Saptamina, 1978 (Anul 8, nr. 370-420)
1978-04-14 / nr. 384
abc pentru o mai dreaptă înțelegere a avangardei literare românești la Geo Bogza nu va realiza dialectica firească a lucrurilor și va insista în aceeași pornire calomnioasă, deși parcă mai concesiv : „Arghezi Tudor, își permite de la un timp compromisuri și împotmoliri din care nimeni de la noi nu s-ar mai putea smulge. Și totuși d-sa, robust, țîșnește dintr-o chestie și o revistă lamentabilă, fără o nici o urmă de alterare, într-o carte care e îmbogățire incontestabilă a limbei și a sensibilităței românești. Dar felul d-sale de a proceda în unele împrejurări îi ultragiază caratul operei“, (rubrica Inventar, Unu. XV, nr. 33, februarie 1931). Cartea pe care o salvează comentatorul de praful invectivei este Cuvinte potrivite (1927), o capodoperă a literaturii române. Personalitatea argheziană rămîne însă, ca tot, ca structură, înnegurată. Dar și capodopera amintită nu va rezista evoluției spectaculoase a gustului avangardist. Decăderea ei va constitui un bun exemplu pentru a exemplifica fenomenul „descompunerii miturilor“ în artă : „Descompunerea miturilor. Era acum trei ani, mi se pare, cînd Arghezi intra ca un taur spart în ogradă. Gardul se sburlise, caișii înfloriseră, plopii se gudurară și iezii toți veneau cu boturile aprinse de limba ca o flacăre, să guste din incendiul izbucnit din fîntina pusă cu mina. S-au adăpat și noaptea începuse să scrie pe pleoapele hialine conturul unui țipăt similar. Arghezi surprinsese debandada desfăcîndu-și băietele toate, dînd îndărăt un pas, bălțîndu-se în poantă ca o baletistă cu rochia prin salcîmi și debitînd prin pluralele orificii, moneda înfiată, umflîndu-se ca-n fabulă broasca, eclipsîndu-l pe bietul Minulescu, luîndu-i locul între perdele prin serile cu ecou și lună. încă la început, Ion Barbu îl disociase între Beaudelaire și Eminescu ca filon de inspirație, rămînînd din poet doar groapa umedă de unde soclul trebuia să se ridice, ca acum, un june să vină să-i ucidă platoșa cu aripile lui gălbui. E desuetudinea unei gindiri care se lasă sleită să facă loc alteia ? E o poezie care nu se mai cere conformă eclectismului burghez, asimilîndu-se massei ? E un colectivism care-și impune statura în tot ? E moartea unicului, a individualului, a © ului, a monadei sociale ? Sigur, sigur. Generația, poemul ei, cultura, a scorcorit trasă de un singur scripete al istoriei, pe un drum ce-i este mult mai grandios. Miturile de acum 3 ani pot fi găsite azi, de vînzare, ca redingotele vechi, la oricare haltă a vetustelor. (Unu, an V, nr. 43, martie 1932). Că poezia argheziană nu se găsea în 1932 ,,de vînzare, ca redingotele vechi, la oricare hartă a vetustelor, știm foarte bine astăzi. S-a verificat în schimb mediocritatea poeziei „trase de un singur scripete al istoriei“ pe un drum „mult mai grandios“. Poezia adevărată s-a impus prin însăși existența ei. Ceea ce edifică asupra spiritului avangardist este persistența în susținerea vechilor convingeri asupra imoralității lui Arghezi. Comentând apariția scrisorii Tudor lui Geo Bogza către marele poet, Sașa Pană întărește, în amintirile sale, imaginea lugubră pe care o propunea tînărul său coleg avangardist : „In aceste ultime zile ale anului 1930, o bucurie mi-a adus scrisoarea pe 64 de pagini de la Geo Bogza. De-a lungul anilor, cred că am mai amintit, am primit și mai voluminoase, adevărate cărți în manuscris. In această scrisoare își manifestă din nou formidabila lui dragoste pentru uni și dorința ca fiecare număr să fie mai proaspăt și mai incendiar