Saptamina, 1981 (Anul 11, nr. 526-577)

1981-11-13 / nr. 571

abc centenar lovinescu 4. Așadar, de pe la gfirsiul secolului al nouăsprezecelea, Emin­escu va domina „de la o mare înălțime Întreaga poezie lirică română“. In fraze generale, Lovinescu con­stata superioritatea expresiei eminesciene fata d­e „a tuturor poeților de dinaintea“, vigoarea versului, originalitatea. „Nu totul a rămas — preciza criticul — intact chiar fii, in partea cea mai bună a operei mare­lui poet ; multe cuvinte s-au șters, dulce­găria de romanță nu se menține decit fie prin muzicalitate, fie prin prestigiul poe­tului**. Influența culturii germane a fost puternică, dar in vreme ce la „micii poeți“ N. Scheileri, Matilda Cugler si Samson Bodnarescu înr­urirea străină e strivitoare, cu Eminescu situația e alta : „Peste florile piapinde ale acestor răzoare suflă deo­­data uraganul genialității lui Eminescu, aducind cu­ el toate elementele sentimenta­lității germane trecute printr-un tempera­ment unic, personal“. Nu e greu de văzut ca originalitatea,­­chiar și a poetului nos­tru național, e scoasă din „refracția““ unor elemente de influență. Așa cum Peneș Curcanul, „inspirat“ din L­a chanson des aventuriers de la mer de Hugo, era ori­ginal „prin asimilare*“, tot astfel Somnoroa­se păsărele, „prelucrarea poeziei germane Gute Nacht“, e originală „nu atit prin na­tura prelucrării cit prin realizarea unor asociațiuni de cuvinte si de imagini capa­­­bile de a trezi in noi emotiuni estetice , si aceasta e arta“. Oricine poate constata că arta, fie și numai cea poetică, e concepu­tă simplist, pe bază de limbă, topică, aso­­ciatiuni verbale. Emoția estetică nu depin­de însă numai de „instrumentul expresiei'4, nu e atit efect al „absorbirii23 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * 23 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * 23 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * 44 și „asimi­lării 44, cu­ înflorire­a unei gîndiri profunde cu rădăcini adinei în eul creator și în spi­ritualitatea ambiantă. Am spune că Emi­­nescu avea rădăcinile Înfipte nu numai in „sensibilitatea actuală“, dar si într-o sen­sibilitate revolută, ca să nu zicem ances­trală. Lovinescu a crezut, cu toate rezervele de amănunt, că gîndirea politică a lui Emi­nescu „i-a supraviețuit“. In schimb, proza nuvelistică eminesciană e văzută dintr-un unghi oarecum îngust, depășit de cercetările ulterioare. Ca pretu­tindeni în paginile lovinesciene, observațiile sunt fine, nu poate fi vorba nici de erori. Insă premisele de la care pornește criticul nu oferă o perspectivă valabilă. Proza li­terară a lui Eminescu e asimilată încercă­rilor, tatonărilor, încordării anilor de for­mare. Cezara oferă dovezi de „nematurita­­te“ și de „nesiguranță a limbii“, iar Sărma­nul Dionis „nu are o prea mare valoare“, dar e interesantă „prin materialul psiholo­gic al poetului și pentru studiul formației lui artistice“. Pentru Lovinescu nu venise timpul analizei juste a prozei eminesciene și e cazul să conchidem, cu toate acestea, că multe din observațiile criticului sunt pătrunzătoare și, istoricește, au impozanța lor. Expresia eminesciană, din poezia liri­că și din proză, a fost pusă în lumină elogiată constant de E. Lovinescu. Mente­și­rul Sburătorului a intuit amploarea feno­menului eminescian, dar ne-a lăsat jude­căți fragmentare și impresii pe care, în mod firesc, exegeza ulterioară le-a corectat. Din capitolul lovinescian despre I. L. Caragiale s-ar putea reține, ca fapte de observație diversă, priceperea autorului Momentelor de a smulge măști­ de pe obra­zul eroilor săi, absența naturii