Saptamina, 1980 (Anul 10, nr. 474-524)

1980-02-15 / nr. 480

alte scrisul arghezian 2. In proza lui Arghezi, din roman, efe­meridă, portret, atitudinea conduce la stil. O dispoziție internă e in căutarea formei potrivite. Nici îndrăzneala asociativă, nici varietatea vocabularului, nici lirismul ca ipostază tutelară nu explică, fiecare în parte, ,,încheietura­ scrisului arghezian. Stilizarea nu a secătuit fraza de spve miresme, in text­e pulsează neistovit miste­și­tul existenței. Arghezi putea să scrie (a și scris) pe orice temă, rezultatul ar fi fost același : aceeași pagină viguroasă, fină, a­­gresivă, insinuantă, poetică, plină de suavi­tăți și invective, de miasme și parfumuri. Stilul arghezian e ..dopat“ cu infinite ele­mente expresive, stil „pervertit“ la fru­musețe, „acrobație“ de cuvinte și înțele­suri pusă in slujba necesității de comuni­care. Fraza e complexă, chiar complicată, în nici un caz simplă, dar e vorba de o complicație cu consecințe artistice puter­nice ; aparente aluviuni naționale sunt che­mate la ordine. La Arghezi ordonatoare e ideea, într-o proză literară căreia tocmai ideea i-a fost adesea refuzată. G. Călines­­cu remarca, referindu-se la Ce­ai cu mine vîntule : „Surprinzătoare nu este latura plastică a imaginii, ci miezul ei concep­tual”. Gimnastica de cuvinte, oricît de spectaculoasă ar fi, nu ar interesa. Scrisul lui Arghezi ne atrage, ne implică prin substanțialitate. S-a observat că nimeni nu­' a contestat cum scrie Arghezi, ci eventual ce s­crie. Trimiterea e la arta­ pamfletaru­lui și vrea să pună in lumină excelența mijloacelor literare, incontestabilă. Va trebui să vedem, însă, și acel ce deranjant, căci fără simburele conceptual, perfecțiu­nea formală e r­umai pedantă. Problema inspirației e abordată cvasi­­eufemistic, prin tertipurile argheziene spe­cifice. Nici o analiză anterioară actului elaborării nu înlocuiește spontaneitatea ce se aliază cu ținerea unui condei in mină : „Față de scriitorii care lucrează un su­biect întreg întii cu capul, și după ce l-au isprăvit mental îl aștern pe hîrtie, trebuie să fie vorba de un sector de inteligență mai puțin. Mi se pare adeseori, intr-adevăr, că sun­ă cel mai timpui dintre proști. In ceasurile, zilele și anii de imbecilitate to­tală socotesc, fără să mă su păr, că toată lumea s-a înșelat, incepînd cu mine, care am cutezat să le arăt similitudinile mele de averi. Cu o excepție. Dacă fără voie și fără punct de plecare, îmi vine condeiul de la sine intre degete, situația se inver­­sează și contrastul e izbitor. Atunci am im­presia că altcineva scrie cu mîna mea, și poate să scrie uneori foarte frumos, și din această pricină nu-mi atribui nici­­ un me­rit, ai­ta timp cit nu-l înțeleg. Acest alt­cineva nu mă înșeală, am încredere să mă bizui pe el și-l găsesc lîngă mine numai dacă sunt ajutat de condei, ca în spiri­tism. E, poate absurd, însă m-am obișnuit să n-am orgoliu și nu-mi atribui darurile ce mi se acordă. Politica mea față de atî­­tea neînțelese taine e de așteptare“. Ma­rea stilist care e Arghezi refuză a defini stilul literar prin propoziții seci, el caută un echivalent și o suită de trimiteri. E de părere că stilul e „nuanța“ care-n viața unei literaturi nu apare decit foarte rar. Iar atunci când apare, concentrează un sens și o căutare înfrigurată : „Se vorbește de stil. Nici asta nu știi pe dinafară și fără document ce s-ar putea să fie. Dar este altceva decât tonul, o fantezie interioară a tonului, un zigzag, un arabesc pe linia de ton. Cu totul abstract și absurd rămîne tot punctul din care se ridică a mia firi­mitură de ton. Punct infinit de mic, in­­tr-însul se cuprinde totul, ca într-o să­­mință de fag , sutele de ani și