Saptamina, 1980 (Anul 10, nr. 474-524)
1980-02-15 / nr. 480
alte scrisul arghezian 2. In proza lui Arghezi, din roman, efemeridă, portret, atitudinea conduce la stil. O dispoziție internă e in căutarea formei potrivite. Nici îndrăzneala asociativă, nici varietatea vocabularului, nici lirismul ca ipostază tutelară nu explică, fiecare în parte, ,,încheietura scrisului arghezian. Stilizarea nu a secătuit fraza de spve miresme, in texte pulsează neistovit misteșitul existenței. Arghezi putea să scrie (a și scris) pe orice temă, rezultatul ar fi fost același : aceeași pagină viguroasă, fină, agresivă, insinuantă, poetică, plină de suavități și invective, de miasme și parfumuri. Stilul arghezian e ..dopat“ cu infinite elemente expresive, stil „pervertit“ la frumusețe, „acrobație“ de cuvinte și înțelesuri pusă in slujba necesității de comunicare. Fraza e complexă, chiar complicată, în nici un caz simplă, dar e vorba de o complicație cu consecințe artistice puternice ; aparente aluviuni naționale sunt chemate la ordine. La Arghezi ordonatoare e ideea, într-o proză literară căreia tocmai ideea i-a fost adesea refuzată. G. Călinescu remarca, referindu-se la Ceai cu mine vîntule : „Surprinzătoare nu este latura plastică a imaginii, ci miezul ei conceptual”. Gimnastica de cuvinte, oricît de spectaculoasă ar fi, nu ar interesa. Scrisul lui Arghezi ne atrage, ne implică prin substanțialitate. S-a observat că nimeni nu' a contestat cum scrie Arghezi, ci eventual ce scrie. Trimiterea e la arta pamfletarului și vrea să pună in lumină excelența mijloacelor literare, incontestabilă. Va trebui să vedem, însă, și acel ce deranjant, căci fără simburele conceptual, perfecțiunea formală e rumai pedantă. Problema inspirației e abordată cvasieufemistic, prin tertipurile argheziene specifice. Nici o analiză anterioară actului elaborării nu înlocuiește spontaneitatea ce se aliază cu ținerea unui condei in mină : „Față de scriitorii care lucrează un subiect întreg întii cu capul, și după ce l-au isprăvit mental îl aștern pe hîrtie, trebuie să fie vorba de un sector de inteligență mai puțin. Mi se pare adeseori, intr-adevăr, că sună cel mai timpui dintre proști. In ceasurile, zilele și anii de imbecilitate totală socotesc, fără să mă su păr, că toată lumea s-a înșelat, incepînd cu mine, care am cutezat să le arăt similitudinile mele de averi. Cu o excepție. Dacă fără voie și fără punct de plecare, îmi vine condeiul de la sine intre degete, situația se inversează și contrastul e izbitor. Atunci am impresia că altcineva scrie cu mîna mea, și poate să scrie uneori foarte frumos, și din această pricină nu-mi atribui nici un merit, aita timp cit nu-l înțeleg. Acest altcineva nu mă înșeală, am încredere să mă bizui pe el și-l găsesc lîngă mine numai dacă sunt ajutat de condei, ca în spiritism. E, poate absurd, însă m-am obișnuit să n-am orgoliu și nu-mi atribui darurile ce mi se acordă. Politica mea față de atîtea neînțelese taine e de așteptare“. Marea stilist care e Arghezi refuză a defini stilul literar prin propoziții seci, el caută un echivalent și o suită de trimiteri. E de părere că stilul e „nuanța“ care-n viața unei literaturi nu apare decit foarte rar. Iar atunci când apare, concentrează un sens și o căutare înfrigurată : „Se vorbește de stil. Nici asta nu știi pe dinafară și fără document ce s-ar putea să fie. Dar este altceva decât tonul, o fantezie interioară a tonului, un zigzag, un arabesc pe linia de ton. Cu totul abstract și absurd rămîne tot punctul din care se ridică a mia firimitură de ton. Punct infinit de mic, intr-însul se cuprinde totul, ca într-o sămință de fag , sutele de ani și