din univer­sul operei lui Caragiale (care nu e un de­fect, ci o stare de fapt), arta ca forță de descompunere a aparentelor in elemente constitutive. Lovinescu a preferat­­ să scrie despre Caragiale In dodii, apelind la for­mula piezișă a dialogului, semn că­ impre­siile de lectură erau provizorii. Cu toate a­­cestea, opinia criticului nu e greu de dedus. Stilist sobru, creator de limbă, ener­gică, expresivă, Caragiale nu are șansă in pariul cu timpul, încît opera „e săpată în­­tr-un material puțin trainic pe care timpul a început să-l macine**. In cincizeci de ani, spera Lovinescu, lumea lui Caragiale nu va spune, artistic, mai nimic. Profeție care, cel puțin până azi, nu s-a împlinit. Cum putea bănui Lovinescu, de pildă, că autorul Scrisorii pierdute va fi un pre­cursor recunoscut ca atare al literaturii absurdului . Criticul a vorbit de Creangă, întimplător," ca despre un scriitor rural, contemplativ­­, liric. Lovinescu a crezut că Ion Crean­gă putea fi traducătorul ideal al Odisseii. Din punctul de vedere al polemicii, in­terogația calinesciană, căreia am încercat a-i figura un răspuns, e justificată. Insă, obiectiv, insuficiența criticii lovinesciene, raportată la scriitorii incriminați, are cir­cumstanțe atenuante. Absențele nu pun în umbră coordonatele valabile, consistente, ale unei cariere critice. cronica literară un balcanic Ion lotreanu Doctor în drept și în științele administra­tive și politice, după studii finisate în Franța, Belgia și Germania, primar al Te­cuciului de-abia trecut de pragul adoles­cenței, director și secretar general în Mi­nisterul de externe la 27 de ani, principal inițiator al Cercului amicilor literaturii și artei române (1895), felicitat în 1900 de președintele Franței pentru asîrdia in popularizarea valorilor culturale românești, dovedită (și) în calitate de comisar general al pavilionului nostru la Expoziția de la Paris, interpret strălucit de poezie, spriji­nitor al revistei Literatură și artă româna (1896), simpatizant al lui I.L. Caragiale pen­tru a cărui premiere academică se zbate, panegirist al „Marelui nostru maestru-Poet“ Vasile Alecsandri, tălmăcitor , al lui Buy Blas și al unor fragmente din Horațiu, pro­zator în linia romantismului tenebros și dramaturg în descendența mentorului său, poet de extracție balcanică, am zice astăzi (două cicluri poartă titluri promițătoare : Cintece de harem și Năravuri orientale), Dimitrie C. Ollanescu Ascanio (1849—1908) revine în actualitate, grație Cristinei Dumi­­trescu, cu studiul Teatrul la români (Ed. Eminescu, 1981), redactat și tipărit la sfir­­șitul secolului trecut. In lirismul său patetic, care-i amestecă pe Alecu Russo si Nicolae Iorga, Ascanio e un fin dialectician și un istoric fără cusur. Dacă e adevărat, susține el, că tea­trul modern datează la noi de la sfîrșitul veacului al XVII-lea, tot atit de adevărat este și că teatrul, înțeles ca înscenare, fe­­erie, carnaval și spectacol, e consubstan­țial, de la origini, spiritului românesc. „Bu­cățică ruptă din coasta latină44, poporul ro­mân „a fost totdeauna iubitor de spectaco­le, fie pentru a-și înălța mintea și inima, fie pentru a-și petrece vremea în chip plă­cut” (pg. 32), îngrămădind, fără ostentație, pe centimetru pătrat o cantitate imensă de bibliografie, Ascanio luminează relieful dra­matic al miturilor și riturilor românești, al obiceiurilor satului, tîrgului și scaunului domnesc. Teza lui, validată de cercetarea ulterioară, e, pe de o parte, că poporul român „pe urzeala iscodirilor păginești, trecind­ el firul credinței creștine, alcătui din potrivnice întocmiri datini noi, care