Saptamina, 1986 (Anul 16, nr. 1-52)
1986-09-05 / nr. 36
un spirit generos Presa noastră a anunțat stingerea din viață, în acest august torid și imprevizibil, a marelui luptător unionist Ion Clopoțel. Peste puțină vreme ar fi împlinit~94 de ani. A fost un om fericit, atît datorită fenomenalei sale longevități, cît și, mai ales, din pricina faptului că a trăit o viață plină, aureolată de satisfacția supremă a împlinirii marilor idealuri naționale pentru care a luptat. în tinerețe, la începutul veacului, a cunoscut regimul crud al temnițelor maghiare, alături de alți fruntași români din Transilvania, cum au fost Octavian Goga, Vasile Lucaciu, Valeriu Braniște, Vasile Goldiș ș.a. A contribuit din plin, ca sociolog și ziarist, ca om al acțiunii directe, la pregătirea și desfășurarea triumfală a Marii Adunări Naționale din Alba Iulire zilei de 1 decembrie 1918. De altfel, descrierea pe care a făcut-o el acelei zile de aur (în cartea ,,Revoluția din 1918 și unirea Ardealului cu România“) este poate cea mai frumoasă stampă închinată de cineva memorabilului eveniment. Pe fondul vibrantului său patriotism s-au altoit, încă din acei ani, convingerile socialiste, cristalizate și maturizate cu timpul, Ion Clopoțel devenind încă din 1930 membru al Partidul Interniat Român. A scris un număr impresionant de cărți și studii, îmbogățind patrimoniul spiritualității noastre cu flacăra curată a unei inimi generoase, care credea cu tărie în destinul neamului românesc. Am trăit privilegiul la, la sfârșitul anului 19 °.i, să-i fi avut în sinul redacției ..Săntăm uii“ ca laureat al Premiilor anuale ale revolei.-A venit noios, prin nămeții înalți ai acelui decembrie, însoțit de fiica sa. Ne-au impresionat pe toți uriașa lui vitalitate: frumusețea vorbirii, demnitatea întregii făpturi care străbătuse un secol de patimi. Nu de mult, l-am suna la telefon, pentru a-i ruga să-mi acorde un amplu interviu ; ultimele cuvinte pe care le-am auzit din gura sa au fost, în dulcele grai ar Jelenesc, „la bună vedere“. Ulterior, n-a mai răspuns nimeni la telefon, probabil el a plecat din localitate, sau suferind prin spitale. A murit senin și împăcat cu tainele firii, ca un fai’"* copac al străbunei rr.Tansilvanii după ce și-a făcut datorii din plin. Ferice de țara care naște asemenea oameni, ferice de generația eroică a Unir ■ care ne-a trimis un sol viu de o asemenea puritate morală, ferice de tinerețea fără bâtrînețe a bătrînilor noștri neamători de moarte. Ion Clopoțel a fost un vesti de Țară nouă între fruntariile firești, un ultim corifeu al școlii Ardelene, o verie însuflețită care a legat generația lui Avram Iancu de generația noastră, a cărei sarcină ete consolidarea glorioasei moșteniri a Unirii Fie-i amintirea binecuvîntată, românii imfiîmpuri^r opinii și mai multe atitudini La rubrica „Opinii și atitudini“, Revista de istorie și teorie literară, nr. 1/1985, aceeași despre care scriam in numărul trecut. Marin Bucur publică articolul unimu s-a stins...“ — primul „Poetul E necrolog Scris de Caragiale la Constituționalul ? Și tot Marin Bucur — în finalul acestuia — își răspunde apodictic : „Poetul Eminescu s-a stins este, după opinia noastră, unul ditre numeroasele articole nesemnate ale lui L.L. Caragiale din paginile Constituționalului“. Aici afirmația categorică a autorului cît și importanța litigiului de istorie literară privitor la episodul final din viața publicistică a lui Eminescu, mă obligă să mi instalez pe o poziție contrară „ipotezei“ formulată de distinsul nostru eminescolog. Necrologul din Constituționalul, apărut la trei zile după decesul marelui poet, deși nesemnat, nu este scris de Caragiale. Mai exact spus, nu aparține dramaturgului. Pentru edificarea specialiștilor și pentru ca discuția asupra stabilirii paternității articolului sâ aibă ținuta științifică necesară, Marin Bucur reproduce integral scurtul necrolog anonim, apărut în respectivul ziar „guvernamental“, înscriindu-ne în replică la afirmația mult prea tranșantă a lui Marin Bucur, vom face uz și noi de textul necrologului — proba forte a „dosarului“ — nu mai puțin de argumentele pe care Marin Bucur le invocă in susținerea ideii că necrologul din Constituționalul aparține lui Caragiale. Mai întîi însă textul necrologului : „Durereacelora cari au fost prietenii lui, cari l-au cunoscut în tainele vieții lui, cari știau cum Eminescu