Romanul, iunie 1898 (Anul 42, nr. 99-121)

1898-06-01 / nr. 99

Anul al 42-1 en. (Num.tr Literar) Duminică și Luni 81—1 Iunie, (12—13 Iunie) 1898 Vocare și vei pictea 5 "bax"i. în toată țara Abonamente. In țară 5 lei pe trimistru în Streinătate 10 lei pe trimistru Redacția Str. Șelari 17 (colț cu str. Carol). Fondat de C. A. iloscui PRESA ȘI 1848 Inițiativa luată de consiliul comunal de a se serbători a 50 a aniversare a revoluției din 1848, a găsit răsunet în rândurile tuturor liberalilor, ale democraților și ale socialiștilor și însuși „Liga Culturală“ s’a arătat dispusă a lua parte la acea serbare. „Voința Națională“, răspunzând unei întrebări pe care îl opune „Drapelul“, scrie. Și noi, și amicii noștri de mult ne-am gîndit cum să facem mai bine pentru ca a cincî-izecea aniversare a cilei de 11 Iunie să poată fi sărbătorită cu cea mai mare splendoare, după cum se cuvine. De cîte ori și cu că tristețe n'am constatat că pe cîmpia libertățeî nimic nu amintește trecătorilor faptul mare săvîrșit acolo acum cincî-<lecî de ani ! Și cu aceeșî tristețe cu toți am regretat și regretăm că nici un monument nu reamintește lupta eroică a pompierilor din Dealul Spirei! Ne-am gîndit la acestea și am căutat, nu ca să ne atribuim meritul inițiativei serbărei, ci înainte de iote Să asigurăm reușita eî. Astă-za, ideea acestei serbări a fost primită cu entusiasm, nu numai de Capitală, ci de țara întreagă. Și nici nu putea fi altfel; deoarece mișcarea din 1848 a avut urmările cele mai fericite pentru țară și națiune." Drapelul dorește ca unanimitatea liberalilor să se realizeze cel puțin pe cestiunea aceasta. Noi dorim ca avîntul bărbaților din 1848 să ne servească de pildă, și unanimitatea liberalilor să se continue și după sărbătorirea lui 11 Iunie, căci, după cum se știe, nici o cestiune importantă, nici o cestiune de principiu nu ne divide, nici nu ne desparte. Să sperăm că aceste cuvinte de conciliare vor fi ascultate și că aceia caii frățește vor sărbători una din filele cele mai glorioase ale istoriei României vor rămâne uniți ca frați și după sărbătorirea lui 11 Iunie, nici ziarul d-lui Flevanu voeșce el să rămână strein de acea serbarea și de aceea ne spune că: Se apropie aniverarea de cinci deci de ani de la marea revoluție de la 48. . E poate cel mai frumos eveniment din istoria redeșteptărei noastre naționale. O pleiadă de patrioți, cari ne apar astăzi înfășurați în nimbul strălucitor al profeților, însuflețiți de ideile generoase ale apusului, au dat primul strigăt de alarmă pentru ridicarea țărei din starea quasi-medievală în care lîncezea. Să sărbătorim dincentenarul lui 48 cu atît mai mult entusiasm, cu cît vremurile acelea de abnegație patriotică, de sublimă desinteresare, contrastează mai trist cu prosa murdară a politicianismului de astăzi. Slăvind cu cinstea cuvenită figurile mărețe de la 48, vom manifesta în aceeași vreme contra acelora cari,— avînd pururea pe buze acest splendid moment istoric,—guvernează cu procedeuri demne de 1400. Singuri Conservatorii se ridică contra acestei serbări, dar lucrul e firesc, dupe cum cu drept cuvânt explică „Lumea Nouă“. Indignarea de acum a conservatorilor, spune confratele nostru, are altă pricină decît simpla luptă de partide : e ura reacționarilor împotriva ă tot ce amintește o încercare, de propășire. „Și tocmai de aceea democrația și socialismul român trebue să se pregătească pentru a serba cum se cuvine amintirea măreței zile, în ciuda strigătelor indignate ale boerilor delicați“. Comitetul executiv al Ligii Culturale, în ultima sa ședință, a primit în principii a participa la serbarea de la 11 iunie, dar cu unele condițiuni pe cari le reclamă ființa Lgel și interesele represintate de ea. Nu ne îndoim că comitetul organisator va admite acele condițiuni, conservând serbarea lui 48 un caracter național fără a se esclude și partea democrată și socială pe care a avut-o revoluțiunea noastră. ILVIII Așa mâhnit cum sunt de toate Mă'n viorez cîte