Saptamina, 1980 (Anul 10, nr. 474-524)
1980-02-15 / nr. 480
SERIE NOUĂ, Nr. 480, vineri 15 februarie 1980 — redactor șef EUGEN BARBU — 8 pagini 1 leu REVISTĂ EDITATĂ „DE "COMITETUL PENTRU CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE SOCIALISTĂ AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI politică deschisă Trebuie să o recunoaștem, una dintre cele mai mari calități ale politicii promovate de partidul nostru este caracterul sau deschis. Era firesc ca un partid de masă, care își trage sevele din adîncurile ființei naționale, să își creeze o platformă politică vizibilă și inteligibilă de către toți cetățenii patriei. In acest sens, al armonizării intereselor vitale ale omului cu cele ale societății, care nu sunt disjunctive, ci se condiționează reciproc, partidul promovează o politică de largă deschidere democratică, de stimulare în rândurile cetățenilor a lucidității apetenței politice și răspunderii în fața istoriei. Astfel, toate acțiunile întreprinse sub egida sa capătă putere de generalizare la scară națională, constituindu-se într-un cofraj ideologic și practic care captează sens evolutiv energiile și direcționează în întregului popor. Elocvente sînt, pe linia celor afirmate mai sus, și evenimentele săptămînii politice care se apropie de sfîrșit. Intre ele, se distinge la loc de frunte campania pentru alegerile de la 9 martie — alegeri care certifică, o dată mai mult, stadiul avansat al opțiunilor democratice românești. Poate nici un alt eveniment politic nu evidențiază mai bine locul și rolul oamenilor în construcția societății noastre așa cum o fac alegerile. La martie, nu vom alege linii directoare, programe sau priorități ideologice — acestea au fost deja alese și figurează în Programul partidului, constituind platforma noastră ideatică și metodologică ; nu, de data aceasta vom alege oameni, adică forțe și entități vii, care să dea viață la cote superioare idealurilor noastre de libertate, unitate și progres. Efervescența campaniei electorale a atins punctul culminant odată cu marea adunare cetățenească de la întreprinderea „23 August“ din circumscripția electorală nr. 1 a Capitalei, în care tovarășul Nicolae Ceaușescu a fost propus candidat în alegerile de deputați pentru Marea Adunare Națională. In cadrul adunării, cei peste 7 000 de oameni ai muncii prezenți au dat glas voinței ferme a poporului, ca secretarul general al partidului să fie propus și ales deputat și pe mai departe, în organul suprem al puterii de stat. Din multitudinea de simboluri care se degajă din această candidatură desprindem unul esențial : întîiul fiu al obștii a fost propus candidat în circumscripția cu cea mai bogată încărcătură emoțională de pe tot cuprinsul țării, veritabil bastion al proletariatului român, zonă pe harta căreia figurează întreprinderi cu caracter republican ce fac mîndria economiei naționale. Pînă la 9 martie mai sunt circa trei săptămîni, răstimp în care campania electorală va capacita, practic, toate așezările țării. Au început să fie date publicității candidaturile celorlalți membri ai conducerii de partid și de stat și ale multor altor cetățeni, pe circumscripții, precum și Manifestul Frontului Democrației și Unității Socialiste — document programatic de excepțională însemnătate care atestă limpede identitatea de aspirații dintre partid, front și popor. Un alt eveniment remarcabil a fost Congresul educației și învățămîntului, desfășurat în Capitală, care s-a constituit intr-un moment de o deosebită valoare pentru progresul școlii românești. Lucrările marii întruniri vor rămîne, cu certitudine, în istoria civilizației noastre nu numai pentru desfășurarea și importanța lor intrinsecă, ci și, în egală măsură, pentru admirabila Cuvîntare rostită de tovarășul Nicolae Ceaușescu — îndreptar științific și afectiv, cu totul impresionant, pe drumul ascendent al învățămîntului românesc, al formării tinerei generații în cultul dragostei de țară, de muncă și oameni. La ora cînd încredințăm tiparului aceste rînduri, are loc o altă manifestare politică la nivel înalt — de data aceasta de factură internațională. Este vorba despre vizita de prietenie pe care tovarășul Nicolae Ceaușescu, împreună cu tovarășa Elena Ceaușescu, o întreprinde în R. P. Bulgaria la invitația tovarășului Todor Jivkov, înscriindu-se pe linia întilnirilor tradiționale dintre