își rîdea de mizerie și nu vrea să știe de dînsa, cînd își avînta gîndul in lumea închipuirii. — durerea tuturor acelora cu cari a rîs și a prins Eminescu, cu cari a cîntat și a suspinat poetul trebuie să fie adîncă mută, sfîșietoare, la vestea ce le-o dăm. un Eminescu s-a stins după ce a strălucit ca luceafăr Razele gîndirii lui, ca și razele de stele de mult stînse în văzduh, vor străluci și amina încă multă vreme în poezia noastră. Moartea lui Eminescu e o durere pentru întreaga cugetare românească, după cum durere fost-au pentru toți și suferințele lui. Mihail Eminescu împlinea acum 40 de ani. Născut la Botoșani, el își făcu învățătura, luptînd de multe ori cu ananghia, la Cernăuți, Blaj, Viena și Berlin; întors în țară, el fu numit bibliotecar, apoi revizor școlar la Iași și Vaslui. Pedagog cu pătrundere, pasionat de țăran, doritor de a ridica opinia Eminescu a fost un revizor model. Orele politice l-au sacrificat și pe dînsul la 1876... De atunci Eminescu și-a găsit un adăpost în jurnalistică. Amarurile vieții au fost multe pentru Eminescu. Mult a scris poetul. Neastîmpărul unei cugetări bogate este păstrat în colecția Convorbirilor Timpului. României libere. Fîntînei Blanduziei. Un mic volum publicat de d. Maiorescu conservă giuvaerurile acestei fantezii ce spintecă nemărginirea“. Acest necrolog — apărut în nr. 3 din 17/ 20 iunie 1830, pe pagina întîi a Constituțiantui, nesemnat, precede pe cel intitulat in Nirvana, de astă dată semnat de Caragiale Să urmărim pe scurt argumentele pe care Marin Bucur le aduce în favoarea faptului că acest articol anonim al ■ a lui Caragiale. nu e~er.'â, ■ era sini H?ca', din citeva ,.coinc‘ le n n‘‘, în general de lexic, dintre textul in... da" Po 1 Eminescu s-a stins și textul In Nirvana. Argumentele noastre sunt de altă natură, sau, mai bine zis, propun o altă cale de abordare a litigiului decit aceea expusă de Marin Bucur. Dar mai întii o precizare : „A trecut — scrie M. Bucur — ignorat pînă acum un articol necroolog, primul care vestea sfîrșitul vieții lui Eminescu“. Articolul nu a trecut ignorat, ci, cel mult, necomentat, ori n-a făcut obiectul unei analize speciale. Aceasta de-abia de acum încolo poate sa înceapă, în Dicționarul literaturii române de la origini pina la 1000, Ed Academiei, 1979, în caseta dedicată ziarului Constituționalul, autorul acesteia, Remus Zăstroiu, notează : ,, Personalității lui Eminescu i se rezerva (in Constituționalul — n.n.) un spațiu deosebit, incepind cu numărul 3 din primul an, cînd se tipărea articolul Poetul Eminescu s-a stins. Au urmat In Nirvana, al lui Caragiale, apoi discursurile funebre rostite de D. Aug. Laurian, directorul gazetei, și G. Ventura, prefața lui T. Maiorescu 13 a patra ediție a poeziilor eminesciene (un amănunt ,,inedit4* pentru eminescologi — n.n.), amintirile Lui D. Teleor și C. Bârcănescu“. Pentru elucidarea acestei controversate probleme eminesciene, să vedem care era în acel moment configurația redacțională a Constituționalului. La 14 iunie 1889, deci cu o zi înainte de moartea lui Eminescu, cotidianul România liberă, de orientare junimistă, la care colaborase însuși poetul, își încetează apariția, în locul său și al Timpului, apare Constituționalul. Directorul României libere — Dimitrie August Laurian — vine aici cu întreaga sa echipă în care se aflau — cu prioritate — Ștefan C. Michăilescu și Mihai C. Brăneanu, toți trei prieteni foarte apropiați ai poetului ; toți trei vor face parte din comitetul de „curatori“ organizat cu ocazia internării lui Eminescu la Șuțu și pentru desfășurarea ceremoniei sale de înmormîntare. Ștefan C. Michăilescu și Mihail C Brăneanu, care ne interesează in mod special, căci Eminescu a locuit la acesta în ultima parte a vieții sale bucureștene (vezi A.Z.N. Pop, întregiri documentare la biografia lui Eminescu, Ed. Emineset. id83 pag. 122 și 153) sunt două personalități, astăzi cunoscute istoriei științelor din România .