Saptamina, 1980 (Anul 10, nr. 474-524)

1980-02-01 / nr. 478

alee eminescu și hasdeu IT. 2. Există însă, înainte de Iorga și Că­linescu, d­oi oameni care se dovedesc ße­­m­arii precursori ai acestei modalități de­­.receptare“ a valorilor românești în adevă­ratele lor dimensiuni : Hasdeu și Eminescu. In opera lui Hasdeu, infuzînd-o și structu­rat­d-o de la un capăt la altul, găsim cel mai uriaș efort de așezare a culturii româ­nești in rindul marilor culturi europene, din cîte au fost întreprinse ,la noi de la Cantem­ir Încoace. Și totodată un efort egal de a înrădăcina poporul român în solul lui spiritual, prin evocarea trecutului, prin studierea obiceiurilor, prin chemarea lui spre un viitor mare, prin ambiția conștient și tenace servită de a face ca limba, gîn­­direa și știința românească­ să nu se uras­că in coada „dăscăliilor”* altora, ci să de­monstreze că — așa cum o dorise primul Miron Costin — „pre limba noastra44 pot să încapă toate dăscăliile lumii. Hasdeu este, în epocă, un uriaș genera­tor de energie intelectuală, un model, un­­ emul, un răscolitor și un deschizător de drumuri, fără de care nu se poate concepe trecerea de la etapa „heliadescă44, la adap­tări și „sincronizări44, cu mentalitate de „ucenici ai Europei“ la etapa „marilor cla­sici“ care dă prin „ Eminescu, Creangă și Caragiale scriitori de talie universală, iar in A. D. Xenopol pe unul dintre marii isto­rici ai veacului, recunoscut universal. Maior­escu și Hasdeu, rivali în virtutea vicisitudinilor vieții, și în imaginea anecdo­tică a timpului, sînt în realitate comple­mentari în funcția de ctitori ai acestei epoci, a „marilor clasici44. Unul este este­ticianul și logicianul, promotorul cultului perfecției formale, manifestînd și cultivînd in alții oroarea față de stilul momentului care era improvizația, paianta culturală și științifică. Celălalt este omul care dă bătălie teribilă pe toate fronturile , spre a o crea poporului român și culturii române o conștiință nouă : conștiința unei prezențe istorice prestigioase în Europa politică și culturală trecuta, ambiția unei prezențe si­milare măcar spirituale, în Europa timpu­lui sau. Hasdeu este primul care, pentru el în­suși, cucerește această­­ prezență prestigi­oasă, devenind un istoric, dar mai ales un lingvist și folclorist de reputație internațio­nală, membru al multor academii și socie­tăți științifice din Europa și chiar de peste ocean. De aceea, parafrazând pe Călinescu, putem spune că dacă noi simbolizăm ve­chiul cărturar român prin Cantem­ir, înce­pem să avem o idee de ce ar trebui și ce poate să fie noul cărturar român abia prin Hasdeu. Hasdeu va fi imitat și continuat chiar cînd cei ce-i concu­rează il combat fățiș sau cu abi­litate. Cine­­ studiază personalitatea și ca­riera lui A. D. Xenopol, care ambiționează evident la multilateralitatea hasdeiastă (eco­nomist, jurist, istoric, filosof, chiar și ani­mator de cercuri literare­), a lui Ion Bog­dan în filologie slavă și istorie națională, a lui Ovid Densusianu în lingvistică și folclor, a lui Moses Gast­er în cercetarea cărților populare, a lui Lazăr Constantin Șâinea­­nu, a lui Al. Philippide și a lui Nicolae Iorga, va recunoaște, în toți, „tiparul 44 has­­deian, adică acea năzuință spre marea ști­ință, spre marea sinteză spre efortul de înălțare a culturii române la înălțimea ce­lor mai mari culturi europene. Cu toții se vor duce peste hotare să adune, ca albina, tot ce se știa, pentru ca la întoarcere să încerce a întrece pe Hasdeu. Hasdeu este obsesia tuturor, omulul și mo­delul tuturor, ștacheta peste care vor să­­ ară toți. Hasdeu ridică, în cultura română modernă, această ștachetă la înălțimea uni­versalității, așa cum făcuse