pădurea“. Un fantezist ce pune ordine în emoții — iată una din fețele condeiului rafinat care a învățat la timp că pagina trebuie să aibă materialitate și că această materialitate se cere ridicată din banalitate prin serii de incursiuni in imaginar. La nivelul frazei, dizlocările, deplasările topice și sintactice sunt procedee curante. Nici o porțiune a textului nu rămîne fără efect , extinsă grafic prin sintagme ramifi­cate după o metodă specifică, îmbogățită prin incidentale, adunată totuși într-un punct ce iradiază cu putere, fraza arghe­ziană e un concentrat perfect,­ construcția organizîndu-se din constrângeri și contras­te. Două ar fi efectele : unul liric, altul comic, împletite cu meșteșug, niciodată in stare pură. Sunt citate, pentru frumusețea tăieturii stilistice, pagini admirabile din Poarta neagră, în care miniaturistul inega­labil alternează contemplarea naturii cu trimiteri la elemente ale științei : „Trei fluturi de aceeași mărime, tăiați cu foarfe­că după un patron identic într-un atlas de o culoare necunoscută, stau ca trei triunghiuri echilaterale pe păretele meu. Ca­pul lor e o­ minune. In puful palid mărunt și bogat ce-l acoperă, sticlește ca două ru­bine, focul sumbru, cu amintiri de metal, al ochilor desinați în orbita lor auriferă cu preciziunea și amănunțimea florilor de cîmp. Cei trei fluturi stau ca niște echere. Cite trei dungi brune și în zigzag le aco­peră transversal aripile, largi la bază. iar stofa lor poartă in țesutul ei linii de re­lief imperceptibil, sute de raze geometrice întâlnite in punctul ascuțit ce ascunde capul ca un vîrf. Noaptea îmi trimite mai întii cite un model din fiecare zburătoare, pe care apoi îl repetă. Cele mai frumoase sunt și cele mai puține. Intr-o ninsoare de țințari, de sute din acești purici înaripați, care intră pe fereastră sărind, sunt numai trei fluturi de aur și numai două impon­derabile mărunte libelule...“. Astfel, „poezia obscură« a închisorii (volumul a apărut în 1930) se constituie din străluciri, forme și culori serale, în vreme ce ziua vine cu atmosfera prozaică în care „boizii” mușcau și-și caută hrana „căpușa devorantă“. Li­rismul nu apare, deci, în stare pură și nu ia in nici un caz forma poetizării, a des­crierii „frumoase“. Ochiul miniatur­istului vede sub zarea brodată cu detalii încintă­­toare și mizga, și noroiul. Iată spectacolul grotesc al orașului ce înfulecă Lacom totul, al cetății colcăitoare ce înlătură umbra ori­cărei reverii: In astfel de pasagii, pana lui Arghezi conturează parcă tablouri ticiene : „Mănîncă porcește, scumpa hogar­­mea cetate, și te împreună cu muștele și gin­­dacii, din zbor sau între molozuri. Șeful familiei debușează pe verișoară, pe soacră, pe mătușe, pe cumnată, pe nepoată. Ma duc la un cunoscut și, dacă nu-i iau so­ția, mă provoacă ea să încerc. Vine priete­nul la mine și-mi acostează nevasta, după ce dezbrăcîndu-se de blană, a frecat cu spinarea țîțele servitoarei. O primești bine, și el se crede pensionarul autorizat al bu­nurilor întregii mează La nepoată familii. Unchiul se intor­de cîte ori e strînsă în brațe în timpul unei nopți, și acest unchi s-a intîmplat să fie și mitropolit. Cind se întrunesc la ceai, in saloanele tale, soțiile cetățenilor tăi distinși comentează for­ma, lungimea și elasticitatea unui atribut la persoanele încercate, după cum bărbații fac, in colțul lor, confidențe asupra facul­tăților secrete ale doamnelor maritale, din vecinătatea canapelelor pe care fumează agale“. Cu o tehnică „microscopică“, în­tr-un aliaj de reverie, sfîșiere și sarcasm, scriitorul scoate efecte stilistice pe care li­teratura română nu le cunoscuse și pe care, sîntem tentați a crede, nici nu le va egala