decit precedentul. In acel număr ultim al anului 1930 a apărut și scrisoarea lui Bogza către T. Arghezi, prin care aminteai schimbările de optică pe care, de-a lungul anilor, poetul Cuvintelor potrivite le-a făcut din considerente extraliterare*, (Născut In *02, Ed. Minerva, 1973, p. 307). Cu alte cuvinte, pentru a fi incendiară, revista Unu trebuia să-i atace pe marii scriitori români, să le conteste opera și personalitatea. Desigur, Tudor Arghezi își va schimba statura spirituală și configurația morală în conștiințele avangardiste. Cel care îl condamna odinioară pentru faptul de a-l fi evocat cutremurător pe pictorul Luchian, o va omagia pentru exact același lucru : „Tudor Arghezi a povestit în mai multe rinduri, cutremurător, condiții!« In care picta Luchian*. (tableta Lizeanu 5, Contemporanul, vineri, 14 iulie 1967). Poetul cu „miîinile spurcate*, de o atitudine „contrafăcută și ultragiată* va fi evocat cîndva ca „Prilej al unui adînc fior*, el, „ultimul dintr-o generație de aur“ (tableta Arghezi, Contemporanul, vineri, 21 iulie 1967). Dacă mai înainte, Geo Bogza simțea cum la amintirea personalității argheziene „desgustul se isca asemeni unui flux“, acum își mărturisește o simțire permanent în spirit arghezian față de un anume anotimp : „De cînd mă țin minte, în clipele ei cele mai frumoase, în clipele ei inefabile, toamna a avut pentru mine mireasma acestor versuri argheziene* (tableta Niciodată toamna..., Contemporanul, vineri, 29 septembrie 1967). E vorba de versurile : .»Niciodată toamna nu fu mai frumoasă / Sufletului nostru bucuros de moarte...*, puse în fruntea tabletei. „Cîinele planat* va deveni unul din cei „cinci munți* ai literaturii române și, alături de Mihail Sadoveanu, unul din cei doi mari scriitori cu care Geo Bogza se fericește a fi putut „damina*, (tableta Cinci minți, Contemporanul, vineri, 24 mai 1968). „Alergia la impostură* (tableta cu acest titlu, Contemporanul, vineri, 21 iunie 1968), pe care ar fi trăit-o și exprimat-o memorabil Tudor Arghezi în epoca proletcultistă, suntem siguri că va fi trăit-o și în cea avangardist-literară. Am discutat atitudinea avangardei literare românești față de marii noștri scriitori, detaliat, pentru a se înțelege limpede că la mijloc e vorba de un program așezat sub semnul negativismului cultural. Dacă n-ar fi trebuit să luptăm cu o prejudecată, ar fi fost suficient de revelatoare următoarea afirmație avangardistă : „Nu mai avem nevoie de Goethe, Shakespeare, Sofocle, precum și de alții. Ei ne-au servit lumina, noi o trăim”, (articolul Fără pretenții semnat Saturn, revista ?, 13 mai 1931). In conștiința avangardistă, toate marile valori ale culturii și civilizației umane își pierduseră dreptul la existență. Printre „alții” de care nu mai aveau nevoie avangardiștii, figurează și EMINESCU. Două atitudini adoptaseră aceștia față de geniul eminescian. Prima, de ignorare a existenței sale. A doua, de transformare a lui intr-un duh suprarealist. La 1924, Barb Voronca vedea literatura română ca un imens deșert, din care lipseau cu desăvirșire munții. Nu exista, în peisajul liric, nici Eminescu : „Cincizeci de ani de sforțări literare n-au zgîriat cu nici un diamant sticla vremii. Taxe mari pe import n-au stăvilit aducerea șuncei de praga și totuși importul cuvintelor lăsat liber n-a răzbit încă , nici un strigăt larg de peste graniți n-a ajuns pînă aici. Lamentabila ignoranță a scriitorului nostru e deci lesne de înțeles, (articolul programatic Constatări, Punct, nr. 2, 30 noiembrie 1924). In realitate, literatura română