Saptamina, 1981 (Anul 11, nr. 526-577)
1981-11-13 / nr. 571
abc centenar lovinescu 4. Așadar, de pe la gfirsiul secolului al nouăsprezecelea, Eminescu va domina „de la o mare înălțime Întreaga poezie lirică română“. In fraze generale, Lovinescu constata superioritatea expresiei eminesciene fata de „a tuturor poeților de dinaintea“, vigoarea versului, originalitatea. „Nu totul a rămas — preciza criticul — intact chiar fii, in partea cea mai bună a operei marelui poet ; multe cuvinte s-au șters, dulcegăria de romanță nu se menține decit fie prin muzicalitate, fie prin prestigiul poetului**. Influența culturii germane a fost puternică, dar in vreme ce la „micii poeți“ N. Scheileri, Matilda Cugler si Samson Bodnarescu înrurirea străină e strivitoare, cu Eminescu situația e alta : „Peste florile piapinde ale acestor răzoare suflă deodata uraganul genialității lui Eminescu, aducind cu el toate elementele sentimentalității germane trecute printr-un temperament unic, personal“. Nu e greu de văzut ca originalitatea,chiar și a poetului nostru național, e scoasă din „refracția““ unor elemente de influență. Așa cum Peneș Curcanul, „inspirat“ din La chanson des aventuriers de la mer de Hugo, era original „prin asimilare*“, tot astfel Somnoroase păsărele, „prelucrarea poeziei germane Gute Nacht“, e originală „nu atit prin natura prelucrării cit prin realizarea unor asociațiuni de cuvinte si de imagini capabile de a trezi in noi emotiuni estetice , si aceasta e arta“. Oricine poate constata că arta, fie și numai cea poetică, e concepută simplist, pe bază de limbă, topică, asociatiuni verbale. Emoția estetică nu depinde însă numai de „instrumentul expresiei'4, nu e atit efect al „absorbirii23 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * 23 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * 23 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * 44 și „asimilării 44, cu înflorirea unei gîndiri profunde cu rădăcini adinei în eul creator și în spiritualitatea ambiantă. Am spune că Eminescu avea rădăcinile Înfipte nu numai in „sensibilitatea actuală“, dar si într-o sensibilitate revolută, ca să nu zicem ancestrală. Lovinescu a crezut, cu toate rezervele de amănunt, că gîndirea politică a lui Eminescu „i-a supraviețuit“. In schimb, proza nuvelistică eminesciană e văzută dintr-un unghi oarecum îngust, depășit de cercetările ulterioare. Ca pretutindeni în paginile lovinesciene, observațiile sunt fine, nu poate fi vorba nici de erori. Insă premisele de la care pornește criticul nu oferă o perspectivă valabilă. Proza literară a lui Eminescu e asimilată încercărilor, tatonărilor, încordării anilor de formare. Cezara oferă dovezi de „nematuritate“ și de „nesiguranță a limbii“, iar Sărmanul Dionis „nu are o prea mare valoare“, dar e interesantă „prin materialul psihologic al poetului și pentru studiul formației lui artistice“. Pentru Lovinescu nu venise timpul analizei juste a prozei eminesciene și e cazul să conchidem, cu toate acestea, că multe din observațiile criticului sunt pătrunzătoare și, istoricește, au impozanța lor. Expresia eminesciană, din poezia lirică și din proză, a fost pusă în lumină elogiată constant de E. Lovinescu. Menteșirul Sburătorului a intuit amploarea fenomenului eminescian, dar ne-a lăsat judecăți fragmentare și impresii pe care, în mod firesc, exegeza ulterioară le-a corectat. Din capitolul lovinescian despre I. L. Caragiale s-ar putea reține, ca fapte de observație diversă, priceperea autorului Momentelor de a smulge măști de pe obrazul eroilor săi, absența naturii din