cei doi șefi de partid și de stat ne exprimăm convingerea că acest nou dialog va contribui din plin la întărirea relațiilor de prietenie și bună vecinătate dintre România și Bulgaria, în folosul cauzei păcii și cooperării europene. Iată deci tot atîtea motive pentru care apreciem că această săptămînă a fost una dintre cele mai dense din ultimii ani, fiind gazda temporală a unor evenimente ce ilustrează pregnant justețea politicii interne și externe a partidului nostru, caracterul ei deschis, puterea ei de a contribui în mod fundamental la transformarea pozitivă a destinului patriei. corneliu vădim Tudor ȘTEFAN MACOVEI : „MATERNITATE. PROLETARI DIN TOATE TARILE, UINTI-VA! titu maiorescu *] Acțiunea lui Titu Maiorescu (n. 15.11.1340) asupra culturii epocii sale a fost decisivă, de la stabilirea ortografiei pe temeiul unei cunoașteri a problemelor lingvistice care-i permite să anticipeze chiar unele puncte de vedere foarte moderne, pînă la turnarea limbii române în cele mai înalte tipare ideatice din care încăpuse pînă atunci Maiorescu și nemuritorii săi colegi de generație — Hasdeu, Eminescu, Creanga, Caragiale, Slavici, Xenopol, Conta au creat solidar «stilul major» al Culturii Române moderne. Dar acest stil major, acest „clasicism“ care devine al unei epoci și al unei culturi a fost inițial expresia unei personalități și unei discipline interioare individuale susținută de o întreagă filozofie. Filozofie care a și devenit apoi, la unul dintre discipolii săi — Rădulescu-Motru — sistem filozofic. Pentru că dacă vom citi Puterea sufletească, Personalismul energetic și Vocația în perspectiva amintirilor lui D. Caracostea despre cursurile lui Maiorescu, audiate în ultimii ani de învățămînt ai marelui dascăl,, vom fi izbiți în ce măsură biografia și prezența in epocă a lui Maiorescu au tradus în viață ceea ce era filozofia lui expusă de la catedră. Și vom ajunge firesc la concluzia că această prezență umană și această filozofie servesc, apoi, ca un fel de prototip sensibil, pentru ampla teoretizare a discipolului : „Ceea ce încorona insă valoarea educativă a frcțiunilor sale — scria D. Caracostea în 1940 — era nestrămutata încredere in valoare și în puterea personalității , credința în dreptatea și izbînda finală adevăratei chemări. Cînd se ivește o adeavărată personalitate pe lume, ea trebuie să răzbată, să se manifeste, pentru că e mai tare decit toate împrejurările patrionice. E o fatalitate legată de o astfel de chemare : nu te poți lepăda de ea. în mijlocul celor mai neprielnice împrejurări, ea își taie calea în piatră, știe sâ îmbrace haina care dă libertate și, printr-o necesitate de care nu se poate izbăvi, învinge de cite ori pare că este învinsă. Teoriile moderne cu privire la influența înconjurimii, la apăsarea condițiilor economice, îl nemulțumeau : cum să explici prin minusul curent, plusul care caracterizează talentul, geniul ? De bună seamă, cei care s-au format și au luptat în împrejurări mai grele decît ale lui știu că este o parte adevărată și o parte exagerată în această convingere. Dar ce binefăcătoare exagerare ! ieșeai adesea de la curs înviorat, întărit. Intr-un timp, cînd îndoiala prindea să te încerce și cînd totul părea că se clatină în jurul tău, îți consolida un puternic reazim sufletesc : credința în adevărul judecății tale, în căile drepte ale minții omenești și încrederea în glasurile statornice ale sufletului tău.“ (Critice literare, vol. I, p. 114). Chiar di»că nu putem accepta în total modul cum Maiorescu înțelegea acțiunea factorului economic și a mediului în general asupra marilor personalități, trebuie să recunoaștem că în propriul său destin, ca și într-al lui Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Xenopol, convingerea maioresciană s-a verificat ! Ea corespundea perfect noii epoci deschise în istoria țării prin detronarea lui Cuza și înlocuirea entuziasmului luptător și creator al pașoptiștilor cu „politicianismul“ din deceniile următoare, înfierat de Eminescu și Caragiale (care au trebuit să-i suporte rigorile). Senzația resimțită acum de creaturi în mijlocul valurilor dezlănțuite ale luptelor pentru puterea ce dă acces la bogăție și „cîștigul fără muncă“ este una de izolare, de dispreț ce li se aruncă în față, de „netrebnicie“ într-o societate dominată de goana după parvenire. Eminescu a exprimat cel mai acut acest