odată. Când o lumină de iluzii Îngăduie să mă străbată. Dar mă'n senin ca să îndur . In urmă jalea-i mult mai mare. E-un soare sfânt ce luminează Pentru o clipă și-apoi moare... C. VILEGIATURA Civilisația... In colțurile tainice ale naturii, pe dealurile cu păduri de brazii, cu pete mari de iarbă și semănături rare formează mosaicuri pe malurile sunătoarelor rîuri cari șerpuesc sub cerurile largi, albastre ca niște aripioare de gaz, în mijlocul tăcerei, și a liniștei spăimântătoare, civilisația superficială, civilisația orașelor, străbate ca un potop de dezastru... Am asistat la o horă, la țară. Pierdusem de mult sensația farmecilor de la sate, mi se ștersese de mult din minte icoana flăcăilor sănătoși cu pepturile de tauri, cu ochii inteligenți și cu voioșia ei înșiși... Țăranul român din picturile noastre, prinul din cartea de citire, țăranul de pe foița de țigară, pranul din tablourile ministerului instrucției publice împărțite pe la școli, o, pe planul ăsta nu V am văzut, planul ăsta a rămas subiect de poveste, imaginativ. Am vizut niște ăia murdari, îmbrăcap nemțește, am vizut... diamantele false pe cari dacă le sfărâi la suprafață... sești...desiluzia. Dar fetele? Mândrele Consânzene cu fluturi în păr și pe năframe, cu vâlnice numai fir, cu No 99 Luminezi!-io și vel fi. 5 "bsemi în toată țara Anunduri pagina VI linia 40 bani Inserții și reclame 2 lei linia Adminis Strada Șelari (colț fiu Oștiți '&érof( Director Vintil)) A.mfteiti ), *’ COTOIUL. GRAS O mă ușă mi-a lăsat moștenire un cotoiu de Angora, care e în adevăr animalul cel mai stupid din câte cunosc. Iată ce mi-a povestit acest cotoiu, într’o seară de iarnă, la gura sobei. Eram de doi ani pe atunci, și nu era cotoiit mai gras și mai naiv decit mine. La aceasta vârstă fragedă, arătam încă toată tăria unui animal care disprețuește plăcerile căminului.Și cu toate astea câte mulțumiri trebuea să aduc Providenței care mă pueae în casa mătușei litale! Buna ferate mă adora. In fundul unui dulap, aveam o adevărata odae da dormt, perniță de pene și o învelitoare minunată. Mâncarea era ca și culcușul , niciodată supă, nimic decât numai carne, carne buna, în sânge. El bine in mijlocul acestor bunătăți, nu aveam decât o dorință, decât un vis, să mă strecor pe fereastra întredeschisă și să fug pe coperișul. Măngâerile mi se päreau fără nici un gust, patul meu’moale îmi facea scârb, eram așa de gras încât îmi era siie mie însumi. Și mă plictiseam cât era ziua de mare. Trebue să spun că întinzând gâtul, văzusem pe o fereastră coperișul din față. Patru pisici se bateau în ziua aceea acolo, cu parul sburlit, coada în sâs, tăvălindu-se pe plăcile albastre, la puterea soarelui, scoțând înjurături de voioșie. Niciodată nu admirasem o priveliște așa de extraordinară. De atunci credințele mele erau nestrămutate. Adevărata fericire era pe coperișul cti», dincolo de fereastra asta care era închisă cu atâta îngrijire. O luam ca dovadă că așa trebue să fi iochizând și ușile dulapurilor in care ascundea carnea. Facum planul de a fugi. Trebuea să fie pe lume altceva mai bun decât carnea cu singe. Era necunoscutul, idealul. Intr’o zi, fereastra bucătăriei fu uitată crăpata. Sirii pe un coperiș mic care se afla sub fenastră. Gât de frumoase erau coperișurile, uluca (șghiaburi) mari se imprejmuiau, exalând mirosuri îmbrâtătoare. Urmai, cu voluptate aceste uluce în cre labele mi se infundau într’un noroiu delicat, căldicel și dulce cum nu se mai poate. Mi se părea că merg pe catifea. Și soarele respândea o căldură care ’mi topea untura. Nu vom tăgădui că tremuram din tot trupul. In plăcerea pe care o simțeam, era și oarecare spaimă. Mi-aduc aminte mai cu seamă de o emoțiune grozavă care era să mă facă să mă prăbușesc pe pavaj. Trei cotoi, cari se rostogoliră din vîrful unui coperiș, veniră la mine mișunînd îngrozitor. Și cum eu eram să leșin de frică, ei mă făcură prost, îmi spuseră că minunau ca să rîdă, începui să miam și cu cu dânșii. Era încântător. Ștrengarii