azit amintesc pe cele de odinioară pre­cit la chip și la glas pe un tată l-ar aminti co­piii“ (pg. 33), iar pe de alta că simboliști­*"“ ca românească are un caracter solar (pg. 36 și urm.). Interesant este că Ascanio se străduiește să fixeze o evoluție cronologi­că intr-o materie care cu greu o permite : „Brezaia, jumătate om și jumătate dobitoc, este negreșit o ființă răzlețită din străve­chile coruri bahice și cel dinții obraz de teatru ce s-au ivit în datinile noastre poporale“ (pg. 36). Ascanio reconstituie meticulos, punînd în pagină și o undă de poezie evocatoare, în ce fel se produce dezvoltarea formelor teatrale la noi în cadrul culturii vechi, fără să uite jocul misterelor, drama religioasă, ceremoniile figurative. Vicleimul, Steaua, Jocul păpușilor, Plugușorul, colindele, Bu­haiul, Șezătoarea, dansurile populare, Pa­parudele, Geamala, alaiurile domnești, cea­­irul. In legătură cu multe dintre acestea, el vorbește despre „străvechea înrîurire a datinilor dionysiace“ (pg. 56, de ex.) prin filieră latină sau dacică, impotrivindu-se cu argumente lui Sulzer și Rössler care „caută toate mijloacele pentru a dovedi că sîntem slavi de origine și anume prin femei, pre­cum slave sînt după dinsti cele mai multe datine, jocuri și cîntări de ale noastre“ (pg. 358). Apelul la antici și la cronicarii medievali străini și reproducerea unor tex­te din corpusurile consacrate ori rezultate din anchetele proprii vin să întărească vi­ziunea istorică a cercetătorului, minată nu­mai de un lirism care are dulceața mierii sălbatice. Când se întîmplă ca efuziunea să calculeze dinamica ritualului, ca-n descrie­rea ..săptâmînii nebunilor**, Ascanio Își de­monstrează harul limbii (Dg. 67—68). Nu e singurul tablou breugelian care ar putea fi scos din Datine, năravuri, jocuri, petreceri, spectacole publice și altele (partea întîi a studiului): hora, călușul, petrecerile după scenariu își găsesc în Ascania un descriptor în culoare vie. El tușează ritualul în chiar termenii colecti­vității care-l practică: frumusețea iese, ca-n tabloul de mai înainte, din insisten­ta asupra materialității focului purificator și asupra comportamentului îndrăcit al actanților. Teatrul în Țara Românească (1798—1898), partea a doua a studiului, e un mic ro­man al cărui personaj e obiectul tratat, care învie și reînvie in mai multe rînduri. Primul secol al teatrului modern din Țara Românească prezintă un dramatism dure­ros , împiedicat să se nască și să se con­solideze de puterile care oglindeau asupra destinelor noastre in acele „incepătornice vremuri“ (pg. 185), „incercarea de a se mai da reprezentațiuni­i românește“ ne­­făcind „plăcere guvernului rusesc44 (pg. 122), dezbinat de opinii contrare, neajutorat de guvernul autohton care „era gata tot­deauna a da cuviincioasele înlesniri tea­trului strain44 (pg. 145), el devine totuși in curînd „un mijloc de a da românismului un avînt și de a deștepta in popor sim­țul național44 (pg. 125), așa cum voia El­iade. Figura obsedantă a primului secol de teatru românesc este Millo, care devine și obsesia istoricului de teatru. Ascanio reia de multe ori portretul, adăugind o lu­­l nie de icoană sau de caricatură, pentru că sentimentele pe care i le stîrnește marele actor sunt dintre cele mai contradictorii. Dar observațiile sale privind însemnătatea lui Millo au finețe : natura lui comică impus teatrului românesc, în primele sale­­ decenii, apetența pentru comedie. De-abia prin Pascaly, natură prin excelență drama­tică, se produce o mutație radicală in structurile spectacolului nostru teatral. As­canio verifică astfel rolul capital al