Saptamina, 1980 (Anul 10, nr. 474-524)
1980-02-01 / nr. 478
alee eminescu și hasdeu IT. 2. Există însă, înainte de Iorga și Călinescu, doi oameni care se dovedesc ßemarii precursori ai acestei modalități de.receptare“ a valorilor românești în adevăratele lor dimensiuni : Hasdeu și Eminescu. In opera lui Hasdeu, infuzînd-o și structuratd-o de la un capăt la altul, găsim cel mai uriaș efort de așezare a culturii românești in rindul marilor culturi europene, din cîte au fost întreprinse ,la noi de la Cantemir Încoace. Și totodată un efort egal de a înrădăcina poporul român în solul lui spiritual, prin evocarea trecutului, prin studierea obiceiurilor, prin chemarea lui spre un viitor mare, prin ambiția conștient și tenace servită de a face ca limba, gîndirea și știința românească să nu se urască in coada „dăscăliilor”* altora, ci să demonstreze că — așa cum o dorise primul Miron Costin — „pre limba noastra44 pot să încapă toate dăscăliile lumii. Hasdeu este, în epocă, un uriaș generator de energie intelectuală, un model, un emul, un răscolitor și un deschizător de drumuri, fără de care nu se poate concepe trecerea de la etapa „heliadescă44, la adaptări și „sincronizări44, cu mentalitate de „ucenici ai Europei“ la etapa „marilor clasici“ care dă prin „ Eminescu, Creangă și Caragiale scriitori de talie universală, iar in A. D. Xenopol pe unul dintre marii istorici ai veacului, recunoscut universal. Maiorescu și Hasdeu, rivali în virtutea vicisitudinilor vieții, și în imaginea anecdotică a timpului, sînt în realitate complementari în funcția de ctitori ai acestei epoci, a „marilor clasici44. Unul este esteticianul și logicianul, promotorul cultului perfecției formale, manifestînd și cultivînd in alții oroarea față de stilul momentului care era improvizația, paianta culturală și științifică. Celălalt este omul care dă bătălie teribilă pe toate fronturile , spre a o crea poporului român și culturii române o conștiință nouă : conștiința unei prezențe istorice prestigioase în Europa politică și culturală trecuta, ambiția unei prezențe similare măcar spirituale, în Europa timpului sau. Hasdeu este primul care, pentru el însuși, cucerește această prezență prestigioasă, devenind un istoric, dar mai ales un lingvist și folclorist de reputație internațională, membru al multor academii și societăți științifice din Europa și chiar de peste ocean. De aceea, parafrazând pe Călinescu, putem spune că dacă noi simbolizăm vechiul cărturar român prin Cantemir, începem să avem o idee de ce ar trebui și ce poate să fie noul cărturar român abia prin Hasdeu. Hasdeu va fi imitat și continuat chiar cînd cei ce-i concurează il combat fățiș sau cu abilitate. Cine studiază personalitatea și cariera lui A. D. Xenopol, care ambiționează evident la multilateralitatea hasdeiastă (economist, jurist, istoric, filosof, chiar și animator de cercuri literare), a lui Ion Bogdan în filologie slavă și istorie națională, a lui Ovid Densusianu în lingvistică și folclor, a lui Moses Gaster în cercetarea cărților populare, a lui Lazăr Constantin Șâineanu, a lui Al. Philippide și a lui Nicolae Iorga, va recunoaște, în toți, „tiparul 44 hasdeian, adică acea năzuință spre marea știință, spre marea sinteză spre efortul de înălțare a culturii române la înălțimea celor mai mari culturi europene. Cu toții se vor duce peste hotare să adune, ca albina, tot ce se știa, pentru ca la întoarcere să încerce a întrece pe Hasdeu. Hasdeu este obsesia tuturor, omulul și modelul tuturor, ștacheta peste care vor să ară toți. Hasdeu ridică, în cultura română modernă, această ștachetă la înălțimea universalității, așa cum făcuse Cantemir în