Cantem­ir în cultura veche. El îi obligă pe toți să facă efortul de a o sări. Unii au doar iluzia, al­ții chiar îl întrec în domenii restrânse, dar toți ii datorează demonul interior ce-i îm­pinge spre autodepășire. Același demon îl trece Ilasdeu în a doua­­ și a treia generație de discipoli : lui Va­­sile Pârvan, cel care-i continuă „daoismul“ și-l ridică pe culmi ; lui G. Călinescu, au­torul celui mai splendid „portret“ hasdeian, și lui Mircea Eliade, editorul său cel mai norocos, căruia îi datorează resurecția și un nou ciclu — încă neîncheiat — al glo­riei sale postume. Toți trei sunt reprezen­tanții aceluiași „hasdeism“, care, succe­­dindu-i și continuînd „heliadismul“, știut să împingă cultura română spre înăl­a­țimi pe măsură ce îi făurea rădăcini mai adinei in ea însăși. Ei bine, nici un critic literar din epocă n-­a intuit acest titanism hasdeian și sen­sul misiunii „magului de la Cîmpina44. L-au tratat cu toții de humorist ori spiritist, de filolog fantast și incapabil să termine ceva din C­­ea ce a început, sau i-au dedicat un cult orb și steril, de felul celui ce-l va înconjura și pe N. Iorga. Un singur om a știut cine este și ce înseamnă pentru cul­tura română, ce trebuie luat și ce trebuie respins in Hasdeu. Și acest om a fost cel mai mare dintre contemporanii și disci­polii săi, Mihai Eminescu. .1. Nici un critic român trecut în catas­tifele „specialității“ n-a avut despre toată cultura română, veche și contemporană, o imagine mai completă și mai profundă de cum a avut-o, la ceasul acela, și pînă la Iorga și Călinescu — titanii istoriografiei noastre literare — Mihai Eminescu. Locul lui Mihai Eminescu in istoria cri­ticii românești ar trebui să fie egal cu acela rezervat curent lui Goethe în istoria criticii germane (Goethe numit de Sainte- Beuve „regele criticilor“­­) și lui Pușkin în istoria criticii ruse. Oricine citește monu­mentala ediție critică a publicisticii sale culturale, întocmită de Aurelia Rusu, dar din care n-a apărut, din păcate, decât pri­­m­ul volum (Eminescu, Articole și tradu­ceri, ed. Minerva, 1974) are revelația locului de excepție deținut de Eminescu între cti­torii criticii și mai­ ales ai istoriografiei li­terare românești. Pătrunderea uluitoare a geniului său în cutele cele mai adinci ale sufletului națio­nal, așa cum s-a ipostaziat culturalicește de-a lungul secolelor, erudiția — neegalată de nimeni, afară de Hasdeu și Cipariu — in materie de veche cultură românească, tipărită și manuscrisă, cunoașterea exhaus­tivă a literaturii române moderne de pînă la el și din timpul lui, pînă la cel mai obscur condeier (constatarea o face G. Că­lin­escu !) îi conferă lui Eminescu o supe­rioritate netă, atit asupra lui Maiorescu cit și asupra lui Gherea în ceea ce priveș­te judecățile și analizele sale asupra valo­rilor românești. dan Zamfirescu dosarul mateiu i. caragiale 8. iteconstituirea biografiei lui Mateiu I. Caragiale e mai anevoioasă decât aceea a unui scriitor mort în urmă cu o sută de­­ ani și în bună măsură datorită acelui mister cultivat de un literat care n-a ieșit la rampă, nu s-a mărturisit public, n-a făcut profesiuni de credință și a încu­rajat o desăvârșită discreție și ambiguitate în­ jurul persoanei sale. Deși Mateiu a dis­părut în urmă cu nici patruzeci și de ani, pentru a-i reconstitui ci­ de cinci cu­ existența, istoricul literar trebuie să țină cont pînă și de mărturiile firave ale unor oameni caca i-au stat citeva clipe in preajmă, l-au zărit sau l-au urmărit de la distanță și amintindu-ne toate astea În­țelegem meritul dosarului, al celor care l-au adunat piesă cu piesă. Actele, docu­mentele și paginile publicate clatină o ga­mă de adjective arhicunoscute, redusă și