- i spune — că era informată de existența unoră numerose bande de făcă­tori de rele pe teritoriilă română, și spre a-l recomanda de a se opune la ori­ce În­treprindere care ar putea nelinisci provinciile imperiului Otomană. — Ministrul­ principelui Carol I de la afacerile externe respinse în dată: „Mĕ grăbescă a declara Escelinței­ Vóstre, în numele guvernului A. S. Principelui dom­­nitoră, că informațiunile ce S’aă dată înaltei Porți n’aă nici ună fundamentă în ce pri­­vesce România. România, prin posițiunea sa de neutralitate ce î-o daă tratatele, are totu interesul, a opri prin măsuri de supraveghiere activă veleitățile unei asemene mișcări și a înăbuși în interiorul ă scă ori­ce încercare de tulburare ce ar pute nelinisci țerile vecine. Ea-șî va îndeplini datoriele sale în viitoră cumu și le-a îndeplinit totă d’auna până acumă. E că punctulă de plecare ală încidintelui. Elă s’a agravată succesivă printrună șiră de cause deosebite, pe care le vomă face mai în ur­mă cunos ute. Brăila, 14/26 Martie 1868. D-lui Redactare alu țliariului ROMANALU. Fi­va óre inoportună a spune publicului, prin acésta epistolă, ce se adreseză pentru elă, că­­ luna de 11/23 Fevruariă 1­868, a fostă, pentru Romani, d’uă însemnătate in­comparabile, de și ei n’aă, póte de uă camă­­dată, ni­­ chiaru umbra unei suveniri pen­tru ea ? Viitoriulu însă, — și acestă viitoriă este, credă, mai puțină departe de noi de cătă­ni­lă imaginămă în acestă momentu, căi deja aurora sea a apărată, și cine nu scie câ resărirea sorelui urmeza de aprópe apa­­rți­unea aurorei — viitorul­, care are mi­siunea a încorona operele mari, operele și epocele memorabili, pe cari mulțimea n’are facultatea a le înțelege in abstracto, spre a le aproba In concepțiunea lore, ca se $cu asta, și care face pe acesta mulțime, injustă une­orî fără se scie déjà mai totă­deuna justă și generósa în urma convincțiunii, a apotcosa a cea ce tată ea, mai ănteră, a con­damnată am­ nesciință [(căte exemple, de la Socrate pînă la Galileii, n’astă putea se ci­tezi despre fluxur ă și reluxură opiniunii mulțimii); viitorulă,­­fică, ne va proba și ne va convinge pe toți că acesta­­ fi memora­bile, (ziua de 11 Fevruarie 1868, este me­nită a face uă frumósu și mărăță epocă în istoria Romăniori. Nu zărisiă, póte, ea va deveni, pentru toți Romăniî, uă serbatóre naționale, uă aniver­sariă, pe care voră serba-o cu dragă, cu bucuriă și, cuteză a țjice, cu orgoliulă, ce forța și mărirea d’aă națiuniloră, ce se înalță din căderea loru. Căci atunci toți vor­ cu­­nosce importanții ei. Nu va fi nimeni atunci, care se nu recunoscu că ea a fostă petra fundamentale a acelui supremă edificii na­ționale, fără care esistenția unei națiuni nu este irevocabilmente afirmată, adică complectă și pentru care cei mai mari suverani romăni au făcută minune de eroismă și de sacrifi­ciu, de­și destinulu, gelosă de totă ce este adeverată mare și virtuosă pe pămentă, nu le-a permisă ală realisa ei Iașii, spre ală lăsa moștenire urmașilorii loră . . . Nu e­ste destulă a cunosce cine­ va se­­mănța, ce se semána într’ună locă, spre a fi singură mai din inainte de fructele ce ea va produce ? Tulipa irolandeză, acéste flore nobile și arătă de rară, pe care Platonii moderni (amatorii de flori) o plătescă cu preciurî fabulase, n’are, precumă sciți în sta­rea ei de semență, nici mai multă nici mai pucină decătă forma unei cepe. Este ea are pentru acesta mai pucină tulipă și mai pu­cină preci­să în ochii cunoscetorilor­ ? Este ea are pentru acesta considerată și evaluată ca un cepa ? Din contra. în Fevruarie 1­868 este déjà, pentru Ro­mănî, tulipa ir olandeză luptă forma ei de se­­mcință ... . Déra ceea ce spună că aci e așia de pu­cină înțelesă astă-dî seu așia de pucină con­siderată, nu e așia, domnulă meă ? nu cătă îmi pare, uite, că audă ,ficându-mi-se, din tóte părțile, cu mirare, dacă nu și cu iro­nia, simțimăntă forte comună la Romănî. E! déra ce s’a întâmplată, me rogă, în zua de 11 Fevruarie 1868, de ți se pare mai Dréza decătă cele-l-alte­­ Zile ? Noi nu scimă se se fi făcută gaură în ceru in ijiua acé­sta etc. etc. Camă astă­felă bănuescă că că póte se fiă întrebarea celoră ce, unii din ignoranțiă séü din nepricepere, alții din indiferentismă săă din rea-voință, n’am înțelesă și nu re­cunoscu sau, cea ce se pute <fi­ e pentru cea din urmă, se prefacă a nu fi înțelesă și a nu recunosce însemnătatea (filei în cestiune. Căci déci suntă omeni, caii n’au facultatea a vedea mai departe decătă insură soră, suntă și alții, din contra, cari îșî închidă espre­­samente ochii căr.dă nu le convine a vedé unu lucru. Pentru unii déra, ca și pentru ceî­l-alțî, domnulă meă, voiă respunde că 11 Fevrua­rie 1868 este uă di mare, vă di însem­nată uă di fără esem­plu de mulți secolî în isto­ria Romăniloră, pentru că, precum ă sciți, în ziua acesta s’a distribuită, din capitala Ro­mâniei, și s’a pusă pentru prima­ ora în circulațiune, noua monetă naționale, moneta de aramă romănă, pe care figureza numele și marca României cu devisa Domnitorului ei, Nihil sine Deo. Etă pentru ce 11 Fevruarie 1868 me­rită a fi uă serbatóre naționale. In alți timpi, căndă Romănia erau mai patrioți in fapte decătă în vorbe, mai simți­tori cu inima decătă cu stomaculă; pentru intensele patriei loră căndă versaă mai multă sânge de cătu vorbe pentru apera­­rea drepturiloră eî, căndă. . . în alți timpi, în fine, ce entusiasmă n’ar fi inspirată Ro­măniloră un asemene di,­ună asemene mare . —— --------------------------------------------------*—

Next