cultura veche. El îi obligă pe toți să facă efortul de a o sări. Unii au doar iluzia, alții chiar îl întrec în domenii restrânse, dar toți ii datorează demonul interior ce-i împinge spre autodepășire. Același demon îl trece Ilasdeu în a doua și a treia generație de discipoli : lui Vasile Pârvan, cel care-i continuă „daoismul“ și-l ridică pe culmi ; lui G. Călinescu, autorul celui mai splendid „portret“ hasdeian, și lui Mircea Eliade, editorul său cel mai norocos, căruia îi datorează resurecția și un nou ciclu — încă neîncheiat — al gloriei sale postume. Toți trei sunt reprezentanții aceluiași „hasdeism“, care, succedindu-i și continuînd „heliadismul“, știut să împingă cultura română spre înălațimi pe măsură ce îi făurea rădăcini mai adinei in ea însăși. Ei bine, nici un critic literar din epocă n-a intuit acest titanism hasdeian și sensul misiunii „magului de la Cîmpina44. L-au tratat cu toții de humorist ori spiritist, de filolog fantast și incapabil să termine ceva din Cea ce a început, sau i-au dedicat un cult orb și steril, de felul celui ce-l va înconjura și pe N. Iorga. Un singur om a știut cine este și ce înseamnă pentru cultura română, ce trebuie luat și ce trebuie respins in Hasdeu. Și acest om a fost cel mai mare dintre contemporanii și discipolii săi, Mihai Eminescu. .1. Nici un critic român trecut în catastifele „specialității“ n-a avut despre toată cultura română, veche și contemporană, o imagine mai completă și mai profundă de cum a avut-o, la ceasul acela, și pînă la Iorga și Călinescu — titanii istoriografiei noastre literare — Mihai Eminescu. Locul lui Mihai Eminescu in istoria criticii românești ar trebui să fie egal cu acela rezervat curent lui Goethe în istoria criticii germane (Goethe numit de Sainte- Beuve „regele criticilor“) și lui Pușkin în istoria criticii ruse. Oricine citește monumentala ediție critică a publicisticii sale culturale, întocmită de Aurelia Rusu, dar din care n-a apărut, din păcate, decât primul volum (Eminescu, Articole și traduceri, ed. Minerva, 1974) are revelația locului de excepție deținut de Eminescu între ctitorii criticii și mai ales ai istoriografiei literare românești. Pătrunderea uluitoare a geniului său în cutele cele mai adinci ale sufletului național, așa cum s-a ipostaziat culturalicește de-a lungul secolelor, erudiția — neegalată de nimeni, afară de Hasdeu și Cipariu — in materie de veche cultură românească, tipărită și manuscrisă, cunoașterea exhaustivă a literaturii române moderne de pînă la el și din timpul lui, pînă la cel mai obscur condeier (constatarea o face G. Călinescu !) îi conferă lui Eminescu o superioritate netă, atit asupra lui Maiorescu cit și asupra lui Gherea în ceea ce privește judecățile și analizele sale asupra valorilor românești. dan Zamfirescu dosarul mateiu i. caragiale 8. iteconstituirea biografiei lui Mateiu I. Caragiale e mai anevoioasă decât aceea a unui scriitor mort în urmă cu o sută de ani și în bună măsură datorită acelui mister cultivat de un literat care n-a ieșit la rampă, nu s-a mărturisit public, n-a făcut profesiuni de credință și a încurajat o desăvârșită discreție și ambiguitate în jurul persoanei sale. Deși Mateiu a dispărut în urmă cu nici patruzeci și de ani, pentru a-i reconstitui ci de cinci cu existența, istoricul literar trebuie să țină cont pînă și de mărturiile firave ale unor oameni caca i-au stat citeva clipe in preajmă, l-au zărit sau l-au urmărit de la distanță și amintindu-ne toate astea Înțelegem meritul dosarului, al celor care l-au adunat piesă cu piesă. Actele, documentele și paginile publicate clatină o gamă de adjective arhicunoscute, redusă și monotonă, din