universul operei lui Caragiale (care nu e un defect, ci o stare de fapt), arta ca forță de descompunere a aparentelor in elemente constitutive. Lovinescu a preferat să scrie despre Caragiale In dodii, apelind la formula piezișă a dialogului, semn că impresiile de lectură erau provizorii. Cu toate acestea, opinia criticului nu e greu de dedus. Stilist sobru, creator de limbă, energică, expresivă, Caragiale nu are șansă in pariul cu timpul, încît opera „e săpată într-un material puțin trainic pe care timpul a început să-l macine**. In cincizeci de ani, spera Lovinescu, lumea lui Caragiale nu va spune, artistic, mai nimic. Profeție care, cel puțin până azi, nu s-a împlinit. Cum putea bănui Lovinescu, de pildă, că autorul Scrisorii pierdute va fi un precursor recunoscut ca atare al literaturii absurdului . Criticul a vorbit de Creangă, întimplător," ca despre un scriitor rural, contemplativ, liric. Lovinescu a crezut că Ion Creangă putea fi traducătorul ideal al Odisseii. Din punctul de vedere al polemicii, interogația calinesciană, căreia am încercat a-i figura un răspuns, e justificată. Insă, obiectiv, insuficiența criticii lovinesciene, raportată la scriitorii incriminați, are circumstanțe atenuante. Absențele nu pun în umbră coordonatele valabile, consistente, ale unei cariere critice. cronica literară un balcanic Ion lotreanu Doctor în drept și în științele administrative și politice, după studii finisate în Franța, Belgia și Germania, primar al Tecuciului de-abia trecut de pragul adolescenței, director și secretar general în Ministerul de externe la 27 de ani, principal inițiator al Cercului amicilor literaturii și artei române (1895), felicitat în 1900 de președintele Franței pentru asîrdia in popularizarea valorilor culturale românești, dovedită (și) în calitate de comisar general al pavilionului nostru la Expoziția de la Paris, interpret strălucit de poezie, sprijinitor al revistei Literatură și artă româna (1896), simpatizant al lui I.L. Caragiale pentru a cărui premiere academică se zbate, panegirist al „Marelui nostru maestru-Poet“ Vasile Alecsandri, tălmăcitor , al lui Buy Blas și al unor fragmente din Horațiu, prozator în linia romantismului tenebros și dramaturg în descendența mentorului său, poet de extracție balcanică, am zice astăzi (două cicluri poartă titluri promițătoare : Cintece de harem și Năravuri orientale), Dimitrie C. Ollanescu Ascanio (1849—1908) revine în actualitate, grație Cristinei Dumitrescu, cu studiul Teatrul la români (Ed. Eminescu, 1981), redactat și tipărit la sfirșitul secolului trecut. In lirismul său patetic, care-i amestecă pe Alecu Russo si Nicolae Iorga, Ascanio e un fin dialectician și un istoric fără cusur. Dacă e adevărat, susține el, că teatrul modern datează la noi de la sfîrșitul veacului al XVII-lea, tot atit de adevărat este și că teatrul, înțeles ca înscenare, feerie, carnaval și spectacol, e consubstanțial, de la origini, spiritului românesc. „Bucățică ruptă din coasta latină44, poporul român „a fost totdeauna iubitor de spectacole, fie pentru a-și înălța mintea și inima, fie pentru a-și petrece vremea în chip plăcut” (pg. 32), îngrămădind, fără ostentație, pe centimetru pătrat o cantitate imensă de bibliografie, Ascanio luminează relieful dramatic al miturilor și riturilor românești, al obiceiurilor satului, tîrgului și scaunului domnesc. Teza lui, validată de cercetarea ulterioară, e, pe de o parte, că poporul român „pe urzeala iscodirilor păginești, trecind el firul credinței creștine, alcătui din potrivnice întocmiri datini noi, care