perso­nalității în desăvirșirea cadrelor spirituale ale unui topos. Intre portretele pe care i le compune lui Millo unul proporționează cu talent chipul din prim plan și fundalul de epocă, lumi­nile și umbrele, iubirea și observația tăioa­să, de specialist in psihologie (pg. 224—225). Ascanio avea în portretistică ceva din pa­tosul dezinvolt de mai tîrziu al lui Căli­­nescu, fără să acceadă, desigur, la geniul acestuia. Dacă nu este scriitor prin proza și teatrul său, este, cred, prin Teatrul la români. El făcea în cercetarea istorică teatrului ceea ce-i cerea acestuia să facă­­ pe scenă : „Teatrul este o tribună publică pentru răspândirea ideilor și însuflețirea inimilor, dar e și o catedră pentru culti­varea și înflorirea graiului“ (pg. 265). Cum e adevărat că apariția unui mare scriitor scoate din uitare texte prăfuite și autori uitați care consună cu opera lui, întemeind o nouă ordine literară, se poate spune fără nici un dubiu că Eugen Barbu a determinat deshumarea unei întregi di­recții a literaturii române a cărei existen­ță Călinescu o întrezărea, dealtminteri. In istoria sa. Ascanio e unul dintre balcanici, un răspuns constantin sofescn Istoria literaturii române de la început pînă azi !&*i«trifia T observ-nțî t~îzr"tsre sint_ da*­ * —țer“"S<T răspund, măcar în parte. In cîteva chestiuni de istorie . Pentru datarea corectă a mențiunii din Arta militară a lui Mauricius privind exis­tența elementului roman de la nord de Du­năre la începutul secolului VII, a se vedea lucrarea lui Linn White jr„ Tecnica e so­cieta nel medioevo, Milano, 1967, p. 34. Ci­ despre Miracolele Sf. Dumitru ele se află în J.P. Migne, Patrologiae cursus comple­­tus, Series graeca, tom 116, sub Acta S. Demetru­ Miracula. Găsim aici (II, 195—19«) dovada persistenței elementului roman la nord și sud de Dunăre la finele secolului VIII și începutul secolului IX. Citatul din Epitome rerum ab Ioanne et Alexio Com­­nenis gestarum sună în versiune latină : (Valachi) „qui Italorum colon! quondam fuisse perhidentur“, adică „se zice că sunt coloni veniți de demult din Italia“ și nu „urmași ai vechilor co­loni“. Din cei trei frați care au întemeiat țaratul bulgaro-ro­­mân, cel mai mult au domnit As­an I (1186—1196) și Ion­iță cel Frumos (1197—1207). Domnia intermediară a lui Petru a fost cea mai scurtă. „Comunitatea etnică Închegată la începutul mileniului I nu înseamnă în­cheierea procesului de etnogeneză al româ­nilor de la sfîrșitul mileniului I, e vorba de etapa inițială și nu de cea finală. Despre campania condusă de Leon Vatatzes contra ungurilor vorbește cronicarul bizantin Kyn­­namos. Unii istorici dau anul campaniei 1167, alții 1166. Rămîn la 1167. Lucrarea noastră are numai date biogra­fice esențiale. Despre Nicolae Olahus, re­gent al Ungariei cu șase ani înainte de a muri, am scris pe larg în Istoria literaturii române de la origini pînă în 1830 (Perioada veche, ediția I, 1961). Motivul fortuna labi­lis nu e chiar așa de neînsemnat. S-a ocu­pat între alții de el Ramiro Ortiz Fortuna labilis. Storia di un motivo poe­m­­tico da Ovidiu al Leopardi, București, 1927. Despre legenda cu Dumbrava roșie din cro­nica lui Ureche și Ne­cul­ce am scris în Is­toria lit. rom. mai sus citată. „Să apere o pădure“ este o evidentă greșală de tipar pentru „să arc o pădure“. La fel greșeli de tipar mai sunt : Vadim in loc de Vlad­im, Bertold în loc de Bertolt (dar la indice Bertolt), ea însuși în loc • de ea Însăși, schimbarea numelui Virgiliu al lui Mos­­covici-Monda, corect de trei și o dată scris cu verzile, schimbarea titlului unui roman de Petru Manoliu Moartea nimănui din 1937 