monotonă, din care se confecționase o aură portretistică aproape sinistră : înfumurat, închipuit, întreținut, ingrat, inconsecvent, veleitar­elc. Omul fusese reconstituit în felul unui ancronic antipatic din niște cli­șee minuite abil­e cu opera era mai greu și atunci, și cu scuza că biografia sa e plină de goluri uriașe și cu motivația că­­ viața autorului interferează adinc cu scri­sul său, cele două sectoare au fost ames­tecate pînă la identitate. Ne-am spus că n-ar fi rău sa adunăm un mini-dos­ar de bizarerii interpretative atribuite literaturii lui Mateiu I. Caragiale, în ideea că dacă cineva ar stringe laolaltă toate „curiozită­țile”, puse pe seama acestei capodopere ar putea întocmi o glorioasă fișă de patolo­gie exegetică, întrucât în acest sens, re­colta e bogată, începem cu acea pagină de erudiție deșartă, pe care Al. George nu mai o amintea și pe care am găsit-o, potrivit trimiterii sale, nn .,România litera­ră“ nr. 13/1970. E vorba de studiul lui Va­sile Lovinescu intitulat O interpretare po­sibilă a Crailor PI — 3,14. După Vasile Lo­vinescu, identitatea eroilor materni trebuie căutată în doctrina hindusă, mai precis în cele trei tendințe comportamentale (sativa, rajas, tamas) și iată și concluzia eseistului întemeiată pe faptul că lustrele numele, protagoniștilor încep cu litera P : „Deci, cvadratura cercului este Țara Făgăduinței, finalitatea celor trei hagialîcuri, și aici a­­j­ungem în sfirșit la dezlegarea rostului li­terei P obsesivă de-a lungul cărții, la sensul cel mai adinc, ultim­a litera P este Pi 3,14, aproximația, substituit în geome­tria obișnuită a cvadraturii, cercului. Au adus fanarioții cu ei învățături pytagori­­ciene și neoplatoniciene încredințate anu­mitor loji.. ?“ ș.a.m.d. Intr-un articol. Notații materne, pu­blicat in revista Orizont, Șerban Foarță descoperă marea legătură dintre numele Scarlat (un unchi al lui Pantazi), scarla­­tul tocurilor și scarlatină. Iată pe scurt rezultatul acestei asocieri cu punctuație barocă : «Căci, ca și ..crai44 „scarlatul-ui — la Mateiu — dezvoltă înțelesuri­le , deopotrivă nobile și­ „vile“ a dichoto- Apei „scarlatul tocurilor“ (s. aut.) însuși, pe care-l arborează Craii noștri (ca și, în zilele Congresului vienez, claudicantul prinț de Talleyrand...) : acest strict privilegiu — ori apanaj — monarhic, după cum știm și din tabloul lui Rigaud (înfățișindu-l pe Regele Soare), la care — intr-un fel — fă­ceau aluzie ,,les souliers rouges“ ai doam­nei de Guermantes (ca și, desigur, cei ai Iepei­ Roșii, într-un roman al lui St. Bă­­nulescu). Și, mai cu seamă, e banala (?) scarlatină (s. aut.), de care moare tînăru Ilinca (...) Or, a muri de scarlatină — ca și, de bună seamă, a te „topi 44, cu Craii, în purpura asfințitului (s. aut.) ori, dacă vreți, în singe (s. aut.), cu suta optsprezece — este, aici, a-ți însuși pînă la capăt pr­ a)estigiile „culorii imperiale44, „mistuito­rul roșu bizantin 44”­ etc. etc. Evident, nu la fel de monumental, insă la polul opus, Mateiu I. Caragiale cunoaște interpretări surprinzătoare. Dacă Al. Geor­ge și Ovidiu Cotruș il socotesc pe subiec­tul nostru „cel mai reacționar scriitor român”4, judecățile lui Paul Georgescu vă­desc optimism social atunci cînd constată : „Caracterul protestatar, antiburghez al cărții mi se pare evident , ceea ce i se poate reproșa pe drept autorului Crailor... este că,­­ respingind o realitate crudă și obtuză, nu a căutat forțe morale în clasele populare...