care se confecționase o aură portretistică aproape sinistră : înfumurat, închipuit, întreținut, ingrat, inconsecvent, veleitarelc. Omul fusese reconstituit în felul unui ancronic antipatic din niște clișee minuite abile cu opera era mai greu și atunci, și cu scuza că biografia sa e plină de goluri uriașe și cu motivația că viața autorului interferează adinc cu scrisul său, cele două sectoare au fost amestecate pînă la identitate. Ne-am spus că n-ar fi rău sa adunăm un mini-dosar de bizarerii interpretative atribuite literaturii lui Mateiu I. Caragiale, în ideea că dacă cineva ar stringe laolaltă toate „curiozitățile”, puse pe seama acestei capodopere ar putea întocmi o glorioasă fișă de patologie exegetică, întrucât în acest sens, recolta e bogată, începem cu acea pagină de erudiție deșartă, pe care Al. George nu mai o amintea și pe care am găsit-o, potrivit trimiterii sale, nn .,România literară“ nr. 13/1970. E vorba de studiul lui Vasile Lovinescu intitulat O interpretare posibilă a Crailor PI — 3,14. După Vasile Lovinescu, identitatea eroilor materni trebuie căutată în doctrina hindusă, mai precis în cele trei tendințe comportamentale (sativa, rajas, tamas) și iată și concluzia eseistului întemeiată pe faptul că lustrele numele, protagoniștilor încep cu litera P : „Deci, cvadratura cercului este Țara Făgăduinței, finalitatea celor trei hagialîcuri, și aici ajungem în sfirșit la dezlegarea rostului literei P obsesivă de-a lungul cărții, la sensul cel mai adinc, ultima litera P este Pi 3,14, aproximația, substituit în geometria obișnuită a cvadraturii, cercului. Au adus fanarioții cu ei învățături pytagoriciene și neoplatoniciene încredințate anumitor loji.. ?“ ș.a.m.d. Intr-un articol. Notații materne, publicat in revista Orizont, Șerban Foarță descoperă marea legătură dintre numele Scarlat (un unchi al lui Pantazi), scarlatul tocurilor și scarlatină. Iată pe scurt rezultatul acestei asocieri cu punctuație barocă : «Căci, ca și ..crai44 „scarlatul-ui — la Mateiu — dezvoltă înțelesurile , deopotrivă nobile și „vile“ a dichoto- Apei „scarlatul tocurilor“ (s. aut.) însuși, pe care-l arborează Craii noștri (ca și, în zilele Congresului vienez, claudicantul prinț de Talleyrand...) : acest strict privilegiu — ori apanaj — monarhic, după cum știm și din tabloul lui Rigaud (înfățișindu-l pe Regele Soare), la care — intr-un fel — făceau aluzie ,,les souliers rouges“ ai doamnei de Guermantes (ca și, desigur, cei ai Iepei Roșii, într-un roman al lui St. Bănulescu). Și, mai cu seamă, e banala (?) scarlatină (s. aut.), de care moare tînăru Ilinca (...) Or, a muri de scarlatină — ca și, de bună seamă, a te „topi 44, cu Craii, în purpura asfințitului (s. aut.) ori, dacă vreți, în singe (s. aut.), cu suta optsprezece — este, aici, a-ți însuși pînă la capăt pr a)estigiile „culorii imperiale44, „mistuitorul roșu bizantin 44” etc. etc. Evident, nu la fel de monumental, insă la polul opus, Mateiu I. Caragiale cunoaște interpretări surprinzătoare. Dacă Al. George și Ovidiu Cotruș il socotesc pe subiectul nostru „cel mai reacționar scriitor român”4, judecățile lui Paul Georgescu vădesc optimism social atunci cînd constată : „Caracterul protestatar, antiburghez al cărții mi se pare evident , ceea ce i se poate reproșa pe drept autorului Crailor... este că, respingind o realitate crudă și obtuză, nu a căutat forțe morale în clasele populare...