azit amintesc pe cele de odinioară precit la chip și la glas pe un tată l-ar aminti copiii“ (pg. 33), iar pe de alta că simboliști*"“ ca românească are un caracter solar (pg. 36 și urm.). Interesant este că Ascanio se străduiește să fixeze o evoluție cronologică intr-o materie care cu greu o permite : „Brezaia, jumătate om și jumătate dobitoc, este negreșit o ființă răzlețită din străvechile coruri bahice și cel dinții obraz de teatru ce s-au ivit în datinile noastre poporale“ (pg. 36). Ascanio reconstituie meticulos, punînd în pagină și o undă de poezie evocatoare, în ce fel se produce dezvoltarea formelor teatrale la noi în cadrul culturii vechi, fără să uite jocul misterelor, drama religioasă, ceremoniile figurative. Vicleimul, Steaua, Jocul păpușilor, Plugușorul, colindele, Buhaiul, Șezătoarea, dansurile populare, Paparudele, Geamala, alaiurile domnești, ceairul. In legătură cu multe dintre acestea, el vorbește despre „străvechea înrîurire a datinilor dionysiace“ (pg. 56, de ex.) prin filieră latină sau dacică, impotrivindu-se cu argumente lui Sulzer și Rössler care „caută toate mijloacele pentru a dovedi că sîntem slavi de origine și anume prin femei, precum slave sînt după dinsti cele mai multe datine, jocuri și cîntări de ale noastre“ (pg. 358). Apelul la antici și la cronicarii medievali străini și reproducerea unor texte din corpusurile consacrate ori rezultate din anchetele proprii vin să întărească viziunea istorică a cercetătorului, minată numai de un lirism care are dulceața mierii sălbatice. Când se întîmplă ca efuziunea să calculeze dinamica ritualului, ca-n descrierea ..săptâmînii nebunilor**, Ascanio Își demonstrează harul limbii (Dg. 67—68). Nu e singurul tablou breugelian care ar putea fi scos din Datine, năravuri, jocuri, petreceri, spectacole publice și altele (partea întîi a studiului): hora, călușul, petrecerile după scenariu își găsesc în Ascania un descriptor în culoare vie. El tușează ritualul în chiar termenii colectivității care-l practică: frumusețea iese, ca-n tabloul de mai înainte, din insistenta asupra materialității focului purificator și asupra comportamentului îndrăcit al actanților. Teatrul în Țara Românească (1798—1898), partea a doua a studiului, e un mic roman al cărui personaj e obiectul tratat, care învie și reînvie in mai multe rînduri. Primul secol al teatrului modern din Țara Românească prezintă un dramatism dureros , împiedicat să se nască și să se consolideze de puterile care oglindeau asupra destinelor noastre in acele „incepătornice vremuri“ (pg. 185), „incercarea de a se mai da reprezentațiunii românește“ nefăcind „plăcere guvernului rusesc44 (pg. 122), dezbinat de opinii contrare, neajutorat de guvernul autohton care „era gata totdeauna a da cuviincioasele înlesniri teatrului strain44 (pg. 145), el devine totuși in curînd „un mijloc de a da românismului un avînt și de a deștepta in popor simțul național44 (pg. 125), așa cum voia Eliade. Figura obsedantă a primului secol de teatru românesc este Millo, care devine și obsesia istoricului de teatru. Ascanio reia de multe ori portretul, adăugind o lul nie de icoană sau de caricatură, pentru că sentimentele pe care i le stîrnește marele actor sunt dintre cele mai contradictorii. Dar observațiile sale privind însemnătatea lui Millo au finețe : natura lui comică impus teatrului românesc, în primele sale decenii, apetența pentru comedie. De-abia prin Pascaly, natură prin excelență dramatică, se produce o mutație radicală in structurile spectacolului nostru teatral. Ascanio verifică astfel rolul