“ Aceste concluzii nu au apărut în vremea proletcultismului, ci in anul 1967, și se cuvin selectate din aceeași sur­să citeva panseuri menite zâmbetului atît pentru construcțile cit și pentru conținut : „El, tatăl, plecat de la Haimanale, sărac și necunoscut, își cucerise singur un loc de cinste. Mateiu se afla in acel loc, deci nu trebuia să-l mai cucerească, numai că nu era al său44 , „acest tînăr, care era și nu era Caragiale“ , „triunghiul echilate­ral al Crailor 44... Totodată Paul Georgescu înțelege prin schembea (ciorbă de burta) un birt sau o locandă, de vreme ce scrie : „Aceiași identificare se petrece și cu Pa­­șadia­ Măgureanu, ce duce o dublă exis­tență : ziua­ de studios erudit, weimarian, noaptea de walpurgian de Dîmbovița, care face orgii rafinate la crîșmă și schembea“. Orgie și ciorbă de burtă sînt doi termeni care se exclud, precum beție și limo­­nadă. In fine, o asociație teribilă : „Pirgu e un Agamiță Dandanache la începutul ca­rierei sale, dar veninul distins al lui Ma­teiu nu ar fi fost posibil dacă autorul nu s-ar fi izbit, in anii cînd scria la carte, de domnul ministru Pirgu44. Să ne întoarcem însă în Orient, unde ne lăsase Vasile îndepărtatul Lovinescu, de mină cu Dumitru Micu, care formulează în felul următor, in Gindirea și gințtiris­­mul : „«Asfințitul Crailor«, e în neant. Căderea în gol poate rostogolirea însemna mîntuirea, nirvana, mistuire în Taos. Pen­tru a convinge că opera lui Mateiu nu are nimic comun cu spiritul revistei care-i pu­blicase Craii, Dumitru Micu insistă asupra lipsei de sfințenie a protagoniștilor și tri­­mițînd la Mircea Eliade, scrie : „Pașadia, Pantazi, naratorul se macerează prin n­e­­tambulism, beții și luxură. Macerație opu­să, evident, mortificării ascetice, nu fără a aminti însă de anumite ritualuri monstru­oase din timpuri arhaice, cînd violența și sexualitatea erau componente inseparabile ale religiozității, și chiar de servicii cultice de aceiași natură practicate de anumite secte gnostice din primele veacuri creștine. De destrăbălările sacre, tantrice în special, și de acelea, similare, ale siboniților“. Tot în Gîn­­direa și gîndirismul, criticul îl presupune pe rafinatul Ibrăileanu plin de prejudecăți și manifestând o vigilență redacțională acer­bă: „Pajere­le,­ supuzează D. Micu, nu-l puteau mulțumi pe criticul poporanist în­­trucît principiul poetic din care derivă contravenea flagrant vederilor sale“. Să mai apelăm o dată la memoriile doamnei Teodoreanu care-i atribuie lui Ibrăileanu următoarele spuse : ,,A venit Caragiale de la Berlin, la Viața românească, să ne adu­că poeziile fiului său Matei, să ni l pre­zinte, ca poet. Lucru foarte neașteptat pentru noi. Le-am găsit originale, bine scrise poeziile tînărului Mateiu. Am primit parte din ele, spre publicare. Mai târziu i-am publicat și altele, și proză“. Dar asta nu neagă metoda deducției la Dumi­tru Micu, care în lucrarea citată mai are un prepus original : el crede că paginile despre țara noastră din Analiza spectrală a Europei i-au fost dictate lui Keyserling de Crainic. Interpretări, asocieri, supoziții lizibile e­­xistă mai cu seamă în acele articole scurte apărute în reviste cu prilejul unor cifre aniversare cînd într-o risipă de facsimile și fotografii se intercalau în semn de omagiu și trei, patru pagini de proză exe­getică. La un atare prilej, în „România literară”4 din 27 martie 1975, Roxana So­­rescu pune pe hîrtie și ea o cutremură­toare constatare alăturea cu textul : „El (Pirgu, n.n.) este, de altfel, primul colec­ționar de icoane nu pentru valoarea lor de cult ci, pentru aceea comercială și, oricât s-ar justifica de ridicol, îl cumpără totuși pe Montaigne, nu pe N.D. Popescu, chiar dacă o face din snobism“. (R.S. nu este bine informată întrucît există și un scriitor cointeresat în comerțul cu icoane). Du­pă un Pirgu traficant de sfinte odoare și ima­gini sacre să vedem o paralelă între Craii și Satyricon semnată de Doina Rodina