nu aveau stupida mea grăsime, își bateau joc de mine pe când eu lunecam ca o bombă pe plăcile de zinc, încălzite de soarele puternic. Un cotoiü bătrîn din bandă mă luă sub protecția vii. Sa oferi să -mi facă educația, ceea ce eu primii cu recunoștință. Ah! cât era de departe moliciunea din casa mătuse! D-tale ! Băuți din uluce, și niciodată laptele cu zahăr nu mi se păruse așa de dulce. Tot mise pâru și frumos. Trecu o pisică, o pisică răpitoare, a căreia vedere mă umplu da o emoție necunoscută. Numai în visuri văzusem astfel de ființe alese a căror spinare se mlădie minunat. Ne avîntaram după noua venită. Eu întrecu pe cei trei tovarăși, și eram gata să fac un compliment răpitoarei pisici, când unul din tovarăși mă mușcă de gât cu cruzime Scoseiu un țipăt de durere. — Bah ! îmi zise bătrânul cotoiu îndemnîndu-mă, asta nu’i nimic ! După un ceas de plimbare, aveam o poftă de mâncare sălbatecă. — Ce se mănîncă pe acoperișuri ? — Ce se găsește imi respinsa el înțelepțește. Respinsul ăsta mă încurcă, puteam să caut mult și bine, nu găseam nimic, la sfîrșit zării într’o mansardă o tînără lucrătoare care ’și pregătea prinul. Pe masă, sub fereastră, era întinsă o bucată de carne de o roșeață care ’ți făcea poftă. — Aici e de mine, gândim eu în toată naivitatea. Și sirii pe masă, de pe care luai carnea. Dar lucrătoarea zărindu-mă, îmi trase peste și iaare o grozavă lovitură de mătură. Am lăsat și carne și tot, și am fugit scoțând o înjurătură spăimntâtoare. — Vii de la țară ? îmi zise bătrînul. Carnea de pe mese e făcută ca să fie dorită de departe. Prin uîucă trebue să cauți. N’am putut înțelege niciodată că nu’i pentru pisici carnea din bucătării. Pântecele începea a mi se supăra de-al binelea. Bătrânul sfârși disparându-mă când îmi spuse că trebuia să aștept până la noapte. Atunci ne vom socoti grămezile de murdării. Și așteptăm până la noapte ! Spunea asta liniștit, ca un filosof deprins. Eu, simțeam slabindu’mi balamalele numai la gîndul că vom posti atâta timp. Nóptea veni Incet, o nópte cu căță care mă îngheță. In curînd începu să cadă o plac măruntă, pătrunzătore, biciuită de suflări puternice de vânt. Ne scoborirăm printr’un och ü de ferestrá a unei scări. Cât de urîă mi se păru strada ! Nu mai era căldura ceea bună, acel spre mare, acele coperișuri albite de ruină pe care îți era mai mare dragul să te întinzi cu burta la sare. Labele îmi alunecau pe pavaj. Mi-adusei aminte cu amărăciune de învelitórea și de pernuța mea de pene. Drabia ajunsesem în stradă, bătrânul neu prieten începu a tremura. Se făcu mititel, mititel, și se strecură posomorit de-a lungul caselor, spunîndu-mi să’l urmez cît mai iute, îndată ce dădea peste o poirtă, se ascundea în grabă, lăsând să’i scape un mormânt de mulțumire. Cum îl întrebam de ce fuge : — At vezuse un om cu o coșniță și cu un cârlig ? mă întrebă el. — Da. — Ei bine, dacă ne ar fi văzut, ne ne-ar fi prins și ne-ar fi mâncat fripți pe frigare ! — Mîncați fripți! strigam eu. Da' strada nu’s ore a nostră'? No! nu mincăm, și să fim mîncați! Cu tote astea, murdăriile fuseseră deșertate în fața porților. Ei scoli! cu disperare grămezile. Goala două trei ciolănașe. Atunci înțeleseră cit e de hrănitor ficatul prospat. Prietenul meu cel bătrîn, scormonea ca un artist. Mă făcu să alerg până ziuă, vizitând fiecare pavaj fără să se grabescá cîtușî de puțin. Timp de aprope zece ora am fost murat de plac, am tremurat din tot corpul. Blestemată stradă, blestemată,libertate, și cum îmi părea de roü după inchisorea mea ! La jină, cotoiul, văzând că mă clătinam . — Te-ai săturat? mă Întrebă el cu un aer ciudat. — Oh ! da, respinsem ea. — Vrei să te întorci acasă ? — Desigur , dar cum să mai găsesc casa ? — Aide cu mina. A<fi diminuță când te-am văzut ieșind, am indes că un cotoiu gras ca tine nu era făcut pentru asprele știa casa ta, te plăceri ale libertăței, vom duce până la ușă. Spunea tate astea hirta simplu, domnul cotoi. Când ajunserăm : — Adio, îmi