număra un număr important de „diamante“, dintre care unele unicate : Eminescu, Maiorescu, Caragiale, Slavici, Hasdeu, Macedonski, Bacovia, Blaga, Arghezi etc. și, de ce nu, Dosoftei, Miron Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir etc. Iar în privința deschiderii spiritului românesc spre universalitate, în latură formativă, e suficient să amintesc că Eminescu, Maiorescu, Slavici și Caragiale sunt germaniști excelenți, iar Hasdeu și Mlacedonski, niște excepționali cunoscători de cultură franceză. In deplină ignoranță a geniului eminescian, Marie Voronca notează imprudent că „în vremea lui Mallarmé și a lui Rimbaud, la noi erau cele dinții încercări de stihuire” (ibidem). Dar poezia eminesciană, mai puțin romantică decit se crede și mult mai aproape de modernitatea în care se înscriu Mallarmé și Rimbaud, nu este o simplă încercare de stihuire. De altfel, dovadă a confuziei estetice care stăpînea avangarda literară, după integraliști, Eminescu, alături de alți scriitori români, ar fi importat cultură occidentală, ceea ce le plăcea, dar ar și fi împămîntenit-o, ceea ce nu le mai era pe plac : «Dar vina (dacă vină se poate eticheta aceasta) importului culturii occidentale nu se poate arunca în nici un caz în sarcina moderniștilor. Adevărații delincvenți simt predecesorii de la Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri și Eminescu, pînă la simboliști. Ei, și numai ei, au transplantat și împămîntenit singurul și intransigentul „neologism sufletesc”. Azi însă ne găsim în plină tradiție.» (articolul Precizări, Integral, nr. 5, 1 iulie 1925). Spre deosebire de Eminescu care sintetiza și integra în cadre spirituale românești cultura străină, avangardiștii practică trăirea momentană a actului cultural, fie el și de receptare : „Nu împămîntenim nimic. Cîntăm”. (ibidem). Semnificativă pentru nivelul aceleiași degringolade estetice, este prezența (într-o notă a revistei Unu, an IX, 1929, nr. 16) marelui poet în același plan valoric și tipologic cu Mallarmé, Rimbaud, Gide și Creangă, lingă toți aceștia figurînd, firește, și Urmuz. Citind odată două versuri eminesciene („Dintre nouri iese lună* și „Melancolic cornul sună”), Barb Voronca stabilea curentului literar avangardist o origine eminesciană : „Efortul poetului contimporan de abstractizare a elementelor înconjurătoare, de surprindere în imagine se obîrșește — ce admirabilă tradiție ! — din seva pură eminesciană*. (articolul Note despre poem și antologie, Integral, nr. ÎL și 14, an. II, iunie — iulie 1927). în versiunea lui Barb Voronca, descendentul direct al lui Eminescu era Stephane Roll. După I. N. Coposu, cel mai de seamă poet român după Mihai Eminescu ar fi fost Sașa Pană : „Tot ce s-a scris pînă acum (afară de Eminescu și cîteva excepții) s-a scris lipit de pămînt, închircit, sufocant. Sașa Pană, într-un efort gigantic, trece dincolo de margini concepute, — spre libertate — în univers*, (articolul Echinox arbitrar, revista ?, 13 mai 1931). După Geo Bogza, pe Eminescu l-ar succeda valoric Urmuz, care s-ar încadra existențial aceleiași tipologii : „Astfel, dintr-o meditație care va fi dus cine știe pînă peste alte graniți ale realității și din violența necesității de a fi prezent într-un concret pe care o disprețuia și din care s-ar fi vrut evadat, s-a născut arta acestui straniu Urmuz, care alături de Eminescu, prin zbuciumul și sfîrșitul lor tragic, prin încăpățînarea de a nu găsi în viață vreun confort oarecare, sunt singurii la noi care au ridicat pulsațiile literaturii până acolo unde peste ocean le-a dus Edgar