capital al personalității în desăvirșirea cadrelor spirituale ale unui topos. Intre portretele pe care i le compune lui Millo unul proporționează cu talent chipul din prim plan și fundalul de epocă, luminile și umbrele, iubirea și observația tăioasă, de specialist in psihologie (pg. 224—225). Ascanio avea în portretistică ceva din patosul dezinvolt de mai tîrziu al lui Călinescu, fără să acceadă, desigur, la geniul acestuia. Dacă nu este scriitor prin proza și teatrul său, este, cred, prin Teatrul la români. El făcea în cercetarea istorică teatrului ceea ce-i cerea acestuia să facă pe scenă : „Teatrul este o tribună publică pentru răspândirea ideilor și însuflețirea inimilor, dar e și o catedră pentru cultivarea și înflorirea graiului“ (pg. 265). Cum e adevărat că apariția unui mare scriitor scoate din uitare texte prăfuite și autori uitați care consună cu opera lui, întemeind o nouă ordine literară, se poate spune fără nici un dubiu că Eugen Barbu a determinat deshumarea unei întregi direcții a literaturii române a cărei existență Călinescu o întrezărea, dealtminteri. In istoria sa. Ascanio e unul dintre balcanici, un răspuns constantin sofescn Istoria literaturii române de la început pînă azi !&*i«trifia T observ-nțî t~îzr"tsre sint_ da* * —țer“"S<T răspund, măcar în parte. In cîteva chestiuni de istorie . Pentru datarea corectă a mențiunii din Arta militară a lui Mauricius privind existența elementului roman de la nord de Dunăre la începutul secolului VII, a se vedea lucrarea lui Linn White jr„ Tecnica e societa nel medioevo, Milano, 1967, p. 34. Ci despre Miracolele Sf. Dumitru ele se află în J.P. Migne, Patrologiae cursus completus, Series graeca, tom 116, sub Acta S. Demetru Miracula. Găsim aici (II, 195—19«) dovada persistenței elementului roman la nord și sud de Dunăre la finele secolului VIII și începutul secolului IX. Citatul din Epitome rerum ab Ioanne et Alexio Comnenis gestarum sună în versiune latină : (Valachi) „qui Italorum colon! quondam fuisse perhidentur“, adică „se zice că sunt coloni veniți de demult din Italia“ și nu „urmași ai vechilor coloni“. Din cei trei frați care au întemeiat țaratul bulgaro-român, cel mai mult au domnit Asan I (1186—1196) și Ioniță cel Frumos (1197—1207). Domnia intermediară a lui Petru a fost cea mai scurtă. „Comunitatea etnică Închegată la începutul mileniului I nu înseamnă încheierea procesului de etnogeneză al românilor de la sfîrșitul mileniului I, e vorba de etapa inițială și nu de cea finală. Despre campania condusă de Leon Vatatzes contra ungurilor vorbește cronicarul bizantin Kynnamos. Unii istorici dau anul campaniei 1167, alții 1166. Rămîn la 1167. Lucrarea noastră are numai date biografice esențiale. Despre Nicolae Olahus, regent al Ungariei cu șase ani înainte de a muri, am scris pe larg în Istoria literaturii române de la origini pînă în 1830 (Perioada veche, ediția I, 1961). Motivul fortuna labilis nu e chiar așa de neînsemnat. S-a ocupat între alții de el Ramiro Ortiz Fortuna labilis. Storia di un motivo poemtico da Ovidiu al Leopardi, București, 1927. Despre legenda cu Dumbrava roșie din cronica lui Ureche și Neculce am scris în Istoria lit. rom. mai sus citată. „Să apere o pădure“ este o evidentă greșală de tipar pentru „să arc o pădure“. La fel greșeli de tipar mai sunt : Vadim in loc de Vladim, Bertold în loc de Bertolt (dar la indice Bertolt), ea însuși în loc • de ea Însăși, schimbarea numelui Virgiliu al lui Moscovici-Monda, corect de trei și o dată scris cu verzile, schimbarea titlului unui roman de Petru Manoliu Moartea