în a­­ceeași public­ație (15 ian. 1976) : „Cele două romane, se spune, apar ca două recon­strucții posibile ale Odiseei. Eroii călăto­resc în istorie, mit. mahala, în primordia­litatea haotică44. Potrivit acestei învecinări tematiste, care o fi în Odiseea corespon­dentul periferiei bucureștene Jarcaloți ?... dan c­achir P.S. Se pare că la Europa liberă cronica literară va încăpea în curînd pe mina clas­­ificului­­ sportiv N. Munteanu, de vreme ce a și intrat în competența unui turist de buletine de știri — Mihai Șoimu. Veninul cu care Virgil Antam ot Bădești a comentat vi­neri seara premiile revistei Săptămîna do­vedește că nici el, nici consoarta demisale nu uită ușor un inocent articol al subsem­natului. Murături de Paris, critica lui Tudor Vianu Continuînd comentarea volumului Scri­itori români din secolul XX de Tudor Vianu (apărut la Editura Minerva sub în­grijirea lui Mihai Dascal, semnatar și al unei postfețe), voi consemna că sumarul e dominat de analiza liricei. Pillat, Blaga, Barbu, Bacovia, Minulescu, Arghezi, Voi­­culescu — iată nume de rezonanță ale po­eziei noastre moderne, personalități in stare a constitui fiecare în parte capitole de rezistență ale istoriei literare. In mod surprinzător, un spirit rece, academic, ope­rând mai mult sub semnul strict al meto­dei decit împins de stimulenți ocazionali, cum a fost Vianu, se arată atras, prin­­tr-un mecanism compensatoriu, de scru­tarea universurilor poetice. încă un argu­ment vine în sprijinul acestei idei. In pro­za sadoveniană e remarcat lirismul, ex­primarea „sentimentelor autorului“ față de evenimentele prezentate. Un poet al Ar­dealului este Liviu Rebreanu, autorul ro­manului Ion. Dar consecvența în a depista poezia are explicația ei. Lirica se pretea­ză mai direct examenului stilistic, in vers expresia concentrată se supune „imediat“ observației asupra limbii, asupra cuvân­tului. Și atunci cînd se ocupă de un epic prin excelență cu Panait Istrati, criticul Vianu (analistul artei prozatorilor români) lintește după observația stilistică , nu poate însă face, căci o operă (Ch­ira Chi­­o­valina) scrisă într-o limbă străină „nu ne poate vorbi decit prin reflex“. Revenind la comentariile despre poeți și poezie, voi nota că Bacovia, Voiculescu, chiar Arghezi fac obiectul unor studii in care-1 descoperim pe același Vianu doct, metodic, scrupulos. Eseul G. Bacovia în ediție definitivă nu strălucește prin nouta­tea punctului de vedere (Vianu se ocupă de poetul Plumb­ului oarecum tîrziu), dar conține citeva opinii ce merită a fi rea­mintite. Bacovia, „simbolist al primului moment“, e un autor „absorbit“ în operă, lirica sa devine un „documentar psiholo­gic“ ; și Bacovia a „plătit obolul“ mare­lui nostru liric, lui Eminescu. Vianu re­cunoaște armonia eminesciană în versuri ca : „De mult, de mult cunosc doi plopi / Ce-mi stau de azi în cale, / îmi place mult ca să-i­ privesc, / Dar mă cuprinde-o jale“. Și mai eminesciene îi par asociațiile : „Cu steaua care s-a desprins /­ Ce piere-acum în haos / O inimă poate s-a stins / Spre veșnicul repaos“. Vianu crede că Bacovia însuși i-ar fi influențat pe Adrian Maniu și pe Mihai Beniuc (!). Dintre notele sti­listice privitoare la" lirica bacoviană nem, între altele, larga „întrebuințare reți­n refrenului44 (exemplu : „Copacii albi, co­pacii negri“), tendința către „individuali­zarea impresiilor“ și prezența unor „ta­blouri simetrice, construite, raționalizate“. In proza lui Bacovia, criticul descoperă re­producerea „vorbirii interne“, făcînd tri­mitere la suprarealism, de care poetul burgurilor pluvioase n-ar fi fost cu totul străin... Cu privire la Minulescu, se pune întrebarea dacă acesta a fost cu adevărat un poet