pădurea“. Un fantezist ce pune ordine în emoții — iată una din fețele condeiului rafinat care a învățat la timp că pagina trebuie să aibă materialitate și că această materialitate se cere ridicată din banalitate prin serii de incursiuni in imaginar. La nivelul frazei, dizlocările, deplasările topice și sintactice sunt procedee curante. Nici o porțiune a textului nu rămîne fără efect , extinsă grafic prin sintagme ramificate după o metodă specifică, îmbogățită prin incidentale, adunată totuși într-un punct ce iradiază cu putere, fraza argheziană e un concentrat perfect, construcția organizîndu-se din constrângeri și contraste. Două ar fi efectele : unul liric, altul comic, împletite cu meșteșug, niciodată in stare pură. Sunt citate, pentru frumusețea tăieturii stilistice, pagini admirabile din Poarta neagră, în care miniaturistul inegalabil alternează contemplarea naturii cu trimiteri la elemente ale științei : „Trei fluturi de aceeași mărime, tăiați cu foarfecă după un patron identic într-un atlas de o culoare necunoscută, stau ca trei triunghiuri echilaterale pe păretele meu. Capul lor e o minune. In puful palid mărunt și bogat ce-l acoperă, sticlește ca două rubine, focul sumbru, cu amintiri de metal, al ochilor desinați în orbita lor auriferă cu preciziunea și amănunțimea florilor de cîmp. Cei trei fluturi stau ca niște echere. Cite trei dungi brune și în zigzag le acoperă transversal aripile, largi la bază. iar stofa lor poartă in țesutul ei linii de relief imperceptibil, sute de raze geometrice întâlnite in punctul ascuțit ce ascunde capul ca un vîrf. Noaptea îmi trimite mai întii cite un model din fiecare zburătoare, pe care apoi îl repetă. Cele mai frumoase sunt și cele mai puține. Intr-o ninsoare de țințari, de sute din acești purici înaripați, care intră pe fereastră sărind, sunt numai trei fluturi de aur și numai două imponderabile mărunte libelule...“. Astfel, „poezia obscură« a închisorii (volumul a apărut în 1930) se constituie din străluciri, forme și culori serale, în vreme ce ziua vine cu atmosfera prozaică în care „boizii” mușcau și-și caută hrana „căpușa devorantă“. Lirismul nu apare, deci, în stare pură și nu ia in nici un caz forma poetizării, a descrierii „frumoase“. Ochiul miniaturistului vede sub zarea brodată cu detalii încintătoare și mizga, și noroiul. Iată spectacolul grotesc al orașului ce înfulecă Lacom totul, al cetății colcăitoare ce înlătură umbra oricărei reverii: In astfel de pasagii, pana lui Arghezi conturează parcă tablouri ticiene : „Mănîncă porcește, scumpa hogarmea cetate, și te împreună cu muștele și gindacii, din zbor sau între molozuri. Șeful familiei debușează pe verișoară, pe soacră, pe mătușe, pe cumnată, pe nepoată. Ma duc la un cunoscut și, dacă nu-i iau soția, mă provoacă ea să încerc. Vine prietenul la mine și-mi acostează nevasta, după ce dezbrăcîndu-se de blană, a frecat cu spinarea țîțele servitoarei. O primești bine, și el se crede pensionarul autorizat al bunurilor întregii mează La nepoată familii. Unchiul se intorde cîte ori e strînsă în brațe în timpul unei nopți, și acest unchi s-a intîmplat să fie și mitropolit. Cind se întrunesc la ceai, in saloanele tale, soțiile cetățenilor tăi distinși comentează forma, lungimea și elasticitatea unui atribut la persoanele încercate, după cum bărbații fac, in colțul lor, confidențe asupra facultăților secrete ale doamnelor maritale, din vecinătatea canapelelor pe care fumează agale“. Cu o tehnică „microscopică“, într-un aliaj de reverie, sfîșiere și sarcasm, scriitorul scoate efecte stilistice pe care literatura română nu le cunoscuse și pe care, sîntem tentați a crede, nici nu le