prea curînd. Ion lotreanu știința națiunii in concepția lui dimitrie Gusti 2. In scrierile lui Dimitrie Gusti, găsim exprimate fundamentele teoriei națiunii, căreia i-a consacrat citeva studii de refe­rință. Este imposibil, să nu remarci sigu­ranța liniștită cu care savantul își urmă­rește și leagă ideile, semn al unei depline clarificări interioare. Întemeiată pe con­ceptele fundamentale de cultură și istorie, evoluînd organic în concordanță cu logica și cu realitatea palpabilă, gîndirea lui Gusti are un curs firesc și sigur chiar și atunci cind (și aceasta se întîmplă nu arareori) este purtătoarea unor teze pen­tru întîia oară enunțate. Ca și Eminescu a cărui doctrină politică este străbătută de nostalgia trecutului, Di­mitrie Gusti, în definirea națiunii, acordă o deosebită însemnătate istoriei și simțu­lui istoric. Nimic mai firesc cită vreme, o națiune „mai este și însumarea unor stră­duințe ulterioare, un rezultat al unui pro­ces istoric, experiență de viață săvîrșită de înaintași, acumulată și transmisă prin tra­diție din generație in generație. Morții se asociază cu cei vii și uneori poruncile veacurilor trecute se impun cu desâvîrșire epocilor actuale“. Istoria poruncește, dar ea nu se înfăp­tuiește, oare, prin oameni ? In aceeași pro­blemă și răspunsul lui Eminescu sună lim­pede și grav : „Dacă o generație poate avea u­n merit, e acela de a fi un cre­dincios interpret al istoriei, de a purta sarcinile impune cu necesitate de locul pe care îl ocupă în­lânțuirea timpilor. Și istoria lumii cugetă — deși incet, însă si­gur și just...“. In concepția lui Gusti, trecutul istoric nu mai este un factor din afară care înr­u­­iește într-un chip sau altul viața națiu­nilor, ci parte integrantă „națiunea însăși în mers pe drumul realizării de sine, ca destin și misiune".­­ Guști consideră trecutul istoric drept un factor condiționant numai pentru prezent, întrucît prezentul este un rezultat al evo­luției și cu necesitate și o atitudine față de trecut, conformism față de tradiție sau spirit înclinat spre inovație. „Știința na­țiunii — arată autorul — trebuie să aibă în vedere și trecutul istoric, întreg Lanțul de înaintași cu faptele lor, cu gândurile lor și comorile lor de simțire față de care generația actuală apare ca o singură verigă de legătură spre viața și activitatea urma­șilor“. Și sub un alt aspect Dimitrie Gusti este continuatorul doctrinei eminesciene, in ce privește teoria națiunii, atunci cind preci­zează că o știință a națiunii nu este cu putință fără cercetarea amănunțită a ra­porturilor dintre neam și pămîntuil care-1 adăpostește. „O națiune — arată Gușii — se dezvoltă de regulă pe un pămînt anu­mit, pămintul patriei. Românii sunt popor carpatic, iar Carpații reprezintă un o lume românească. Fără această legătură, de astă dată esențială și organică dintre pămîntul și poporul nostru, nu putem în­țelege nimic din istoria și civilizația ac­tuală a neamului românesc“, își manifestă convingerea că firul întrerupt va reveni la unitatea străveche a pămîntul­ui și a civili­zației românești. Deosebit de interesante sunt considerațiile savantului cu privire la factorii (numiți în sistemul său „cadre“) care condiționează națiunile și pe care le reduce la patru categorii fundamentale : cadrul cosmic, ca­drul biologic, cadrul istoric și cadrul psihic. El arată că națiunea, avînd o natură vo­luntară, nu se lasă stăpînită de aceste ca­dre, ci le influențează la rindul ei,­ impri­­mîndu-le trăsături proprii. »Națiunea „nu se mulțumește nici cu starea biologică sau psihică și nici cu trecutul istoric, ci caută să adauge printr-o străduință proprie, nouă bogăție la comorile tradiției“. O na­­­țiune vrednică de acest nume