In Moartea cotidiană, roman de Dinu Pillat din 1946 (v.p. 443). Cuvîntul comornic, aliat In Palia de Orăștie e explicat de Al. Rosetti în Istoria limbii române, 1963, p. 578, ca însemnînd ,,șeful unei armate“, și fiind de origine maghiară. II mai găsim și la Grigore Ureche­­,,prin a merge comor­nicul crăiesc cu cărțile“, explicat în Isto­ria limbii româ­ie literare, 1971, de Al. Rosetti și colaboratori drept postelnicel și dedus din polonezul sau ucraineanul Ko­­mornik = servitor. Am citat la Budai-De­­leanu pe Tassoni, Casti și Ariosto încă din 1964 în Literatura română premodernă. De altfel îi citează Budai-Deleanu însuși. Vezi și studiul meu introductiv la ediția de Opere, I, 1974. I. Eliade-Rădulescu (zic așa, ca și G. Călinescu, și nu Heliade, căci nu­mele vine d­e la Elie, Hie, Iliad, și nu de la Helios), numește Sarsailă nu numai pe C.A. Rosetti și Boliac, dar și pe Vasile Alecsandri. Numele Ion Ursu îl dau nu eu, ci Aron Cotruș lui Horia pentru a-l apro­pia de alte personaje ale mitologiei sale de răzvrătiți : Ion Codru, oierul, Ion Ciura, minerul, care își mai pune și particula voe­­vodal„ Io : ,,Io, Ion Ciura“, (vezi și : Io, Pătru Opincă), ce poate fi o formă popu­lară a pronumelui personal eu. Am folo­sit și eu cite o formă de acest fel, de pildă cuvîntul meritos in loc de merituos. Nu e corect ? Insă în Dicționarul limbii române moderne (Ed. Academiei) citim meritos (din merit -­ suf. -os), va­riantă merituos. Ce­le mai lecții primim­­ „Tocmai ,subiectivitatea, tendința de sa­tiră și șarjă, face din anonimi scriitori“. Preopinenții au fost tentați să creadă că e o greșală de tipar, lipsea virgula după șarjă. Dar dacă n-a pus-o autorul ? N-o mai pun nici ei, ca să iasă în evidență dezacordul. Sau a sărit un­­ : „traducător a Bibliei...“ îi triumfă redutabilii cunoscători ai gramati­cii limbii române. Nu se poate spune de fraza cuiva că e „greoaie, colțuroasă, ne- Indemînatică“, adică strigace. Sic î „Elena e melomană. Ada e tenismenă“. Sic. ..De­sigur periodizarea, ca și încadrarea unor scriitori, se poate discuta“. Lipsește vir­gula după scriitori, sic !­­Alte „erori“ . Vorbesc de portul malaez Singapore, gindindu-mă la arhipelagul mala­­ez. Observație critică: „Or, portul Singapo­re nu e în Malaysia, ci chiar in statul numit Singapore...“. Dar data cind au fost scrise postumele Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare de V. Voiculescu. Mai tre­buiau, din moment ce sunt postume ? — sunt Întrebat. Vorbesc ele prototipii literaturii de caracter rural dinainte de Moromeții. Ni se spune un sic arbitrar după ..literatură“. Și tot așa mai departe cu sic-urile. Intuiție înseamnă la Bergson cunoștință imediată, ca și instinctivă, a realului. La Husserl intuiția este viziunea esenței. Am vorbit de intuiționismul celor doi filozofi numai sub acest aspect. Arghezi nu și-a reînceput activitatea in 1935 cu Cîntare omului, ni se atrage aten­ția, ci în 1954 cu Prisaca. E adevărat. Pu­blicase și mai înainte, în 1952, versiunea românească a fabulelor lui Ciclov. I se per­mitea pe atunci să traducă și să scrie ver­suri pentru copii. A tradus și publicat în 1954 și 40 de fabule din La Fontaine. Incriminările se referă numai la chestiuni de amănunt, secundare, nu se iau în dis­cuție nici o analiză, nici o prezentare ge­nerală a vreunui scriitor, a unui curent sau a unei epoci. Sunt acuzat gratuit că m-aș fi inspirat din dicționare și totodată că nu le-am folosit, ca am luat din Zaciu (Mic dicționar, 1978, la care am colaborat) iz­voarele lui Budai-Deleanu, dar n-am luat o știre despre Zarifopol (pentru care vezi acum