Poe și în Franța galeria ciudată, de panopticum, a poeților blestemați*, (articolul Urmuz Premergătorul, Unu, noiembrie 1930). Dar, după D. I. Suchianu, poetul avangardist care l-ar fi egalat pe Eminescu, valoric, și s-ar fi identificat cu el, tipologic, și care are, prin genul literar practicat, un atu în plus, este chiar Geo Bogza. Dacă Arghezi este un oarecare „poet local, poetul popular prin excelență”, atunci, fără îndoială : „Geo Bogza, Hugo sau Eminescu nu-s poeți locali, ci mondiali. Cu lecturi relativ puține, dar cu un talent uriaș, Eminescu sau Hugo au pus în versuri uimitoare tot ceea ce interesa gîndirea și știința din vremea lor. Din aceeași categorie poetică face parte și Geo Bogza. Hugo nu are nevoie să fie tradus. Eminescu nu poate, căci versurile sînt totdeauna intraductibile. "Geo Bogza are privilegiul de a fi scris poemul său în proză, (e vorba de poemul Cîntec de revoltă, de dragoste și moarte, pe care D. I. Suchianu îl recenzează în Viața românească, an XXXVII, nr. 11—12, noiembrie — decembrie 1945, p. 77—78). Adevărul este că Eminescu nu avea deloc lecturi puține, ci, era, atunci, cum este și acum, cel mai citit om de cultură românească. In privința elementului care intră în ecuație cu talentul, acesta este munca literară, și nu gîndirea automatică sau inspirația în stare de delir. A pune în imediata vecinătate a lui Eminescu, valoric și tipologic, pe Urmuz, Stephane Roll, Sașa Bană, Geo Bogza etc. este ridicol și faptul aduce a impietate. Mult mai tîrziu, Geo Bogza însuși va corecta această eroare penibilă, găsind în cultura română vecinătăți mai fericite pentru Mihai Eminescu. De pildă : „Sunt mulți bărbați de seamă în trecutul nostru, în cel mai de demult și în cel a cărui respirație o simțim încă. Dar dintre ei, Bălcescu, Eminescu și Luchian se desprind și vorbesc cu mai multă putere inimii noastre, și conștiinței noastre, și le cutremură mai mult”. (tableta Triptic, Contemporanul, vineri 9 februarie 1968). Sau Eminescu și Sadoveanu. Sau Eminescu și Călinescu. Sau Eminescu și Arghezi. Sau Eminescu și Blaga. Alăturările Eminescu și Roll, Eminescu și Urmuz, Eminescu și Sașa Pană, Eminescu și Geo Bogza n-au mai revenit nici chiar aub pana lui Geo Bogza. Astăzi Geo Bogza militează pentru un cult față de „statuia lui Eminescu din fața Ateneului” (tableta Casa, Contemporanul, vineri, 13 decembrie 1968). Periodic, el merge „pe jos pînă la cimitirul Bellu, pentru a pune o floare pe mormântul lui Eminescu, pornind din umbra sfîntă a statuii sale «« fața Ateneului“, cinstind astfel acel „geniu total, marmorean și pur, cel dinții care ne emoționează, cel dinții cu care batem la poarta universalității și a veșniciei“. (Contemporanul, vineri 20 iunie 1969). Scriitorul care păstorește astăzi cultul memoriei eminesciene, se ridica altădată împotriva monumentelor care-l întruchipau pe Eminescu și împotriva discursurilor ditirambice, care se rosteau la aniversările sale, de același tip cu tabletele niciodată analitice, bogziene : „Eminescu Mihail. Victima profesorilor universitari care îl comentează. Poezia lui va trebui cîndva descătușată de pietrele monumentelor și de sacîzul discursurilor oficiale care i s-au închinat intr-o batjocorire totală a vieții lui de zbucium și de mizerie*, (rubrica Inventar, Unu, an IV, nr. 33, februarie 1931). Altundeva, Geo Bogza îl scotea pe Eminescu în afara tradiției, pe principiul că noul „anihilează“ violente valorile existente“. Principiul sintezei le era cu totul străin avangardiștilor pe care autorul Jurnalului de sex îi reprezenta