opune lumii din afară voința ei proprie de a exista și de a se afirma. Potrivit concepției lui Gusti, în conflic­tele dintre stat și națiune ies întotdeauna învingătoare națiunile, motiv pentru care „Statele nu trebuie să se împotrivească na­țiunilor și trebuie să le exprime ființa și aspirațiile lor“. Gabriel Iosif chiuzbaian ...... " ■ [UNK] [UNK] 1 dosarul mateiu i. caragiale --------------------------------------------------------------------------------------— 10. Dacă etalonul producției editoriale de la Fundațiile Conduse de Rosetti rămîne acel chivot de carte care este Istoria... lui G. Călinescu, imediat în urmă s-ar cuveni a­­șezată ediția critică Mateiu I. Caragiale — Opere îngrijită de Perpessicius. In anii de după apariția Crailor în volum, cînd citi­torii profesioniști ai romanului se îm­părțiseră în mare între detractori și adu­latori care-și desfășurau verva cel mult publicistic, dacă nu pur și simplu oral, s-a găsit un scriitor, deopotrivă poet și critic, care s-a pus pe fapte. Cu migală și com­peting și înainte de toate cu convingerea că are de-a face cu un autor de mare și insolită valoare, Perpessicius a alcătuit ediție de referință, un adevărat model, adui­o­nînd și tipărind aproape tot ce emana de la Matedu și încă în așa fel nicit să-i pună în lumină arta și personalitatea aparte, încă din 1929, Perpessicius întîmpinase cu un entuziasm argumentat Craii, iar felul în care acest om se apropia de­ o carte a­­mintește spusa lui Rilke : singura cale de abordare a artei este dragostea, criticismul nefăcînd decit să sleiască opera, s-o des­compună. Cele trei foiletoane despre Craii, imprimate inițial intr-o gazetă și reproduse in însemnări critice se pot citi­ și pentru zestrea lor poematică, citeva formulări me­ri­tind antologarea. Astfel, Pajerele sunt de­finite drept stiluri bătute într-un metal cu istorică rezonanță ; treimea protagoniștilor materni ar caracteriza niște poeți ai viciu­lui și tot pentru­­ splendoare Intrinsecă să cuprindem intre semnele de citat carac­teristica scriiturii materne : „Scrisul În­treg din Craii de Curtea-veche e un scris de ritmuri cumpănite, de pătimașă selecție de rarități lexicale dintr-un argot plastic și de crudități pitorești, un stil discursiv de cronică și memorii, pregătit în labora­toarele memorialiștilor, cu Saint-Simon în frunte. Un scris care pornind de la pros­pețimea de expresie a cronicarilor noștri și trecut prin Dinicu Golescu și Ion Ghica, a ras în treacăt oglinzile de apă­rare ale scrisului lui Odobescu«. Aici e nimerită o paranteză pentru a nota că limba lui Ma­teiu, care e o chintesență savantă, de re­tortă, a limbii muntenești și bucureștene, rămîne un obstacol deloc neglijabil cru un cititor nedeprins organic, pe de pe­­o parte cu limbajul de arhaizuri livrești, pe de alta cu truculența idiomatică bucureștea­­nă. Există, pretutindeni deasupra limbii li­terare, o rivalitate a graiurilor, remarca­tă încă de mult și un cronicar din Mol­dova nu ezita să-și rîdă de o domniță brâncoveneascâ care zisese „pe munteneș­­te“, și-o să puie talia pungă de pungă. Așa se întimplă că rostirea lui Matedu poate râminea obscură sau poate să-i far­mece superficial și fonic pe neinițiați, nu­mai câ riscurile asumate de scriitor sunt binecunoscute poeților și stiliștilor , da­re că operele incolore lingvistice se traduc u­­șor și se uită repede, cele impregnate de specific rămîn, statornice, venerate și em­blematice. Reintorcîndu-ne la Perpessicius, el a pus ordine în opera și în manuscri­sele mateine, iar fără copiile sale, recu­perarea celor patrusprezece agende și­ a unei mari părți din Jurnal ar fi rămas la discreția timpului. In 1936, cînd apărea e­­diția de la