sentiment în poezia Epigonii și în unele însemnări. dan Zamfirescu * Din Schiță pentrru o „Aventură a Culturii Române în secolul XX”. (Continuare in pag. 3) ne cunoaștem muzeele ? Gîndul de a scrie aceste rinduri mi l-a numit ultima ediție a emisiunii „De la A 13... infinit“. Invitația, repetată da un laitmotiv, de a «o vizita muzeele din Capitală și din alte mari centre de cultură ale țării a fost însoțită de un filmuleț incitant, de cîteva minute doar. Incitant pentru că arăta fără menajamente că mai sunt destui care trec pe lingă aceste inestimabile comori ale spiritului fără să le știe. Fără să cunoască măcar unde sunt găzduite. Nu intenționez o cronică, vreau doar să spun că, pornind de la asemenea constatări, mi-am permis — sînt convins că nu se vor supăra colegii de la televiziune — propriul meu test, în apropierea Muzeului de istorie a municipiului București. Fără microfon, fără aparat de filmat, autorul acestor rînduri „mimînd“, cit și cum s-a priceput, pe un provincial poposit în București, întrebările pe care le puneam unor necunoscuți erau elementare — pornind de la triada „unde, cînd, cum“ a oricărei informații de presă. Sigur că au fost destui care au dat răspunsuri de „25 de puncte“, dar n-au fost puține nici răspunsurile derutante sau de-a dreptul stupefiante prin neștiință. La doi pași de intrarea muzeului, mai mulți trecători mi-au răspuns cu candoare că nu cunosc adresa acestuia ; cîțiva m-au trimis cu nonșalanță la „fostul Palat al Poștei“ ; în sfîrșit, alții, care știau locul unde se află muzeul, nu aveau nici cea mai vagă noțiune despre interiorul acestuia... Nu vreau să dăm acestui test un credit mai mare decit merită, evident că un autentic sondaj sociologic incumbă alegerea unor ..eșantioane“, repartizate pe vîrste, profesii etc., dar mi se pare că nu strică și o clipă de meditație. Oare nu se poate face mai mult spre a trezi interesul bucureștenilor — al tinerilor bucureșteni, îndeosebi — către izvoarele de artă și cultură, de istorie și știință, izvoare de neprețuită valoare din universul atât de bogat și divers al muzeelor ? Dacă, bunăoară, școlile ar folosi nu numai cu prilejuri aniversare, ci in mod constant incinta muzeelor pentru desfășurarea unor lecții de istorie ? Muzeul national. Muzeul municipal, cel militar ar putea fi admirabile amfiteatre ale apropierii elevilor de acele relicve sacre ale eroismului și demnității poporului român. Dar, o lecție de științele naturii la muzeul „Antipa“ — unul din marile muzee europene de profil ? Dar, primii pași în fizică prin intermediul Muzeului tehnic din Parcul Libertății ? Știu ce mi se poate răspunde : se organizează frecvent vizite, acțiuni etc. etc. Nu „vizite“, nu „acțiuni“, ci desfășurarea efectivă a activităților școlare cu sprijinul imensului material didactic pe care-l reprezintă exponatele din muzee — iată ceea ce ar trebui să preocupe și școala și, desigur, muzeele... Șansa de a avea mari focare de cultură și artă poate fi în general mai bine folosită în București. Dacă, spre exemplu, muzeele ar „patrona“ în mod constant activitatea caselor de cultură și cluburilor tineretului din Capitală ? Dacă s-ar organiza sistematic, chiar cu caracter de „stagiune permanentă“, expoziții itinerante, concursuri de anvergură, simpozioane ? Dacă forurile competente ar căuta soluții mai atractive, mai tinerești de popularizare a marilor valori existente în muzeele bucureștene ? Dacă și presa ar acorda spații mai largi prezentării acestor valori ? Dacă... Sunt simple întrebări. Poate nu cele mai potrivite. Poate că altele sînt căile la care ar trebui să apelăm. Dar, oricum, e cazul să acționăm. ...O zi mohorîtă, cenușie. Un cer păstos, cu poalele atirnînd pînă la „glezna“ pămintului. Aerul greu și umed, parcă dură de fum ce își destramă voalurile ceoțoase, prelungindu-le și subțiindu-le pînă la orizont, își scutură zdrențele peste oraș. Dincolo de sulițele plopilor, păsări negre sparg albul de pîslă al iernii, cobinda vreme rea. Nevoia de frumos, de armonie, de plenitudine — pe care o resimțim în aceste clipe — și-ar găsi poate împlinirea în liniștea unui muzeu, acolo unde din fiecare tablou răsare o fărîmâ de adevăr și de lumină. Ce-ar fi dacă mîine sau poimîine, și dumneata, și eu, și el, și el ne-am intîlni, așa, din întîmplare, intr-un asemenea lăcaș de cultură . Ce-ar fi TI nicolae gârceag