nimănui din 1937 In Moartea cotidiană, roman de Dinu Pillat din 1946 (v.p. 443). Cuvîntul comornic, aliat In Palia de Orăștie e explicat de Al. Rosetti în Istoria limbii române, 1963, p. 578, ca însemnînd ,,șeful unei armate“, și fiind de origine maghiară. II mai găsim și la Grigore Ureche,,prin a merge comornicul crăiesc cu cărțile“, explicat în Istoria limbii româie literare, 1971, de Al. Rosetti și colaboratori drept postelnicel și dedus din polonezul sau ucraineanul Komornik = servitor. Am citat la Budai-Deleanu pe Tassoni, Casti și Ariosto încă din 1964 în Literatura română premodernă. De altfel îi citează Budai-Deleanu însuși. Vezi și studiul meu introductiv la ediția de Opere, I, 1974. I. Eliade-Rădulescu (zic așa, ca și G. Călinescu, și nu Heliade, căci numele vine de la Elie, Hie, Iliad, și nu de la Helios), numește Sarsailă nu numai pe C.A. Rosetti și Boliac, dar și pe Vasile Alecsandri. Numele Ion Ursu îl dau nu eu, ci Aron Cotruș lui Horia pentru a-l apropia de alte personaje ale mitologiei sale de răzvrătiți : Ion Codru, oierul, Ion Ciura, minerul, care își mai pune și particula voevodal„ Io : ,,Io, Ion Ciura“, (vezi și : Io, Pătru Opincă), ce poate fi o formă populară a pronumelui personal eu. Am folosit și eu cite o formă de acest fel, de pildă cuvîntul meritos in loc de merituos. Nu e corect ? Insă în Dicționarul limbii române moderne (Ed. Academiei) citim meritos (din merit - suf. -os), variantă merituos. Cele mai lecții primim „Tocmai ,subiectivitatea, tendința de satiră și șarjă, face din anonimi scriitori“. Preopinenții au fost tentați să creadă că e o greșală de tipar, lipsea virgula după șarjă. Dar dacă n-a pus-o autorul ? N-o mai pun nici ei, ca să iasă în evidență dezacordul. Sau a sărit un : „traducător a Bibliei...“ îi triumfă redutabilii cunoscători ai gramaticii limbii române. Nu se poate spune de fraza cuiva că e „greoaie, colțuroasă, ne- Indemînatică“, adică strigace. Sic î „Elena e melomană. Ada e tenismenă“. Sic. ..Desigur periodizarea, ca și încadrarea unor scriitori, se poate discuta“. Lipsește virgula după scriitori, sic !Alte „erori“ . Vorbesc de portul malaez Singapore, gindindu-mă la arhipelagul malaez. Observație critică: „Or, portul Singapore nu e în Malaysia, ci chiar in statul numit Singapore...“. Dar data cind au fost scrise postumele Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare de V. Voiculescu. Mai trebuiau, din moment ce sunt postume ? — sunt Întrebat. Vorbesc ele prototipii literaturii de caracter rural dinainte de Moromeții. Ni se spune un sic arbitrar după ..literatură“. Și tot așa mai departe cu sic-urile. Intuiție înseamnă la Bergson cunoștință imediată, ca și instinctivă, a realului. La Husserl intuiția este viziunea esenței. Am vorbit de intuiționismul celor doi filozofi numai sub acest aspect. Arghezi nu și-a reînceput activitatea in 1935 cu Cîntare omului, ni se atrage atenția, ci în 1954 cu Prisaca. E adevărat. Publicase și mai înainte, în 1952, versiunea românească a fabulelor lui Ciclov. I se permitea pe atunci să traducă și să scrie versuri pentru copii. A tradus și publicat în 1954 și 40 de fabule din La Fontaine. Incriminările se referă numai la chestiuni de amănunt, secundare, nu se iau în discuție nici o analiză, nici o prezentare generală a vreunui scriitor, a unui curent sau a unei epoci. Sunt acuzat gratuit că m-aș fi inspirat din dicționare și totodată că nu le-am folosit, ca am luat din Zaciu (Mic dicționar, 1978, la care am colaborat) izvoarele lui Budai-Deleanu, dar n-am luat o știre despre Zarifopol (pentru