simbolist, cu o concepție ca atare. Răspunsul nu „poate fi dat în sens pozi­tiv“, spune Vianu, căci lirica simbolistă adevărată se exprima ,,printr-un mediu de aparențe obiective“ ; simbolismul autentic a fost antiretoric, Minulescu e retoric prin excelență. Prozatorii comentați în studiile strrise de Mihai Dascal în cartea din colecția „Arcade“­, sunt Hortensia Papadat-Bengescu, Rebreanu, Cezar­ Petrescu, Ion Vinea, Ma­tei Ion Caragiale, Mihail Sadoveanu. Des­pre autoarea Apelor­adinei, Vianu susți­nea că „a creat o ideologie feminină“, iar analiza ca metodă de creație a Hortensiei Papadat-Bengescu nu este o explicare a i­­deilor psihologice, ci o „analiză de motive subconștiente“. Și scrisul acestei autoare­ stă sub „semnul aceluiași lirism esențial“ — cauză și a lipsei de obiectivitate (un defect) și a remarcabilei puteri de suges­tie. In prozatorul Ion Vinea, criticul îl in­tuia pe „dibaciul muzician al frazei care a dus scrisul artistic românesc la o exce­lența care ne sugerează pe aceea a lui Claudel­in Connaissance de l’Est“. Făcută de autorul Artei prozatorilor români (în care din analiza tehnică a prozei noastre sunt scoase judecăți valorice) observația capătă greutate. în ton criticul vedea, cum remarcam în alt aliniat, „adevărata poemă a Ardealului 44, iar despre Matei Caragiale găsim aceste rînduri semnificative : „Stilist sobru și concentrat, cu toată bogăția plas­tică a detaliilor pe care dorea să le no­teze, de dragul termenului propriu se du­cea să-l caute in vechiul fond arhaic al limbii, sau în acele dependențe de gre­cisme sau turcisme, puțin folosite de alți scriitori contemporani. Mai ales in expre­sia disprețului, fondul său lingvistic este neistovit“. Care este opinia postfațatorului in legă­tură cu critica literară profesată de Via­nu ? Mihai Dascal și-a exprimat-o, mai în­­tîi, prin însuși faptul antologării unor ma­teriale pînă acum disparate. Dar tînărul exeget nu devine apologet al autorului pe care l-a ales pentru colecția din „Arcade“. Notînd că formula critică a lui Vianu s-ar situa intre „mentalitatea sainte-belviană“ (cu predilecția pentru biografie) și „siste­mul valorificării tainiene“, cu privi­ ea ar fi in esență „istoristă“, Mihai Dascal pune în lumină intre altele „entuziasmul­ lui Vianu care, în cazul comentării poemelor lui Camil Petrescu, devine inoperant. Tî­nărul Vianu i se pare postfațatorului de­ferent și afabil, iar studiul despre Ion Barbu „cel mai controversat text din ca­riera sa de critic“ , exagerată pare pre­țuirea de care s-a bucurat un prozator ca Ioachim Botez, în care Vianu vedea un „scriitor de mare valoare“. Tipică pentru direcția pe care a luat-o cu timpul critica lui Vianu este situarea unei opere arghe­ziene . Țratare omului. Atitudinea savan­tului s-a „monumentalizat“4 treptat, iar ju­decata a devenit didactică, șablonardă, colorată „memorialistic“. Poemul arghezian e înconjurat cu „­superlative nesuprave­­gheate și retorice44. Tonul c­u apologetic44 și Mihai Dascal nu întârzie a afirma că exegeza cu privire la Cîntare omului de­monstrează lipsă de gust. Concluzia din Postfață : Tudor Vianu s-a realizat doar parțial în cîmpul criticii literare, contribu­țiile sale în estetică și stilistică fiind emi­­nerție. Ion lotreanu aurel baranga, cronicar al epocii lui 2. In acest sens revelatoare este ideea ex­celentului om de teatru, dramaturg, direc­tor de trupă și regizor Victor Ion Popa, care scria in articolul „Teatru și roman44 : „Teatrul nu e literatură, nu e arhitectură, nu e muzică și nu sculptură. Poate că nu e nici artă integrală, in sensul wagne­rian al cuvîntului, luat și el din fanteziile minunate ale marelui Hoffman. El e e o artă — poate și trebuie să fie —, o artă in care se intr­ajută toate fațetele diverse ale sensibilității omenești44. Puține sunt cazurile textelor dramatice care pot fi citite cu interesul ce-i stîrnește marea literatură. Asemenea texte — cazul lui Camil Petrescu — pierd la reprezenta­rea scenică. Mult mai frecvente sînt cazu­rile pieselor ce ciștigă prin reprezentarea scenică (la noi: Victor Ion Popa, Tudor Mușatescu, Aurel Baranga , iar, în litera­tura universală, Goldoni, Molière). Numai autorii dramatici de geniu au dat textelor o lor acea rară calitate de a fi, deopotrivă, literatură superioară, profundă, și un excelent material pentru punerea în scenă (Shakespeare, Caragiale). Să observăm, că, în general comediile sunt piese ce nu-și găsesc menirea și valoarea în afara repre­zentării pe scenă, căci rîsul, reieșind tot­deauna din contrastul dintre aparență și esență, se concretizează, cu adevărat, în mișcarea scenică a actorilor, în gesturile și vocea lor, in complicitatea acestora cu publicul. La un spectacol de comedie, spec­tatorul i­și vede răzbunat simțul său de etică ofensată, în clipa în care, pe scenă, deci in mod public, apar personaje și si­tuații asemănătoare cu cele întîlnite în viață. Rîsul celor din jur, rîsul colectiv îi confirmă judecata sa dreaptă asupra lu­mii și vieții. Scriitorul a fost totdeauna atent la rela­ția dramaturg-actor­ public, conferindu-i un rol important in concepția sa despre tea­tru. „Scriu, pentru public și-l recunosc ca judecător44, declara Baranga, pentru spectatorul al cărui bun simț este singu­rul criteriu de apreciere adevărată în tea­tru, spectatorul care nu aprecieri estetice formulate caută judecăți și savant, dar care știe să aprecieze, instinctiv o lucra­re meritorie. Această integrare a publicului în însăși noțiunea de spectacol, și acest mod de a-și gindi textele dramatice in scopul repre­zentării lor, cu succes, în fața oamenilor de toate profesiile și toate nivelele de cul­tură, constituie un­­ element specific gîndi­­rii artistice a lui Aurel Baranga. Spunind că piesele sale sunt creații repre­zentative ale mișcării teatrale contempo­rane de la noi, ne referim tocmai la fap­tul că aceste piese, chiar dacă n-au fost totdeauna bine primite de critici, au fost jucate mereu, in fața unui public nume­ros, pe scene diferite, în orașe diferite, nn­cit numele lui Baranga a fost și rămîne, necontenit, o prezență în repertoriile tea­trale. In plus, această prezență n-a trecut niciodată neobservată, căci cel mai jucat autor, dramatic din literatura noastră con­temporană este, in același timp, și cel mai contestat, ceea ce înseamnă de două ori o situație privilegiată , privit de sus, și nu o dată negat cu înverșunare, critica a con­tribuit la faima unui scriitor care scriind pentru contemporani, se dorește rezistent in timp. Teatrul lui Baranga trebuie raportat la evoluția literară și estetică a dramaturgiei românești contemporane. După „epoca de aur“ interbelică a dramaturgiei românești contemporane : Lucian Blaga, Camil Pe­­trescu,­­ G. M. Zamfirescu, Mihail Sorbul, Victor Eftimiu, Mihail Sebastian, Alex. Kirițescu, Tudor Mușatescu, Mircea Ște­­fănescu, George Ciprian, timp de aproape un deceniu nu s-au mai semnalat decit creații dramatice sporadice, cu un succes mai mic sau mai mare, dar nici una nea­­tingînd un nivel de primă mărime. Astfel se poate observa că de la Ultima­­ oră (1945) de Mihail Sebastian și Bălcescu (1949) de Camil Petrescu și pînă la Mielul turbat (1954) de Aurel Baranga, nu a mai apărut în dramaturgia românească nici o lucrare dramatică de certă valoare, aceas­tă din urmă piesă devenind „placa tur­­nantă”4 spre comedia de actualitate, Mihaela cristea ———— — •" aagMM————a—sag—1—

Next