Fundații în Prefața căreia Per­­pessicius avertiza privitor la „Portretul, în mărime naturală, al cărui ceas n-a sosit încă“, mai trăiau atît văduva lui Ion Luca cit și Mari­ca Si­on. Selecția întreprinsă a­­tunci din Jurnal vădește o decență și o dis­creție rar întîlnite în literatura noastră fără ca măsurile de precauție să știrbească ceva din trăsăturile de om bizar, interio­rizat și retractil ale lui Mateiu, redat din­­colo de implicarea altora. M-am între­bat, de pildă, de ce lipsesc fragmentele atât de lirice și de frumoase despre călă­toria din 1928 in Italia și explicația e sim­plă : in 1936 mai trăia Titulescu suspectat de Mateiu de cocainomanie, înfățișat; a locui, la Triest, intr-un hotel „ospătărie pu­țin d­a untură încinsă“, descris, ministrul, în funcție de nădejdile diplomatice ale necruțătorului literar Transcrierea însem­nărilor mateine spune totul cu privire la răbdarea și la proiectele lui Perpessicius. Volumul Mateiu I. Caragiale — Opere ră­­mâne exemplar și este păcat și inelegant că de ordinea și de bogăția sa informatică nu s-a ținut seama decit conspirativ de cele mai multe ori. De pildă, capitolul biblio­grafic din micromonografia lui Teodor Vârgolici nu face decît să reia și să adu­că la zi Notița bio-bibliografică întocmită de Perpessicius. E drept că se operează excluderi : astfel, N. Crevedia­nu apare și cu necrologul din 1936. O amabilitate a lui Per­pessicius care socotise „școala hoinară“ a lui Mateiu la Berlin drept studii în străi­­nătate este adoptată ad litteram de Ov. S. Crohmălniceanu, altminteri antologat cu erorile de lectură a Crailor de Ovidiu Cotruș în opera lui Mateiu I. Caragiale. Și e locul să mai spunem că o parte din­tre savantele paralele făcute între roma­nul lui Mateiu și opera unor scriitori streini, atât de speculate de eseiștii din ulti­mii ani, au fost formulate pentru întîia oară de Perpessicius — în 1936 — și să-i numim de Gobineau — atât de drag lui Ovidiu Cotruș — pe Oscar Wilde și pe Huysmans. Și fiindcă vorbim despre ediția Perpessi­cius nu pot să nu remarc că în vreme ce Zaharia Stancu și Radu Boureanu sînt tipă­riți cu Opere sau cu Scrieri, Mateiu­­ Ca­ragiale rămîne la nivelul exemplarelor de popularizare și asta într-o perioadă în care mai toți scriitorii de marcă dintre cele două războaie au fost imprimați cum se cuvine. O eventuală ediție critică, și ea este de așteptat, ar trebui să păstreze ca bază cartea lui Perpessicius și să in­e l­una într-un compartiment aferent Jur­nalul și Corespondența cu Nicolae Bob­es­­cu. Dar un editor ar mai putea, face ceva și mă gîndesc la ingenioasa formulă Corneliei Ștefănescu care a tipărit într-un­­ volum Scrinul negru și într-un al doilea fișele că­lines­ci­ene de roman și scrisorile descoperite în comoda cu picioare curbate. Deci, o ediție în care opera lui Mateiu I. Caragiale, in volume distincte, să stea ală­turi de Jurnal, de scrisori, de actele și de documentele publicate în dosar. Opera lui Mateiu, care a cunoscut răsfățul bibliofil prin ediția­ girată de Perpessicius și prin somptuoasa ediție, din 1945, ilustrată de pictorul G. Tomaziu, ar trebui imprimată potrivit rangului pe care il deține­m­ lite­ratura română:. dan d­aduir toponimii fanteziste Uneori literatura se naște prin accident, involuntar , cum zicea cineva , prin impru­dență. Așa stând lucrurile, o așteptare în­cordată se transformă în altceva decit pre­văzuse cititorul. Efectul ce rezultă are aripi și pune lu­mea pe gînduri. Avînd răbdarea de a par­curge cărți de căpătâi despre București precum sînt (și rămîn !) cele semnate de Ionescu-Gion, Bacalbașa, C.C. Giurescu, Cristescu, Mircea Damian, Dumitru Almaș, Panait I. Panait, Ștefan