teoretic cu fidelitate : •«Cine poate spune că opera lui Eminescu a fost o „contribuție” la lirica de dinaintea lui ? Și, la fel, în ce măsură au fost Contribuții operele lui Rimbaud, Poe și a celorlalți din aceiași linie ? Ar trebui cîteva placarde în atenția scriitorilor : „Feriți-vă de a aduce contribuții“.» (articolul Profesie de credință pentru grupul Alge, Unu, an. IV, nr. 35, mai 1931). Profesia de credință a format partizani, pe termen destul de lung, căci, peste cîțiva ani, tînărul avangardist Marin Sârbulescu găsea extrem de subțire opera literară eminesciană în lupta cu timpul : „In afară de două-trei poeme de Eminescu, ceva din Hasdeu, cîteva versuri din Grigore Alexăndrescu și puțin din Cerna, nimic nu mai vedem. Contemporanii se prezintă la fel de precară. (rubrica Revolta unui adolescent înșelat, Meridian, nr. 20, 21, 22, iulie 1943). In dezacord cu atitudinea și opiniile sale de odinioară despre geniul eminescian, Geo Bogza nu încetează astăzi să gîndească la „locul de veci al celui cu care, smerindu-ne la amintirea lui, cel mai mult ne putem mîndri“. După ce a cugetat îndelung, propus „ca Eminescu să fie mutat dintre cavourile de la Bellu, intr-un loc de odihnă numai al său, pe malul mării“, undeva, pe „un țărm singuratic, lunar ca și fruntea lui“, (tableta Ce se cuvine, Contemporanul, vineri, 27 noiembrie 1970). Dar, constată, el, „astăzi, față de explozia turistică a litoralului, nu mai văd cu putință un asemenea țărm*. De aceea, continuă Geo Bogza, „ar fi înclinat să cred că omagiul cel mai potrivit pe care i l-am putea aduce, cel mai potrivit cu sufletul lui și cu sufletul poporului nostru, ar fi să-l strămutăm la Futna, lângă Ștefan cel Mare* (ibidexni). Nimeni nu va lua însă in serios aceste propuneri și Geo Bogza, într-o analiză a muncii sale, va recapitula dezamăgit : „Multe asemenea idei, care urmăresc transfigurarea acestor pămînturi, m-am străduit să slujesc de-a lungul vremii, incepînd cu ideea unui alt mormînt al lui Eminescu, decit cel de la Bellu, fără să pot spune că, în afară de ecouri platonice, aș fi pus în mișcare pe cineva“ (tableta Miorița, Contemporanul, vineri, 7 decembrie 1971). Adevărul este că avangardistra 1 Geo Bogza, după cum s-a văzut, n-a slujit asemenea idei. Al treilea punct de vedere privind locul mormîntului marelui poet va viza peisajul ieșean : „Unde să fie mormîntul lui Eminescu, spre cel mai mare și nobil folos al neamului nostru ? In clipa de față, iar această clipă durează de cîțiva ani, răstimp în care am meditat și am cumpănit, ținînd seama și de vis și de realitate, nici un loc nu îmi pare mai potrivit ca Trei Ierarhi* (tableta Eminescu, Contemporanul, vineri, 15 iunie 1973). După părerea noastră, este mai bine că mormîntul lui Eminescu n-a fost strămutat potrivit sugestiilor lui Geo Bogza, fiindcă ar fi trebuit dus mai întîi pe țărmul mării, apoi la Putna, apoi la Trei Ierarhi și apoi... cine mai știe unde va zice contemporaanul nostru. De ce ar fi trebuit să ne jucăm cu mormîntul Luceafărului, mai ales după ce, ca avangardiști, l-am dezintegrat cultul . Două versuri eminesciene se potrivesc aici: „Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici; / din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici*. (sfîrșit) constantin sorescu jules roy în românește Cineva spunea, pe drept cuvint, că vigoarea unei literaturi se cunoaște, la un moment dat, nu doară după aplombul creațiilor ei originale, dar și după calitatea cărților alese de ea spre a fi traduse. In ultimii ani, s-o recunoaștem, calitatea traducerilor