va egala prea curînd. Ion lotreanu știința națiunii in concepția lui dimitrie Gusti 2. In scrierile lui Dimitrie Gusti, găsim exprimate fundamentele teoriei națiunii, căreia i-a consacrat citeva studii de referință. Este imposibil, să nu remarci siguranța liniștită cu care savantul își urmărește și leagă ideile, semn al unei depline clarificări interioare. Întemeiată pe conceptele fundamentale de cultură și istorie, evoluînd organic în concordanță cu logica și cu realitatea palpabilă, gîndirea lui Gusti are un curs firesc și sigur chiar și atunci cind (și aceasta se întîmplă nu arareori) este purtătoarea unor teze pentru întîia oară enunțate. Ca și Eminescu a cărui doctrină politică este străbătută de nostalgia trecutului, Dimitrie Gusti, în definirea națiunii, acordă o deosebită însemnătate istoriei și simțului istoric. Nimic mai firesc cită vreme, o națiune „mai este și însumarea unor străduințe ulterioare, un rezultat al unui proces istoric, experiență de viață săvîrșită de înaintași, acumulată și transmisă prin tradiție din generație in generație. Morții se asociază cu cei vii și uneori poruncile veacurilor trecute se impun cu desâvîrșire epocilor actuale“. Istoria poruncește, dar ea nu se înfăptuiește, oare, prin oameni ? In aceeași problemă și răspunsul lui Eminescu sună limpede și grav : „Dacă o generație poate avea un merit, e acela de a fi un credincios interpret al istoriei, de a purta sarcinile impune cu necesitate de locul pe care îl ocupă înlânțuirea timpilor. Și istoria lumii cugetă — deși incet, însă sigur și just...“. In concepția lui Gusti, trecutul istoric nu mai este un factor din afară care înruiește într-un chip sau altul viața națiunilor, ci parte integrantă „națiunea însăși în mers pe drumul realizării de sine, ca destin și misiune". Guști consideră trecutul istoric drept un factor condiționant numai pentru prezent, întrucît prezentul este un rezultat al evoluției și cu necesitate și o atitudine față de trecut, conformism față de tradiție sau spirit înclinat spre inovație. „Știința națiunii — arată autorul — trebuie să aibă în vedere și trecutul istoric, întreg Lanțul de înaintași cu faptele lor, cu gândurile lor și comorile lor de simțire față de care generația actuală apare ca o singură verigă de legătură spre viața și activitatea urmașilor“. Și sub un alt aspect Dimitrie Gusti este continuatorul doctrinei eminesciene, in ce privește teoria națiunii, atunci cind precizează că o știință a națiunii nu este cu putință fără cercetarea amănunțită a raporturilor dintre neam și pămîntuil care-1 adăpostește. „O națiune — arată Gușii — se dezvoltă de regulă pe un pămînt anumit, pămintul patriei. Românii sunt popor carpatic, iar Carpații reprezintă un o lume românească. Fără această legătură, de astă dată esențială și organică dintre pămîntul și poporul nostru, nu putem înțelege nimic din istoria și civilizația actuală a neamului românesc“, își manifestă convingerea că firul întrerupt va reveni la unitatea străveche a pămîntului și a civilizației românești. Deosebit de interesante sunt considerațiile savantului cu privire la factorii (numiți în sistemul său „cadre“) care condiționează națiunile și pe care le reduce la patru categorii fundamentale : cadrul cosmic, cadrul biologic, cadrul istoric și cadrul psihic. El arată că națiunea, avînd o natură voluntară, nu se lasă stăpînită de aceste cadre, ci le influențează la rindul ei, imprimîndu-le trăsături proprii. »Națiunea „nu se mulțumește nici cu starea biologică sau psihică și nici cu trecutul istoric, ci caută să adauge printr-o străduință proprie, nouă bogăție la comorile tradiției“. O națiune vrednică de