care vezi acum Al. Săndulescu, O teză de doctorat sau cum s-a născut un mare editor in Manuscriptul«, 1981, 3 și Constantin Trandafir, Paul Zarifopol, Minerva, 1981). N-am spus eu întii că Surorile Boga de Horia Lovinescu e o replică la Trei surori de Cehov, nici că Mircea Horia Simionescu (despre care am scris încă de la debut) e în spiritul Swift, Borges (mă întreb cine n-a observat), că enunțarea conținutului unor cărți, de două, maximum trei rânduri, ar fi împrumutată. Sunt insinuări ca și acuzațiile că aș fi minimalizat pe Bălcescu (privit de mine, e drept mai mult ca gînditor „revoluționar ardent, intransigent și perseverent“ cu o referință puțin cunoscută la Michelet), și pe Alecu Russo cu asasinarea României („terminată cu o însuflețită chemare la lupta împotriva dușmanilor libertății dinăuntru și din afara patriei“ și care „n-a rămas, desigur, fără ecou printre contemporani, mai ales prin excelenta versiune a lui Bălcescu“). In nici un caz n-aș pune în aceeași categorie alte scrieri de Vlahuță și Victor Ion Popa, cum fac preopinenții, temperînd alte afirmații ale mele In legătură cu Topîrceanu și Emil Botta. Ce-ar fi dacă am fi toți de aceeași părere, dacă am renunța la orice discernă~mînt critic ? / ai. voim N.B. Ne rezervăm dreptul de a răspunde tuturor acestor obiecții în numărul viitor. I serialul nostru CULTURI $1 CIVILIZAȚII ENIGMATICE istoria apocrifă 23. In tableta Nr. 150, scrisă, cu caractere ezoterice și intr-un alfabet numeric pe care numai Churchward a reușit să-l descifreze, se povestește cum a fost populat pămîntul. Legenda poate fi regăsită, numeroase variante, la aproape toate pompoarele vechi. Dar semnele pe care autorul le reproduce în cartea sa sunt foarte generale : patrate, triunghiuri, cercuri, puncte și linii ; ele se pot preta la orice interpretare și nimic nu poate dovedi că versiunea aleasă de Churchward este cea adevărată. El spune că, după vechile scrieri, prima pereche de oameni avea pielea albă. Dar atunci cum s-au născut celelalte rase ? Scrierile populației Nancal pun acest fenomen pe seama izolării grupurilor de oameni, a căsătoriilor consanguine și din cauza climatului. Explicația este insuficientă și neconvingătoare. Tăblițele povestesc, prin pana lui Churchward, că diferențierea raselor s-ar datora unui dezechilibru între puterea de viață și componentele elementare ale pielii, rezultat din stimularea excesivă sau dimpotrivă insuficientă a glandelor care coordonează puterea de viață, prin alimentație și cimat. Continuînd să comenteze și să traducă textele gravate pe tăblițele găsite de Niven, James Churchward descoperă unele legende surprinzătoare, potrivit cărora formarea munților este de dată relativ recentă, cu 12-15 mii de ani î.e.n. Evident, geologii sunt de altă părere, dar cronicarul necunoscut afirmă că acum douăsprezece mii de ani munții erau necunoscuți și că ei s-ar fi născut sub influența unor centuri gazoase, care înconjurau pămîntul și care azi ar impregna altădată scoarța planetei pînă la o adîncime de douăzeci de kilometri. In sprijinul teoriilor sale, autorul aduce o veche carte maya, Codex Cortesianus, scrisă în urmă cu circa 5 000 de ani după arhivele unor temple din Yucatan, scufundate astăzi sub scoarța pămîntului în urma unor cataclisme. Codexul relatează despre distrugerea „țării - mamă", deci a continentului Mu, descriind-o ca pe o țară de mici coline, care ar fi pierit în urmă cu 12.000 de ani. Biblia scrie și ea că apele s-au ridicat cu ocazia diluviului, cu 26 de picioare, acoperind toți munții ; era deci vorba de înălțimi