a crescut simțitor , selecția e mai riguroasă, gustul celor de competență mult mai sigur, transvaluarea originalelor in limba lui Eminescu și Caragiale din ce în ce mai bună. E și cazul, iată, al prozelor unuia dintre cei mai îndrăgiți scriitori francezi de azi, Jules Roy, romancier și nuvelist erupînd în literatură sub semnul de astru calm și rațional al lui Antoine de Saint- Exupery, pentru a-și găsi, în curînd, in romanele, piesele de teatru, eseurile sale, un ton bărbătesc, simplu, nuanțat în același timp și cuceritor. Erou al celui de al doilea război mondial, Jules Roy, comandor al Legiunii de onoare și Laureat al Academiei Franceze , nu numai un bun stilist, dar și unul dintre acei autori (Conrad, Hemingway Ehremburg, Kessel, Hailey) care pune un semn de egalitate superb între experiența trăită și literatură. I-au apărut de curînd în românește acesttui autor cu reale daruri de seducția estetică și cincă două micro-romane (1e vom numi astfel și nu povestiri , termenul de povestiri pâzindu-ni-se impropria totuși, dacă nu derizoriu pentru ele) și anume : Valea fericită și Navigatorul, în excelenta tălmăcire a Elsei Grozea și Însoțite de o substanțială notă introductivă semnată de Matei Soroveanu din care cităm această frază de evidentă subtilitate, lucidă, logică și propriu formulată : „Căci vorbind atît de omenește despre drame destul de puțin cunoscute ale războiului modern se ajunge — prin contrast — la orică mai conștientă prețuire a păcii”. Cele două proze ale lui Jules Roy tipărite în Editura Militară din București exprimă același mare adevăr : omul dincolo de durere, îndoială, suferință, nu poate dezarma ; el speră. Și în Valea fericită și în Navigatorul autorul știe, cu inteligență, să creeze o atmosferă firească, virilă, de parcă am citi, cîteodată, cărți poștale expediate de pe front celor dragi, de acasă, de către niște oameni ajunși eroi pentru că au refuzat lașitatea și vidul psiihic, înlocuindu-le cu încrederea în victorie. Gîndind subtil, amar pînă la paradox uneori, Jules Roy scrie : „In timp de pace, războiul era doar un pretext. In război, devenea o absurditate. Câtă vreme oamenii nu vor înțelege că se bat împotriva propriilor lor umbre, au să existe războaie de pe urma cărora vor avea de profitat numai negustorii...“ etc. Chevrier, Morin. Colonelul cel antipatic și excesiv de distant, locotenentul Ripault. Amiralul nu sunt nici o secundă fantoșe, nici eroi doar spectaculoși, ci ființe depline, angajate în bătălia pentru autodefinirea existenței lor, „ființe infarne și oase* așa cum le visase Unamuno și cumn le vrem și ne vrem fiecare dintre noi. Spuneam, că, mereu, atât notațiile în ordine psihologică, dar și cele în ordine descriptivă ale lui Jules Roy au suplețe, culoare, temperatură existențială, parfum. Autorul scrie într-un loc că o sală zgomotoasă semăna „cu un caravanserai“, iar în altul descrie cum bombele cădeau „ca niște delfini tenebroși“. Trebuie să recunoaștem însă că epica lui Jules Roy și-a găsit și o transpunere românească de zile mari de vreme ce putem citi în echivalența românească a textului invocat : „Apoi, cerul își desferecă ecluzele de soare, slobozind, în nesfîrșite herghelii, cai de mare cu coame alungite“, sau în altă parte : „zăpada în cărunți cîmpia“. Valea fericită și Navigatorul sunt două proze despre care și după ce vom închide cartea vom mai vorbi. De ce ? Pentru că la fel ca un chihlimbar, în adîncul de miere solidificată al căruia doarme cu aripele deschide insecta milenară, tot așa în ritmurile și dialogurile epicei la