acest nume opune lumii din afară voința ei proprie de a exista și de a se afirma. Potrivit concepției lui Gusti, în conflictele dintre stat și națiune ies întotdeauna învingătoare națiunile, motiv pentru care „Statele nu trebuie să se împotrivească națiunilor și trebuie să le exprime ființa și aspirațiile lor“. Gabriel Iosif chiuzbaian ...... " ■ [UNK] [UNK] 1 dosarul mateiu i. caragiale --------------------------------------------------------------------------------------— 10. Dacă etalonul producției editoriale de la Fundațiile Conduse de Rosetti rămîne acel chivot de carte care este Istoria... lui G. Călinescu, imediat în urmă s-ar cuveni așezată ediția critică Mateiu I. Caragiale — Opere îngrijită de Perpessicius. In anii de după apariția Crailor în volum, cînd cititorii profesioniști ai romanului se împărțiseră în mare între detractori și adulatori care-și desfășurau verva cel mult publicistic, dacă nu pur și simplu oral, s-a găsit un scriitor, deopotrivă poet și critic, care s-a pus pe fapte. Cu migală și competing și înainte de toate cu convingerea că are de-a face cu un autor de mare și insolită valoare, Perpessicius a alcătuit ediție de referință, un adevărat model, aduionînd și tipărind aproape tot ce emana de la Matedu și încă în așa fel nicit să-i pună în lumină arta și personalitatea aparte, încă din 1929, Perpessicius întîmpinase cu un entuziasm argumentat Craii, iar felul în care acest om se apropia de o carte amintește spusa lui Rilke : singura cale de abordare a artei este dragostea, criticismul nefăcînd decit să sleiască opera, s-o descompună. Cele trei foiletoane despre Craii, imprimate inițial intr-o gazetă și reproduse in însemnări critice se pot citi și pentru zestrea lor poematică, citeva formulări meritind antologarea. Astfel, Pajerele sunt definite drept stiluri bătute într-un metal cu istorică rezonanță ; treimea protagoniștilor materni ar caracteriza niște poeți ai viciului și tot pentru splendoare Intrinsecă să cuprindem intre semnele de citat caracteristica scriiturii materne : „Scrisul Întreg din Craii de Curtea-veche e un scris de ritmuri cumpănite, de pătimașă selecție de rarități lexicale dintr-un argot plastic și de crudități pitorești, un stil discursiv de cronică și memorii, pregătit în laboratoarele memorialiștilor, cu Saint-Simon în frunte. Un scris care pornind de la prospețimea de expresie a cronicarilor noștri și trecut prin Dinicu Golescu și Ion Ghica, a ras în treacăt oglinzile de apărare ale scrisului lui Odobescu«. Aici e nimerită o paranteză pentru a nota că limba lui Mateiu, care e o chintesență savantă, de retortă, a limbii muntenești și bucureștene, rămîne un obstacol deloc neglijabil cru un cititor nedeprins organic, pe de peo parte cu limbajul de arhaizuri livrești, pe de alta cu truculența idiomatică bucureșteană. Există, pretutindeni deasupra limbii literare, o rivalitate a graiurilor, remarcată încă de mult și un cronicar din Moldova nu ezita să-și rîdă de o domniță brâncoveneascâ care zisese „pe muntenește“, și-o să puie talia pungă de pungă. Așa se întimplă că rostirea lui Matedu poate râminea obscură sau poate să-i farmece superficial și fonic pe neinițiați, numai câ riscurile asumate de scriitor sunt binecunoscute poeților și stiliștilor , dare că operele incolore lingvistice se traduc ușor și se uită repede, cele impregnate de specific rămîn, statornice, venerate și emblematice. Reintorcîndu-ne la Perpessicius, el a pus ordine în opera și în manuscrisele mateine, iar fără copiile sale, recuperarea celor patrusprezece agende și a unei mari părți din Jurnal ar fi rămas la discreția timpului. In 1936, cînd apărea ediția