“ Aceste concluzii nu au apărut în vremea proletcultismului, ci in anul 1967, și se cuvin selectate din aceeași sursă citeva panseuri menite zâmbetului atît pentru construcțile cit și pentru conținut : „El, tatăl, plecat de la Haimanale, sărac și necunoscut, își cucerise singur un loc de cinste. Mateiu se afla in acel loc, deci nu trebuia să-l mai cucerească, numai că nu era al său44 , „acest tînăr, care era și nu era Caragiale“ , „triunghiul echilateral al Crailor 44... Totodată Paul Georgescu înțelege prin schembea (ciorbă de burta) un birt sau o locandă, de vreme ce scrie : „Aceiași identificare se petrece și cu Pașadia Măgureanu, ce duce o dublă existență : ziua de studios erudit, weimarian, noaptea de walpurgian de Dîmbovița, care face orgii rafinate la crîșmă și schembea“. Orgie și ciorbă de burtă sînt doi termeni care se exclud, precum beție și limonadă. In fine, o asociație teribilă : „Pirgu e un Agamiță Dandanache la începutul carierei sale, dar veninul distins al lui Mateiu nu ar fi fost posibil dacă autorul nu s-ar fi izbit, in anii cînd scria la carte, de domnul ministru Pirgu44. Să ne întoarcem însă în Orient, unde ne lăsase Vasile îndepărtatul Lovinescu, de mină cu Dumitru Micu, care formulează în felul următor, in Gindirea și gințtirismul : „«Asfințitul Crailor«, e în neant. Căderea în gol poate rostogolirea însemna mîntuirea, nirvana, mistuire în Taos. Pentru a convinge că opera lui Mateiu nu are nimic comun cu spiritul revistei care-i publicase Craii, Dumitru Micu insistă asupra lipsei de sfințenie a protagoniștilor și trimițînd la Mircea Eliade, scrie : „Pașadia, Pantazi, naratorul se macerează prin netambulism, beții și luxură. Macerație opusă, evident, mortificării ascetice, nu fără a aminti însă de anumite ritualuri monstruoase din timpuri arhaice, cînd violența și sexualitatea erau componente inseparabile ale religiozității, și chiar de servicii cultice de aceiași natură practicate de anumite secte gnostice din primele veacuri creștine. De destrăbălările sacre, tantrice în special, și de acelea, similare, ale siboniților“. Tot în Gîndirea și gîndirismul, criticul îl presupune pe rafinatul Ibrăileanu plin de prejudecăți și manifestând o vigilență redacțională acerbă: „Pajerele, supuzează D. Micu, nu-l puteau mulțumi pe criticul poporanist întrucît principiul poetic din care derivă contravenea flagrant vederilor sale“. Să mai apelăm o dată la memoriile doamnei Teodoreanu care-i atribuie lui Ibrăileanu următoarele spuse : ,,A venit Caragiale de la Berlin, la Viața românească, să ne aducă poeziile fiului său Matei, să ni l prezinte, ca poet. Lucru foarte neașteptat pentru noi. Le-am găsit originale, bine scrise poeziile tînărului Mateiu. Am primit parte din ele, spre publicare. Mai târziu i-am publicat și altele, și proză“. Dar asta nu neagă metoda deducției la Dumitru Micu, care în lucrarea citată mai are un prepus original : el crede că paginile despre țara noastră din Analiza spectrală a Europei i-au fost dictate lui Keyserling de Crainic. Interpretări, asocieri, supoziții lizibile există mai cu seamă în acele articole scurte apărute în reviste cu prilejul unor cifre aniversare cînd într-o risipă de facsimile și fotografii se intercalau în semn de omagiu și trei, patru pagini de proză exegetică. La un atare prilej, în „România literară”4 din 27 martie 1975, Roxana Sorescu pune pe hîrtie și ea o cutremurătoare constatare alăturea cu textul : „El (Pirgu, n.n.) este, de altfel, primul colecționar de icoane nu pentru valoarea lor de cult ci, pentru aceea comercială și, oricât s-ar justifica de ridicol, îl cumpără totuși pe Montaigne, nu pe N.D. Popescu, chiar dacă o face din snobism“. (R.S. nu este bine informată întrucît există și un scriitor cointeresat în comerțul cu icoane). După un Pirgu traficant de sfinte odoare și imagini sacre să vedem o paralelă între Craii și Satyricon semnată de Doina Rodina