Ionescu, Al. Pre­­descu, Eugen Teodoru, Mircea Constanti­nes­cu și de ailîția alții ni s-ar putea părea că știm destule despre „Bucurescii“ buni­cilor și Bucureștii nepoților. Ideea insă — hai să facem mea culpa — e in cea mai mare parte falsă ! Putem ști ce-a fost Calea Moșilor, ce e astăzi, după cum putem intui ce va deveni (în semn de stea) miine. La fel stau lucrurile cu Cișmigiul, Calea Rahovei ori cartierul Co­­troceni, la Dar nu știm, așa deodată și pe deasupra, ce poetice speculații, cîteodată fante­ziste, poate ajunge un curios, un citit, un iubitor, dar fanatic al acestui oraș. Dacă vom scotoci însă prin anticariate (de pildă, prin Cel de la Curtea-Veche unde „ofi­ciază“ Simeon Mihuță) vom da de o căr­țulie plină de inedit semnată de un G. Io­n­escu-Nica, apărută la București în anul e grație 1945 și intitulată aproape caba­listic : Origina preistorică a Bucureștilor (!) și încheiată din trei secțiuni cu titluri agresive : Toponimia dacă, Țara Mănăstiri­lor, Cetatea Dîmbovița. Plină de bune intenții ca și de o savoa­re analogică — adesea involuntară — bro­șura extrasă de noi dintr-un raft guvernat de un praf înțelept și necesar nu se sfi­­ește să umble printr-un soi de arheologie lingvistico-geografico-poetică din care pu­tem (eventual) afla că Bucur desemnează în limba dacă profesiunea de cioban, căci, zice autorul nostru. Bucura în limba dacă înseamnă „locul de odihnă și de întilnire al ciobanilor“, acolo oprirea fiind „cîteo­­dată de durată mai lungă“. Dacă avem răbdare să parcurgem căr­ticica în cauză, mai aflăm în legătură cu orașul nostru de „vis și dor“, cum bine Il numea cineva, cu Bucur ar însemna cio­ban și mai mult decit atît­­ nume propriu. Bucura, fiind evident „cimpia Bucurului“, deci : „cimpia în care se oprește Bucur spre a-și odihni turma cînd coboară de la munte la Mare, pentru ernatic“. G. Ionescu-Nica nu se sfiește să afa­rme mai departe că București, adică (după el) „orașul din Bucura“ a dat prin adjecti­­vare cu sufixul „dac“ an termenul de Bucurastana, logic , „locuitor al Bucureștiu­­lui“. De unde, printr-o ciudată evoluție în trepte, am ajuns să avem : Bucurastana, Bucurestana, Bucurestan, Bucureștean. Confirmare sau reafirmare a fluxului le­gendei, o atare poziție mi se pare, oricum, jucată, riscată și, desigur, plină de un par­fum trist și înviorător în același timp. Un fel de heraldică fereastră deschisă de un poet fără voie către un trecut de spațiu și timp, de emoție, pe care-l purtăm un su­flet, de generații, ca într-o succesiune de nașteri și morți și iarăși de nașteri, printre păduri de case și destine, printre poiene de albini edilitare, printre linii de telefon și telegraf ce foșnesc * asemeni aripilor de vrăbii curgînd din ether, ca într-o măr­turisire. dan mutașcu Titu maiorescu (Urmare din pag. 1) Se risipise marele spațiu de rezonanță în care se simțiseră vorbind înaintașii, se încheiase funcția culturii — creatoare de istorie. Ce putea fi, ce mai putea însemna, în universul caragialesc, poezia, arta în genere ? Titu Maiorescu a venit să dea răspunsul tocmai la această întrebare, pentru care lectura clasicilor latini și a lui Schopen­hauer il pregătise : arta putea fi mijlocul de a te ridica deasupra tumultului zilei, al patimilor ei, al acestui „politicianism“ de continuă hărțuială. Arta putea fi mai­ ales, permanență în efemeritate, modalitatea și posibilitatea de a scruta de sus și „din­­tr-un punct de vedere constant, o lume schimbătoare“. Iar artiștii, și în­­ mere toți cei dornici să se consacre lucrării spiritului într-o vre­me când majoritatea alergau după traiul ușor și înlesnit și după puterea și strălu­cirea zilei, trebuiau să se adune întreolaltă și să se ajute a