de la Fundații în Prefața căreia Perpessicius avertiza privitor la „Portretul, în mărime naturală, al cărui ceas n-a sosit încă“, mai trăiau atît văduva lui Ion Luca cit și Marica Sion. Selecția întreprinsă atunci din Jurnal vădește o decență și o discreție rar întîlnite în literatura noastră fără ca măsurile de precauție să știrbească ceva din trăsăturile de om bizar, interiorizat și retractil ale lui Mateiu, redat dincolo de implicarea altora. M-am întrebat, de pildă, de ce lipsesc fragmentele atât de lirice și de frumoase despre călătoria din 1928 in Italia și explicația e simplă : in 1936 mai trăia Titulescu suspectat de Mateiu de cocainomanie, înfățișat; a locui, la Triest, intr-un hotel „ospătărie puțin da untură încinsă“, descris, ministrul, în funcție de nădejdile diplomatice ale necruțătorului literar Transcrierea însemnărilor mateine spune totul cu privire la răbdarea și la proiectele lui Perpessicius. Volumul Mateiu I. Caragiale — Opere rămâne exemplar și este păcat și inelegant că de ordinea și de bogăția sa informatică nu s-a ținut seama decit conspirativ de cele mai multe ori. De pildă, capitolul bibliografic din micromonografia lui Teodor Vârgolici nu face decît să reia și să aducă la zi Notița bio-bibliografică întocmită de Perpessicius. E drept că se operează excluderi : astfel, N. Crevedianu apare și cu necrologul din 1936. O amabilitate a lui Perpessicius care socotise „școala hoinară“ a lui Mateiu la Berlin drept studii în străinătate este adoptată ad litteram de Ov. S. Crohmălniceanu, altminteri antologat cu erorile de lectură a Crailor de Ovidiu Cotruș în opera lui Mateiu I. Caragiale. Și e locul să mai spunem că o parte dintre savantele paralele făcute între romanul lui Mateiu și opera unor scriitori streini, atât de speculate de eseiștii din ultimii ani, au fost formulate pentru întîia oară de Perpessicius — în 1936 — și să-i numim de Gobineau — atât de drag lui Ovidiu Cotruș — pe Oscar Wilde și pe Huysmans. Și fiindcă vorbim despre ediția Perpessicius nu pot să nu remarc că în vreme ce Zaharia Stancu și Radu Boureanu sînt tipăriți cu Opere sau cu Scrieri, Mateiu Caragiale rămîne la nivelul exemplarelor de popularizare și asta într-o perioadă în care mai toți scriitorii de marcă dintre cele două războaie au fost imprimați cum se cuvine. O eventuală ediție critică, și ea este de așteptat, ar trebui să păstreze ca bază cartea lui Perpessicius și să ine luna într-un compartiment aferent Jurnalul și Corespondența cu Nicolae Bobescu. Dar un editor ar mai putea, face ceva și mă gîndesc la ingenioasa formulă Corneliei Ștefănescu care a tipărit într-un volum Scrinul negru și într-un al doilea fișele călinesciene de roman și scrisorile descoperite în comoda cu picioare curbate. Deci, o ediție în care opera lui Mateiu I. Caragiale, in volume distincte, să stea alături de Jurnal, de scrisori, de actele și de documentele publicate în dosar. Opera lui Mateiu, care a cunoscut răsfățul bibliofil prin ediția girată de Perpessicius și prin somptuoasa ediție, din 1945, ilustrată de pictorul G. Tomaziu, ar trebui imprimată potrivit rangului pe care il deținem literatura română:. dan daduir toponimii fanteziste Uneori literatura se naște prin accident, involuntar , cum zicea cineva , prin imprudență. Așa stând lucrurile, o așteptare încordată se transformă în altceva decit prevăzuse cititorul. Efectul ce rezultă are aripi și pune lumea pe gînduri. Avînd răbdarea de a parcurge cărți de căpătâi despre București precum sînt (și rămîn !) cele semnate de Ionescu-Gion, Bacalbașa, C.C. Giurescu, Cristescu, Mircea Damian, Dumitru Almaș, Panait I. Panait, Ștefan