Al. Săndulescu, O teză de doctorat sau cum s-a născut un mare editor in Ma­nuscriptul«, 1981, 3 și Constantin Trandafir, Paul Zarifopol, Minerva, 1981). N-am spus eu întii că Surorile Boga de Horia Lovi­­nescu e o replică la Trei surori de Cehov, nici că Mircea Horia Simionescu (despre care am scris încă de la debut) e în spi­ritul Swift, Borges (mă întreb cine n-a ob­servat), că enunțarea conținutului unor cărți, de două, maximum trei rânduri, ar fi împrumutată. Sunt insinuări ca și acu­zațiile că aș fi minimalizat pe Bălcescu (privit de mine, e drept mai mult ca gîn­­ditor „revoluționar ardent, intransigent și perseverent“ cu o referință puțin cunos­cută la Michelet), și pe Alecu Russo cu a­sa­sin­­area României („terminată cu o în­suflețită chemare la­ lupta împotriva dușma­nilor libertății dinăuntru și din afara pa­triei“ și care „n-a rămas, desigur, fără ecou printre contemporani, mai ales prin excelenta versiune a lui Bălcescu“). In nici un caz n-aș pune în aceeași categorie alte scrieri de Vlahuță și Victor Ion Popa, cum fac preopinenții, temperînd alte afirmații ale mele In legătură cu Topîrceanu și Emil Botta. Ce-ar fi dacă am fi toți de aceeași părere, dacă am renunța la orice discernă­~­mînt critic ? / ai. voim N.B. Ne rezervăm dreptul de a răspunde tuturor acestor obiecții în numărul viitor. I serialul nostru CULTURI $1 CIVILIZAȚII ENIGMATICE istoria apocrifă 23. In tableta Nr. 150, scrisă, cu caractere ezoterice și intr-un alfabet numeric pe care numai Churchward a reușit să-l des­cifreze, se povestește cum a fost populat pămîntul. Legenda poate fi regăsită, numeroase variante, la aproape toate po­m­­poarele vechi. Dar semnele pe care auto­rul le reproduce în cartea sa­ sunt foarte generale : patrate, triunghiuri, cercuri, puncte și linii ; ele se pot preta la orice interpretare și nimic nu poate dovedi că versiunea aleasă de Churchward este cea adevărată. El spune că, după vechile scrieri, prima pereche de oameni avea pie­lea albă. Dar atunci cum s-au născut ce­lelalte rase ? Scrierile populației Nancal pun acest fenomen pe seama izolării gru­purilor de oameni, a căsătoriilor consan­guine și din cauza climatului. Explicația este insuficientă și neconvingătoare. Tă­blițele povestesc, prin pana lui Church­ward, că diferențierea raselor s-ar datora unui dezechilibru între puterea de viață și componentele elementare ale pielii, rezul­tat din stimularea excesivă sau dimpotri­vă insuficientă a glandelor care coordo­­nează puterea de viață, prin alimentație și c­imat. Continuînd să comenteze și să traducă textele gravate pe tăblițele găsite de Ni­ven, James Churchward descoperă unele legende surprinzătoare, potrivit cărora for­marea munților este de dată relativ re­centă, cu 12-15 mii de ani î.e.n. Evident, geologii sunt de altă părere, dar cronica­rul necunoscut afirmă că acum douăspre­zece mii de ani munții erau necunoscuți și că ei s-ar fi născut sub influența unor centuri gazoase, care înconjurau pămîntul și care azi ar impregna altădată scoarța planetei pînă la o adîncime de douăzeci de kilometri. In sprijinul teoriilor sale, autorul aduce o veche carte maya, Codex Cort­es­ian­us, scrisă în urmă cu circa 5 000 de ani după arhivele unor temple din Yu­catan, scufundate astăzi sub scoarța pă­­mîntului în urma unor cataclisme. Code­xul relatează despre distrugerea „țării - mamă", deci a continentului Mu, descriind-o ca pe o țară de mici coline, care ar fi pierit în urmă cu 12.000 de ani. Biblia scrie și ea că apele s-au ridicat cu oca­zia diluviului, cu 26 de picioare, acope­rind toți munții ; era deci vorba de înăl­țimi foarte