zise el, fără să pară emoționat de fel. — Nu strigam eu, nu ne vom despărți astfel. Ai să mergi cu mine. Vom împărți același pat și aceeași carne. Stăpîna mea e o femee bună... Nu mă lăsă să sfirșesc. — Taci ! zise el aspru, ești un prost. Eu aș muri în căldura ta moleșitore. Traiul täu îmbelșugat e bun pentru cotoii corciți. Cotoii liberi nu vor primi nici odată pernuța ta de pene și ficatul, cu prețul unei închisori... Adio. Și ce urcă din nou pa coperișurî. Väzuiü umbra sa mare înfiorînduse de plăcere la mângîerile sereiur care se sărea. Cînd am intrat în casă, mătușa D-tale imtrase o bătae pe care am primit-o cu o adîncă bucurie. Ea atât de dulce căldură și bătaea ! Pe când mă Iovez, ► și mă gîndeam cu poftă la carnea pe care era să mi o dea pe urmă. Vezi,—încheiă cotoiul meu, întinzîndu-se înaintea jăratecului,—adevărata fericire, paradisul, scumpul meu •căpin, e să fii închis și bătut într’o plaie unde este carne. Vorbesc pentru pisici, ruji în obraji, și în suflet cri dorul mistuitor al vr’unui flăcăfî,erau la Pietroșița darnicele cu corsete, strânse ca nemâncate de ani întregi, cu mersi și cu bonjur, iar la Pucioasa matroane care jucau tabinet și 101 mai bine ca orice coate roase de pe la cafenelele noastre. Am citit o scrisoare de dragoste a unei țărance și scrisoarea începea cu „Domnul meu“ și am citit răspunsul scrisoarei copiat după „Stil Epistolar“ care începea cu „Iubită d-șoară !“ Cereri de mână și declarații de fante, de don Chișot, o ! cea mai monstruoasă denaturare ! Jucați „Sultănica“ „Ungaria“ și „Breaza“ și corsetul le strângea, le strângea trupșorul... Civilisație ! Civilisație ! ! Blaz. Pieroșița 27 M»ia Edmond de Goncourt Pe stradă Pe stradă astăzi înainte-m! Mergea incet o trecătoare, Ce semăna atât de bine La trup 1» mers ’n legănare Cu mama mea, era chiar dinsa Așa de bolnavă, trudită, Cu haina ei iubită, neagră, Pe cap cu șal îmbrobodită... De ce m’am dus perdut cu ochii In urma ei, ca amăgirea Să mi-o ’ntre'in privind’o astfel Cu sufletul și ’nchipuirea ? De ce-am fugit »’o văd în față. Și-am isbucnit un plâns d’odată ? Când știa că 'n groapă doarme mama Că n’o s’o mai văd nici o dată... Gh. V. Botez ~~ LEOPARĂM CUGETĂRI Ceea ce urmează, nu este o cugetare, ci o istorioară, pe care o pun aci pentru distracția cititorului. Un amic al mau și tovarăș al vieței mele, Antonio Ranieri, tânăr încă care, dacă va trăi și dacă oamenii nu vor reuși a face nefolositoare darurile ce a primit el de la natură. In curând va fi însemnat îndestul mimai prin numele său, locuia cu mine In 1837 in Florența. Intr'o seară de vară, trecând el pe strada Buia, găsi la un colț, aproape da piața catredralei, sub fereastra de jos a palatului, care acum e al Ricardilor, găsi adunată o mulțime de oameni, cari ziceau înspăimântați,ih, stafia ! Și privind pe fereastră in cameră, unde nu era altă lumină decâtt acea care străbatea in launtru de la un felinar de pe stradă, văzu el Insuș că o umbră de femee, careși arunca brațele in o parte și alta, și încolo era nemișcată. Dar având in cap alte gânduri trecu înainte și uită acea întâmplare. In altă seară, la aceeași oră, trecând prin același loc el, găsi acolo adunată mai mare mulțime ca în seara dinainte și auzi cum repetau cu aceiași spaimă: i, stafia! Și privind un lăuntru pe fereastră, văzu din nou aceeași umbră, care clătina braț fie, fără a face altă mișcare. Fereastra nu era mai înaltă de la pământ de o statură de ora ; și un individ In mulțime, care părea un jandarm, zisa : Dacă aș avea cine să mă sprijinească cu spatele, m’aș urca si văd ca este inlâuntru- Ranieri adaose: Dacă mă țineți, mă voiu urca eu !—Urcă-te zise acela ; și Ranieri se urcă punând picioarele pe umerii lui, și află lângă grilajul ferestrei Întins pe spatele unui scaun un șorț negru, care mișcat de vânt făcea acea aparență de brațe cari s’ar clătina; și deasupra scaunului, rezemată de spatele lui o furcă de tors, care Din volumul de„versuri„ aparut de curând în Iași.