Ionescu, Al. Predescu, Eugen Teodoru, Mircea Constantinescu și de ailîția alții ni s-ar putea părea că știm destule despre „Bucurescii“ bunicilor și Bucureștii nepoților. Ideea insă — hai să facem mea culpa — e in cea mai mare parte falsă ! Putem ști ce-a fost Calea Moșilor, ce e astăzi, după cum putem intui ce va deveni (în semn de stea) miine. La fel stau lucrurile cu Cișmigiul, Calea Rahovei ori cartierul Cotroceni, la Dar nu știm, așa deodată și pe deasupra, ce poetice speculații, cîteodată fanteziste, poate ajunge un curios, un citit, un iubitor, dar fanatic al acestui oraș. Dacă vom scotoci însă prin anticariate (de pildă, prin Cel de la Curtea-Veche unde „oficiază“ Simeon Mihuță) vom da de o cărțulie plină de inedit semnată de un G. Ionescu-Nica, apărută la București în anul e grație 1945 și intitulată aproape cabalistic : Origina preistorică a Bucureștilor (!) și încheiată din trei secțiuni cu titluri agresive : Toponimia dacă, Țara Mănăstirilor, Cetatea Dîmbovița. Plină de bune intenții ca și de o savoare analogică — adesea involuntară — broșura extrasă de noi dintr-un raft guvernat de un praf înțelept și necesar nu se sfiește să umble printr-un soi de arheologie lingvistico-geografico-poetică din care putem (eventual) afla că Bucur desemnează în limba dacă profesiunea de cioban, căci, zice autorul nostru. Bucura în limba dacă înseamnă „locul de odihnă și de întilnire al ciobanilor“, acolo oprirea fiind „cîteodată de durată mai lungă“. Dacă avem răbdare să parcurgem cărticica în cauză, mai aflăm în legătură cu orașul nostru de „vis și dor“, cum bine Il numea cineva, cu Bucur ar însemna cioban și mai mult decit atît nume propriu. Bucura, fiind evident „cimpia Bucurului“, deci : „cimpia în care se oprește Bucur spre a-și odihni turma cînd coboară de la munte la Mare, pentru ernatic“. G. Ionescu-Nica nu se sfiește să afarme mai departe că București, adică (după el) „orașul din Bucura“ a dat prin adjectivare cu sufixul „dac“ an termenul de Bucurastana, logic , „locuitor al Bucureștiului“. De unde, printr-o ciudată evoluție în trepte, am ajuns să avem : Bucurastana, Bucurestana, Bucurestan, Bucureștean. Confirmare sau reafirmare a fluxului legendei, o atare poziție mi se pare, oricum, jucată, riscată și, desigur, plină de un parfum trist și înviorător în același timp. Un fel de heraldică fereastră deschisă de un poet fără voie către un trecut de spațiu și timp, de emoție, pe care-l purtăm un suflet, de generații, ca într-o succesiune de nașteri și morți și iarăși de nașteri, printre păduri de case și destine, printre poiene de albini edilitare, printre linii de telefon și telegraf ce foșnesc * asemeni aripilor de vrăbii curgînd din ether, ca într-o mărturisire. dan mutașcu Titu maiorescu (Urmare din pag. 1) Se risipise marele spațiu de rezonanță în care se simțiseră vorbind înaintașii, se încheiase funcția culturii — creatoare de istorie. Ce putea fi, ce mai putea însemna, în universul caragialesc, poezia, arta în genere ? Titu Maiorescu a venit să dea răspunsul tocmai la această întrebare, pentru care lectura clasicilor latini și a lui Schopenhauer il pregătise : arta putea fi mijlocul de a te ridica deasupra tumultului zilei, al patimilor ei, al acestui „politicianism“ de continuă hărțuială. Arta putea fi mai ales, permanență în efemeritate, modalitatea și posibilitatea de a scruta de sus și „dintr-un punct de vedere constant, o lume schimbătoare“. Iar artiștii, și în mere toți cei dornici să se consacre lucrării spiritului într-o vreme când majoritatea alergau după traiul ușor și înlesnit și după puterea și strălucirea zilei, trebuiau să se adune întreolaltă și să se ajute a