mici. Un amănunt curios : e­­xistă și azi triburi în Asia Centrală al că­ror calendar începe de la ridicarea munți­lor Himalaia. Așa cum s-a mai spus, în Mexic, mai multe din civilizațiile succesi­ve au fost spulberate de valuri uriașe ve­nite din Pacific. Ultima catastrofă ar avut loc în urmă cu 12.000 de ani. Church­fi ward pretinde că ar fi primit de la o mănăstire tibetană copia unei hărți a Ame­­ricii de Sud, pe care erau indicate și ste­lele. După poziția acestora, și-a dat seama că harta era veche de 20.000 de ani. Su­­prapunînd-o­­ pe o hartă actuală a acelei regiuni, a putut vedea că munții sunt de dată recentă, că ei s-au ridicat după în­tocmirea hărții, deci nu înainte de mile­niul XX î.e.n. E de prisos să precizăm că geologia infirmă astfel de aprecieri fante­ziste. In tableta Nr. 2371, vedem desenată un fel de elipsă, tăiată de două linii paralele orizontale, despre care interpretul susține că este de asemenea un simbol cunoscut In lumea întreagă. înțelesul lui ar fi : Crea­torul este Hun, dar nu ne putem da sea­ma după ce logică s-a ajuns la versiunea asta. Așadar, „Creatorul este Hun. El este doi în unu. La hun. Acești doi dau naș­tere fiului omului, Mehen“. In continuare se ajunge la misteriosul cuvînt AUM care a stimulat atenția erudiților și savanților ; exegeții textelor sanscrite au propus de asemenea mai multe soluții în decursul veacurilor. Potrivit lui James Churchward, explicația lui trebuie căutată în vremurile cînd­ populația Nancal a fost izgonită din India de către brahmani. In Manava Dhar­­ma Sastra, o veche scriere indiană, se spune : „La început nu exista decît infi­nitul, și acesta se numea Aditi. In infinit se găsea AUM, al cărui nume trebuie ros­tit înaintea oricărei rugăciuni sau Invo­cații“. Și mai departe : „Semnul AUM înseamnă : pămînt, cer și paradis“. După istoricul J.T. Wheeler, AUM este simbolul celui care a creat toate lucrurile : Brah­man. Un vechi glosar al Vedelor, intitu­lat Noruka, precizează că silaba AUM re­prezintă toate zeitățile. Semnul de pe tă­blița Nr. 2379 are, după autorul L’Univers secret de Mu, același sens cărții ca silaba AUM, singura diferență rezidă în scriitură : AUM e scris cu litere alfabeti­ce, în timp ce semnul de pe tabletă e no­tat în alfabetul numeric al templelor. Tra­­ g ■ ■ O B ■ B B B B ■ B B fi­a­ ducerea ar fi următoarea : A = ahau, masculin, tatăl... U = pronumele feminin ea. Mama... M = meden, cel care a fost născut, fiul. ★ Răspundem unor cititori. Trișanu Cris­tian. Iarăși D-ta. Perseverența D-tale demnă de o cauză mai bună. Civilizațiile e de pe altă planetă, nave aeriene în pre­istorie și vegetație pe alte planete — e­­xistă deocamdată numai pe hîrtie. Pentru precizări în acest domeniu adresați-vă unei reviste de știință. Gh. Moraru. Probabil un pseudonim. Răspunsul ca mai sus. Ko­­lea Kureliuk . Mă bucur că urmăriți cu sufletul la gură serialul Istoria Apocrifă. Unii ar vrea să-l înlocuim cu un serial de muzică pop. La enigmistică nu ne pri­cepem. Vom crede în existența extrate­­reștrilor atunci cînd ni se vor prezenta probe concrete ; pînă atunci, așteptăm, ca și Dvs. Rubricile și persoanele de ca­re vă interesați nu mai sînt, în ur­ma reorganizării. Vă mulțumim că sun­­teți un cititor pasionat și fidel al revistei „Săptămîna“. Gheorghe Fotescu. Despre tumulusul din Morbihan, vezi pag. 96 din cartea lui Serge Hutin. Observațiile Dvs. despre mormîntul scitic și peștera de la Limanu sunt interesante ; am­­ dornici să știm și alte amănunte, dar nu vrem să abuzăm de timpul Dvs. Vă mulțumim pentru solicitudinea arătată. cristian georgeschi (Va urma)

Next