în aceeași publicație (15 ian. 1976) : „Cele două romane, se spune, apar ca două reconstrucții posibile ale Odiseei. Eroii călătoresc în istorie, mit. mahala, în primordialitatea haotică44. Potrivit acestei învecinări tematiste, care o fi în Odiseea corespondentul periferiei bucureștene Jarcaloți ?... dan cachir P.S. Se pare că la Europa liberă cronica literară va încăpea în curînd pe mina clasificului sportiv N. Munteanu, de vreme ce a și intrat în competența unui turist de buletine de știri — Mihai Șoimu. Veninul cu care Virgil Antam ot Bădești a comentat vineri seara premiile revistei Săptămîna dovedește că nici el, nici consoarta demisale nu uită ușor un inocent articol al subsemnatului. Murături de Paris, critica lui Tudor Vianu Continuînd comentarea volumului Scriitori români din secolul XX de Tudor Vianu (apărut la Editura Minerva sub îngrijirea lui Mihai Dascal, semnatar și al unei postfețe), voi consemna că sumarul e dominat de analiza liricei. Pillat, Blaga, Barbu, Bacovia, Minulescu, Arghezi, Voiculescu — iată nume de rezonanță ale poeziei noastre moderne, personalități in stare a constitui fiecare în parte capitole de rezistență ale istoriei literare. In mod surprinzător, un spirit rece, academic, operând mai mult sub semnul strict al metodei decit împins de stimulenți ocazionali, cum a fost Vianu, se arată atras, printr-un mecanism compensatoriu, de scrutarea universurilor poetice. încă un argument vine în sprijinul acestei idei. In proza sadoveniană e remarcat lirismul, exprimarea „sentimentelor autorului“ față de evenimentele prezentate. Un poet al Ardealului este Liviu Rebreanu, autorul romanului Ion. Dar consecvența în a depista poezia are explicația ei. Lirica se pretează mai direct examenului stilistic, in vers expresia concentrată se supune „imediat“ observației asupra limbii, asupra cuvântului. Și atunci cînd se ocupă de un epic prin excelență cu Panait Istrati, criticul Vianu (analistul artei prozatorilor români) lintește după observația stilistică , nu poate însă face, căci o operă (Chira Chiovalina) scrisă într-o limbă străină „nu ne poate vorbi decit prin reflex“. Revenind la comentariile despre poeți și poezie, voi nota că Bacovia, Voiculescu, chiar Arghezi fac obiectul unor studii in care-1 descoperim pe același Vianu doct, metodic, scrupulos. Eseul G. Bacovia în ediție definitivă nu strălucește prin noutatea punctului de vedere (Vianu se ocupă de poetul Plumbului oarecum tîrziu), dar conține citeva opinii ce merită a fi reamintite. Bacovia, „simbolist al primului moment“, e un autor „absorbit“ în operă, lirica sa devine un „documentar psihologic“ ; și Bacovia a „plătit obolul“ marelui nostru liric, lui Eminescu. Vianu recunoaște armonia eminesciană în versuri ca : „De mult, de mult cunosc doi plopi / Ce-mi stau de azi în cale, / îmi place mult ca să-i privesc, / Dar mă cuprinde-o jale“. Și mai eminesciene îi par asociațiile : „Cu steaua care s-a desprins / Ce piere-acum în haos / O inimă poate s-a stins / Spre veșnicul repaos“. Vianu crede că Bacovia însuși i-ar fi influențat pe Adrian Maniu și pe Mihai Beniuc (!). Dintre notele stilistice privitoare la" lirica bacoviană nem, între altele, larga „întrebuințare rețin refrenului44 (exemplu : „Copacii albi, copacii negri“), tendința către „individualizarea impresiilor“ și prezența unor „tablouri simetrice, construite, raționalizate“. In proza lui Bacovia, criticul descoperă reproducerea „vorbirii interne“, făcînd trimitere la suprarealism, de care poetul burgurilor pluvioase n-ar fi fost cu totul străin... Cu privire la Minulescu, se pune întrebarea dacă acesta a fost cu adevărat un poet simbolist, cu