supraviețui și a se impune acestei lumi, care nu mai voia și nu mai avea nevoie nici de profeți și nici de tribuni. Tribuna pașoptiștilor este deci înlocuită cu cenaclul. „Frăția“ fusese o societate care-și fixa ca scop România modernă doar ca paravan și mijloc, activitatea culiturală. „Junimea“ dorea să cultive artele și relațiile intelectuale in mijlocul unei societăți care nu mai voiau să le acorde cinstea de care se bucuraseră în epoca Revoluției și a luptei pentru Unire, ba chiar nici nu le mai recunoștea utilitatea și era în stare să tragă la răspundere pe un ministru care a „risipit“ banul public fiindcă a cumpărat și adus în țară hîrțoagele lui Ion Budai-Deleanu ! In fața unei asemenea societăți, în fața unei asemenea mentalități trebuia ca cineva să dea creatorilor râmași fără un sens major al existenței lor pe lume o nouă conștiință, o nouă demnitate, o forță interioară care să-i facă a rezista și până la urmă a învinge valurile efemerului ce amenința să-i acopere. Acest om a fost Titu Maiorescu. El a creat, în primul rînd, un exemplu: propria-i persoană, morga și prestigiul lui, unice în epocă, sistematic cultivate încă din adolescență, exercitate din colegiu și acum opuse, într-o luptă plină de drame, acestei societăți de latifundiari aroganți de ciocoi și de parveniți, pe care o va obliga să-i accepte și respecte pe el, fiul de modest profesor și nepotul de țărani, și apoi pe cei protejați de el , „boemul“ Incurabil Mihai Eminescu și antipaticul și iritantul Caragiale. Pentru toți cei ce nu-și mai găseau un loc a creat o citadelă (aproape un azil !) al literaturii — Junimea — și o revistă independentă de politicianism . Convorbiri literare. Așa au mai devenit posibili Xenopol, Creangă și Slavici . Maiorescu a conceput „Junimea“ ca putere in numele și in slujba culturii, convingîndu-i pe bogații săi prieteni, unii foști colegi de studii (Teodor Rosetti) să cotizeze din averile lor pentru revistă, pentru tipografie, pentru ca niște tineri săraci, dar valoroși, să poată urma școli înalte în țări străine. I-a obligat să-și deschidă casele și cămările spre a găzdui reuniuni literare, un loc de baluri și ceaiuri mondene. .. Le-a insuflat orgoliul culturii într-o lume și vreme ce nu cunoșteau decît orgoliul averii și puterii și i-a tîrît după el în nemurire agățîndu-le numele în trena de lumini a Luceafărului, sau făcîndu-i părtași la eternitatea berarului Caragiale și țăranului — institutor din Humulești. „Biruit-au gîndul !“ — pusese Maiorescu să se scrie deasupra ușii casei sale din fosta stradă Mercur (acum demolată), casă achiziționată la 39 de ani și unde avea să rămînă pînă la ultima suflare. Cînd începe a preda la Universitatea din București, în 1884, avea 44 de ani, iar cînd l-au ascultat Ion Petrovici și Dimitrie Caracostea era trecut de 50 și cultura română modernă îi putea apărea ca o izbîndă a geniului, a marilor personalități, împotriva mediului, și nu ca un produs al acestuia ! Iată de ce „maiorescianismul“ se poate defini, din acest punct de vedere, ca încredere în destinul marii personalități creatoare și ca artă de a o cultiva, de a-i crea un climat de respect și prețuire menit să-i favorizeze înflorirea plenară, de a o apăra de loviturile din afară și de a-i da tăria interioară spre a rezista la presiunea circumstanțelor. P.S. De cîțiva ani G.Tr. Pop are pregătită ediția cursului de Istoria filozofiei moderne, ținut la universitate de Maiorescu și găsit între timp. Oare acest moment jubiliar nu va îndemna o editură să-l publice? Cum Maiorescu s-a născut la Craiova și a acționat la Iași „Scrisul românesc“ și „Junimea“ și-ar putea disputa această glorie!