care ne referim, dorm și de-abia așteaptă să fie trezite prin participarea cititorului întrebări, dintre cele mai tulburătoare și nobile privind condiția umană. dan mutaș cu pasiunea culturii (Urmare cial pag. 1) (dan Le Rameau d’or) în legătură cu așa numita „magie contagioasă“ (simpatia dintre om și lucrurile cu care vine în contact), se amintesc alte fapte de care ar fi pline documentele etnografice și folclorice :combustibilitatea și levitația... Cu se îndepărtează aceste preocupări de obiectul filosofiei culturii ? Destul de mult, autorul însuși ezită a trage o concluzie netă. Direcția blagiană e elogiată de Matroea Eliade : „Firește că orice document etnografic și orice creație folklorică poate sluji, în cadrele filosofiei culturii, la cunoașterea unui stil sau la descifrarea unui simbol, instrumentele de lucru și metodele filosofiei culturii sunt astăzi îndeobște mult gustate, atît de publicul european cît și de cel românesc. Este suficient să amintim de Trilogia Culturii a d-lui Lucian Blaga, ca să ne dăm seama la ce rezultate frumoase conduc asemenea cercetări.“ Insă ar mai fi și altă direcție, neorganicistă și neistoristă, care ar urmări stabilirea unității tradițiilor de pretutindeni și dinrtotdeauna. Eliade credea că atît filosofii culturii cît și cei ce încercau să restaureze poziția intelectualistă — unificatoare își puteau aduce contribuția la sistematizarea și înțelegerea materialului etnografic și folcloric. Poziția lui nu era în 1937 exclusivistă, însă înclina spre domeniile metapsihice, ale autonomiei omului în cuprinsul fizicii și biologiei. Totul era urmarea lecturilor, eseul cu pricina pare un fel de sinteză a unor recenzii, în care părerea personală e avansată fără prea mult aplomb. Cel puțin cu privire la folclorul românesc, cercetările ulterioare ale lui Eliade vor fi mai personale și, oricum, mai apropiate de direcția rigoristă a lui Lucian Blaga. De altfel, într-un eseu din 1938 intitulat Lucian Blaga și sensul culturii este elogiat — cu rezerve minime și în orice caz bine argumentate — „curajul metafizic“ al filosofului culturii, care tocmai își încheiase celebra Trilogie. Eliade aprecia că Blaga se deosebește și de Spengler (care descoperă matca stilistică în peisaj) și de Frobenius (pentru care stilul e monolitic). Romanul caută rădăcinile creației într-un subconștient „cosmizat“, leagă stilul de o demnitate metafizică. Spengler se bazează pe biologie, Frobenius pe etnografie. Blaga ajunge la stil prin estetică și, în genere, prin filosofie. Dar iată aprecierea lui Eliade : „De aceea nivelul teoretic al gânditorului român este incontestabil superior iluștrilor tovarăși de drum.“ Chiar dacă informația documentară a lui Blaga nu era îndestulătoare (nu deținea unele date ale culturii ... indiene), meditația lui era de netăgăduită adîncime : „Pentru Lucian Blaga, cultura este modul specific de a exista al omului în Univers. Iar modul specific de a exista al omului în Univers, cu o altă formulă, tez și revelare*, este existența întru misAnalizînd cu pătrundere teoria blagiană a culturii. Mircea Eliade trăgea acum patru decenii următoarea concluzie cu privire la contribuția în cauză : „Ea cuprinde atîtea planuri și îndestulează atîtea întrebări, încît dacă n-ar fi elaborat decît această teorie, și gloria filosofică a gînditorului român ar fi fost de ajuns de temeinică. Blaga este singurul, între filosofii culturii, care n-a șovăit să-și pună problema ontologică, în legătură cu creația culturală și stilul. Curajul acesta metafizic are considerabile rezultate.