supraviețui și a se impune acestei lumi, care nu mai voia și nu mai avea nevoie nici de profeți și nici de tribuni. Tribuna pașoptiștilor este deci înlocuită cu cenaclul. „Frăția“ fusese o societate ca­re-și fixa ca scop România modernă doar ca paravan și mijloc, activitatea cul­­i­turală. „Junimea“ dorea să cultive artele și relațiile intelectuale in mijlocul unei societăți care nu mai voiau să le acorde cinstea de care se bucuraseră în epoca Revoluției și a luptei pentru Unire, ba chiar nici nu le mai recunoștea utilitatea și era în stare să t­ragă la răspundere pe un mi­nistru care a „risipit“ banul public fiindcă a cumpărat și adus în țară hîrțoagele lui Ion Budai-Deleanu ! In fața unei asemenea societăți, în fața unei asemenea mentalități trebuia ca cineva să dea creatorilor râmași fără un sens major al existenței lor pe lume o nouă conștiință, o nouă demnitate, o forță inte­rioară care să-i facă a rezista și până la urmă a învinge valurile efemerului ce a­­menința să-i acopere. Acest om a fost Titu Maiorescu. El a creat, în primul rînd, un exemplu: propria-i persoană, morga și prestigiul lui, unice în epocă, sistematic cultivate încă din adolescență, exercitate din colegiu și acum opuse, într-o luptă plină de drame, acestei societăți de latifundiari aroganți­­ de ciocoi și de parveniți, pe care o va o­­bliga să-i accepte și respecte pe el, fiul de modest profesor și nepotul de țărani, și apoi pe cei protejați de el , „boemul“ Incurabil Mihai Eminescu și antipaticul și iritantul Caragiale. Pentru toți cei ce nu-și mai găseau un loc a creat o citadelă (a­­proape un azil !) al literaturii — Junimea — și o revistă independentă de politicia­nism . Convorbiri literare. Așa au mai devenit posibili Xenopol, Creangă și Sla­vici . Maiorescu a conceput „Junimea“ ca putere in numele și in slujba culturii, con­­v­­ingîndu-i pe bogații săi prieteni, unii foști colegi de studii (Teodor Rosetti) să coti­zeze din averile lor pentru revistă, pentru tipografie, pentru ca niște tineri săraci, dar valoroși, să poată urma școli înalte în țări străine. I-a obligat să-și deschidă casele și cămările spre a găzdui reuniuni literare, un loc de baluri și ceaiuri mon­dene. .. Le-a insuflat orgoliul culturii în­tr-o lume și vreme ce nu cunoșteau decît orgoliul averii și puterii și i-a tîrît după el în nemurire agățîndu-le numele în trena de lumini a Luceafărului, sau făcîndu-i păr­tași la eternitatea berarului Caragiale și țăranului — institutor din Humulești. „Biruit-au gîndul !“ — pusese Maiorescu să se scrie deasupra ușii casei sale din fosta­ stradă Mercur (acum demolată), casă achiziționată la 39 de ani și unde a­­vea să rămînă pînă la ultima suflare. Cînd începe a preda la Universitatea din Bucu­rești, în 1884, avea 44 de ani, iar cînd l-au ascultat Ion Petrovici și Dimitrie Caracos­­tea era trecut de 50 și cultura română modernă îi putea apărea ca o izbîndă a geniului, a marilor personalități, împotriva mediului, și nu ca un produs al acestuia ! Iată de ce „maiorescianismul“ se poate defini, din acest punct de vedere, ca în­credere în destinul marii personalități cre­atoare și ca artă de a o cultiva, de a-i crea un climat de respect și prețuire me­nit să-i favorizeze înflorirea plenară, de a o apăra de loviturile din afară și de a-i da tăria interioară spre a rezista la presiunea circumstanțelor. P.S. De cîțiva ani G.Tr. Pop are pregătită ediția cursului de Istoria filozofiei moderne, ținut la universitate de Maiorescu și gă­sit între timp. Oare acest moment jubi­liar nu va îndemna o editură să-l publice? Cum Maiorescu s-a născut la­ Craiova și a acționat la Iași „Scrisul românesc“ și „Ju­nimea“ și-ar putea disputa această glorie!

Next