foarte mici. Un amănunt curios : există și azi triburi în Asia Centrală al căror calendar începe de la ridicarea munților Himalaia. Așa cum s-a mai spus, în Mexic, mai multe din civilizațiile succesive au fost spulberate de valuri uriașe venite din Pacific. Ultima catastrofă ar avut loc în urmă cu 12.000 de ani. Churchfi ward pretinde că ar fi primit de la o mănăstire tibetană copia unei hărți a Americii de Sud, pe care erau indicate și stelele. După poziția acestora, și-a dat seama că harta era veche de 20.000 de ani. Suprapunînd-o pe o hartă actuală a acelei regiuni, a putut vedea că munții sunt de dată recentă, că ei s-au ridicat după întocmirea hărții, deci nu înainte de mileniul XX î.e.n. E de prisos să precizăm că geologia infirmă astfel de aprecieri fanteziste. In tableta Nr. 2371, vedem desenată un fel de elipsă, tăiată de două linii paralele orizontale, despre care interpretul susține că este de asemenea un simbol cunoscut In lumea întreagă. înțelesul lui ar fi : Creatorul este Hun, dar nu ne putem da seama după ce logică s-a ajuns la versiunea asta. Așadar, „Creatorul este Hun. El este doi în unu. La hun. Acești doi dau naștere fiului omului, Mehen“. In continuare se ajunge la misteriosul cuvînt AUM care a stimulat atenția erudiților și savanților ; exegeții textelor sanscrite au propus de asemenea mai multe soluții în decursul veacurilor. Potrivit lui James Churchward, explicația lui trebuie căutată în vremurile cînd populația Nancal a fost izgonită din India de către brahmani. In Manava Dharma Sastra, o veche scriere indiană, se spune : „La început nu exista decît infinitul, și acesta se numea Aditi. In infinit se găsea AUM, al cărui nume trebuie rostit înaintea oricărei rugăciuni sau Invocații“. Și mai departe : „Semnul AUM înseamnă : pămînt, cer și paradis“. După istoricul J.T. Wheeler, AUM este simbolul celui care a creat toate lucrurile : Brahman. Un vechi glosar al Vedelor, intitulat Noruka, precizează că silaba AUM reprezintă toate zeitățile. Semnul de pe tăblița Nr. 2379 are, după autorul L’Univers secret de Mu, același sens cărții ca silaba AUM, singura diferență rezidă în scriitură : AUM e scris cu litere alfabetice, în timp ce semnul de pe tabletă e notat în alfabetul numeric al templelor. Tra g ■ ■ O B ■ B B B B ■ B B fia ducerea ar fi următoarea : A = ahau, masculin, tatăl... U = pronumele feminin ea. Mama... M = meden, cel care a fost născut, fiul. ★ Răspundem unor cititori. Trișanu Cristian. Iarăși D-ta. Perseverența D-tale demnă de o cauză mai bună. Civilizațiile e de pe altă planetă, nave aeriene în preistorie și vegetație pe alte planete — există deocamdată numai pe hîrtie. Pentru precizări în acest domeniu adresați-vă unei reviste de știință. Gh. Moraru. Probabil un pseudonim. Răspunsul ca mai sus. Kolea Kureliuk . Mă bucur că urmăriți cu sufletul la gură serialul Istoria Apocrifă. Unii ar vrea să-l înlocuim cu un serial de muzică pop. La enigmistică nu ne pricepem. Vom crede în existența extratereștrilor atunci cînd ni se vor prezenta probe concrete ; pînă atunci, așteptăm, ca și Dvs. Rubricile și persoanele de care vă interesați nu mai sînt, în urma reorganizării. Vă mulțumim că sunteți un cititor pasionat și fidel al revistei „Săptămîna“. Gheorghe Fotescu. Despre tumulusul din Morbihan, vezi pag. 96 din cartea lui Serge Hutin. Observațiile Dvs. despre mormîntul scitic și peștera de la Limanu sunt interesante ; am dornici să știm și alte amănunte, dar nu vrem să abuzăm de timpul Dvs. Vă mulțumim pentru solicitudinea arătată. cristian georgeschi (Va urma)