o concepție ca atare. Răspunsul nu „poate fi dat în sens pozitiv“, spune Vianu, căci lirica simbolistă adevărată se exprima ,,printr-un mediu de aparențe obiective“ ; simbolismul autentic a fost antiretoric, Minulescu e retoric prin excelență. Prozatorii comentați în studiile strrise de Mihai Dascal în cartea din colecția „Arcade“, sunt Hortensia Papadat-Bengescu, Rebreanu, Cezar Petrescu, Ion Vinea, Matei Ion Caragiale, Mihail Sadoveanu. Despre autoarea Apeloradinei, Vianu susținea că „a creat o ideologie feminină“, iar analiza ca metodă de creație a Hortensiei Papadat-Bengescu nu este o explicare a ideilor psihologice, ci o „analiză de motive subconștiente“. Și scrisul acestei autoare stă sub „semnul aceluiași lirism esențial“ — cauză și a lipsei de obiectivitate (un defect) și a remarcabilei puteri de sugestie. In prozatorul Ion Vinea, criticul îl intuia pe „dibaciul muzician al frazei care a dus scrisul artistic românesc la o excelența care ne sugerează pe aceea a lui Claudelin Connaissance de l’Est“. Făcută de autorul Artei prozatorilor români (în care din analiza tehnică a prozei noastre sunt scoase judecăți valorice) observația capătă greutate. în ton criticul vedea, cum remarcam în alt aliniat, „adevărata poemă a Ardealului 44, iar despre Matei Caragiale găsim aceste rînduri semnificative : „Stilist sobru și concentrat, cu toată bogăția plastică a detaliilor pe care dorea să le noteze, de dragul termenului propriu se ducea să-l caute in vechiul fond arhaic al limbii, sau în acele dependențe de grecisme sau turcisme, puțin folosite de alți scriitori contemporani. Mai ales in expresia disprețului, fondul său lingvistic este neistovit“. Care este opinia postfațatorului in legătură cu critica literară profesată de Vianu ? Mihai Dascal și-a exprimat-o, mai întîi, prin însuși faptul antologării unor materiale pînă acum disparate. Dar tînărul exeget nu devine apologet al autorului pe care l-a ales pentru colecția din „Arcade“. Notînd că formula critică a lui Vianu s-ar situa intre „mentalitatea sainte-belviană“ (cu predilecția pentru biografie) și „sistemul valorificării tainiene“, cu privi ea ar fi in esență „istoristă“, Mihai Dascal pune în lumină intre altele „entuziasmul lui Vianu care, în cazul comentării poemelor lui Camil Petrescu, devine inoperant. Tînărul Vianu i se pare postfațatorului deferent și afabil, iar studiul despre Ion Barbu „cel mai controversat text din cariera sa de critic“ , exagerată pare prețuirea de care s-a bucurat un prozator ca Ioachim Botez, în care Vianu vedea un „scriitor de mare valoare“. Tipică pentru direcția pe care a luat-o cu timpul critica lui Vianu este situarea unei opere argheziene . Țratare omului. Atitudinea savantului s-a „monumentalizat“4 treptat, iar judecata a devenit didactică, șablonardă, colorată „memorialistic“. Poemul arghezian e înconjurat cu „superlative nesupravegheate și retorice44. Tonul cu apologetic44 și Mihai Dascal nu întârzie a afirma că exegeza cu privire la Cîntare omului demonstrează lipsă de gust. Concluzia din Postfață : Tudor Vianu s-a realizat doar parțial în cîmpul criticii literare, contribuțiile sale în estetică și stilistică fiind eminerție. Ion lotreanu aurel baranga, cronicar al epocii lui 2. In acest sens revelatoare este ideea excelentului om de teatru, dramaturg, director de trupă și regizor Victor Ion Popa, care scria in articolul „Teatru și roman44 : „Teatrul nu e literatură, nu e arhitectură, nu e muzică și nu sculptură. Poate că nu e nici artă integrală, in sensul wagnerian al cuvîntului, luat și el din fanteziile minunate ale marelui Hoffman. El e e o artă — poate și trebuie să fie —, o artă in care se intrajută toate fațetele diverse ale sensibilității omenești44. Puține sunt cazurile textelor dramatice care pot fi citite cu interesul ce-i stîrnește marea literatură. Asemenea texte — cazul lui Camil Petrescu — pierd la reprezentarea scenică. Mult mai frecvente sînt cazurile pieselor ce ciștigă prin reprezentarea scenică (la noi: Victor Ion Popa, Tudor Mușatescu, Aurel Baranga , iar, în literatura universală, Goldoni, Molière). Numai autorii dramatici de geniu au dat textelor o lor acea rară calitate de a fi, deopotrivă, literatură superioară, profundă, și un excelent material pentru punerea în scenă (Shakespeare, Caragiale). Să observăm, că, în general comediile sunt piese ce nu-și găsesc menirea și valoarea în afara reprezentării pe scenă, căci rîsul, reieșind totdeauna din contrastul dintre aparență și esență, se concretizează, cu adevărat, în mișcarea scenică a actorilor, în gesturile și vocea lor, in complicitatea acestora cu publicul. La un spectacol de comedie, spectatorul iși vede răzbunat simțul său de etică ofensată, în clipa în care, pe scenă, deci in mod public, apar personaje și situații asemănătoare cu cele întîlnite în viață. Rîsul celor din jur, rîsul colectiv îi confirmă judecata sa dreaptă asupra lumii și vieții. Scriitorul a fost totdeauna atent la relația dramaturg-actor public, conferindu-i un rol important in concepția sa despre teatru. „Scriu, pentru public și-l recunosc ca judecător44, declara Baranga, pentru spectatorul al cărui bun simț este singurul criteriu de apreciere adevărată în teatru, spectatorul care nu aprecieri estetice formulate caută judecăți și savant, dar care știe să aprecieze, instinctiv o lucrare meritorie. Această integrare a publicului în însăși noțiunea de spectacol, și acest mod de a-și gindi textele dramatice in scopul reprezentării lor, cu succes, în fața oamenilor de toate profesiile și toate nivelele de cultură, constituie un element specific gîndirii artistice a lui Aurel Baranga. Spunind că piesele sale sunt creații reprezentative ale mișcării teatrale contemporane de la noi, ne referim tocmai la faptul că aceste piese, chiar dacă n-au fost totdeauna bine primite de critici, au fost jucate mereu, in fața unui public numeros, pe scene diferite, în orașe diferite, nncit numele lui Baranga a fost și rămîne, necontenit, o prezență în repertoriile teatrale. In plus, această prezență n-a trecut niciodată neobservată, căci cel mai jucat autor, dramatic din literatura noastră contemporană este, in același timp, și cel mai contestat, ceea ce înseamnă de două ori o situație privilegiată , privit de sus, și nu o dată negat cu înverșunare, critica a contribuit la faima unui scriitor care scriind pentru contemporani, se dorește rezistent in timp. Teatrul lui Baranga trebuie raportat la evoluția literară și estetică a dramaturgiei românești contemporane. După „epoca de aur“ interbelică a dramaturgiei românești contemporane : Lucian Blaga, Camil Petrescu, G. M. Zamfirescu, Mihail Sorbul, Victor Eftimiu, Mihail Sebastian, Alex. Kirițescu, Tudor Mușatescu, Mircea Ștefănescu, George Ciprian, timp de aproape un deceniu nu s-au mai semnalat decit creații dramatice sporadice, cu un succes mai mic sau mai mare, dar nici una neatingînd un nivel de primă mărime. Astfel se poate observa că de la Ultima oră (1945) de Mihail Sebastian și Bălcescu (1949) de Camil Petrescu și pînă la Mielul turbat (1954) de Aurel Baranga, nu a mai apărut în dramaturgia românească nici o lucrare dramatică de certă valoare, această din urmă piesă devenind „placa turnantă”4 spre comedia de actualitate, Mihaela cristea ———— — •" aagMM————a—sag—1—