și istoriei... aviației românești Date despre Ștefan C. Michăilescu se găsesc în Dicționarul literaturii române amintit și, mai mult chiar, în articolul pe care Anghel Demetriescu, amicul său, îl publică la moartea acestuia în Literatura și arta română, anul III, 1899. Despre identitatea lui Mihai C. Brăneanu , și relațiile sale cu Eminescu am vorbit în câteva articole din Săptămîna : (Spiritul științific eminescian, nr. 51 și 52/1985,Eminescu și problematica istoriei, nr. 2/1980 și Eminescu intre posibilitate și realitate, nr. 3/1931) . Marin Bucur, apelînd la procedeul coincidențelor, nu vede la Constituționalul decit persoana lui I.L. Caragiale, care, în paranteză fie spus, nu mai făcea parte de mult timp dintre aceia,cari — cum se spune în necrolog — au fost prietenii lui, cari l-au cunoscut în tainele vieții lui“. „In primul articol — afirmă Marin Bucur in textul său din Revista de istorie și teorie literară — autoul anonim vorbește despre revizorul școlar «model», care a fost Eminescu, apoi de «dascălul» Eminescu etc. Or, a vorbi despre revizorul «model» nu oricine putea, pentru că, în afara lui Maiorescu și a câtorva prieteni ieșeni, acest pasaj din biografia poetului nu interesa decit pa acela care fusese el însuși revizor școlar, fiind in măsură să aprecieze felul în care poetul îndeplinea această slujbă. Din subconștient, pornea unda unei solidarități de destin !“ (subl. n. — M.N.R.) Fals ! Acest „pasaj din biografia poetului“, respectiv revizoratul său școlar, era cunoscut nu numai lui Caragiale, Maiorescu ori vT cîtorva prieteni ieșeni“, ci și, sau, mai ales lui Ștefan C Michăilescu, fost inspector școlar, profesor de fizică și naturale la Liceul ,,Gh. Lazăr“, autor al unor încercări critice asupra învățămîntului nostru primar (1883) pentru care, de bună seamă, a folosit și excelentele rapoarte școlare ale lui Eminescu, căci Michăilescu ajunsese în această perioadă un fel de șef de secție în Ministerul Instrucțiunii. Există însă ceva adevărat în afirmația lui M. Bucur. Soarta a făcut ca șt. C. Michăilescu să moară exact la 10 ani după Eminescu, în aceeași stare cu a poetului, cu diferența numai că profesorul și filosoful de la Liceul ..Lazăr“ și-a curmat-o singur. Michăilescu l-a cunoscut îndeaproape pe Eminescu. A fost chiar preocupat de probleme de psihiatrie psihologie și ..psihofizică“, cum le numește el în studiul încercări de psihofizică. în articolul Omul : nos ce te ipsum, el scria, anticipînd nu numai destinul poetului ci și pe al său : „în genere alterațiunile psihicului de orice natură corespund la autopsii cu leziuni cerebrale ; că în cazurile în care microscopul, analiza sau scalpelul n-au putut descoperi nimic palpabil în masa creierului sau în sistemul cefalo-rahidian în genere, alterațiunea s-a constatat că reziduează aiurea ; că rolul marelui simpatic, care pînă aci se credea că este mic, în producțiunile psihologice, se știe astăzi că este foarte mare“. Este exact ceea ce a demonstrat dr. Marinescu, cînd i-a fost prezentat spre analiză creierul lui Eminescu. Despre problemele de psihofizică și hipnoză era preocupat și Titu Maiorescu, nu numai Șt. C. Michăilescu, în 1882, mentorul Junimii ține o serie de conferințe la Ateneul Român, printre care Și una dedicată hipnotismului“. Ținută la 11 aprilie 1882, ea este reprodusă (sau rezumată) în România liberă din 20 aprilie, fiind apoi reluată în volumul Titu Maiorescu. Patru conferințe rezumate de Mihai C. Brăneanu (Hermes), cu un apendice de d. Angel Demetriescu , Bucuresci , 1883. Cartea are următoarea dedicație — de care va trebui să se țină cont în categorisirea gradului de prietenie dintre Eminescu și amicii săi de la înșiși . ..încnin România liberă și dintre ei această carte d-lui Ștefan C. Michăilescu (profesor și prim-redactor al ziarului România liberă) 1875 pînă azi a fost părintele care de la meu sufletesc / M.C. Brăneanu“. In alt loc (vezi A.Z.N. Pop), același tînăr Brăneanu își amintește că Eminescu a fost părintele său inir ale gazetăriei. Iată și o mărturie a lui Duiliu Zamfirescu, referitoare la Brăneanu : bibliotecii Parcă mă văd rezemat de colțul privind peste umerii lui Vlahuță și a unui tînăr Pecus (sau Brăneanu, sau Popescu), în care Laurian și Michăilescu descoperiseră un ghemiu (,) privind la Eonul Todiriță, ori la răposatul Alecsandri, care citea cu blîndețe o tragedie spăimoasă a unui oarecare Rusănescu, ori la Chibid, care asculta cum Eminescu îi istorisea, cetind, povestea lui din râzboiu“. în această perioadă a conferitelor ținte de Craiorescu la Ateneu și urmărite atu de Eminescu cît și de grupul șt. C. Michili-s •. Brăneanu și Demetriescu, numele lui r Caragiale nu apare consemnat în insemn.rile zilnice ale criticului. Depotriva d ^or ale celor din jurul României libere, era, în acel timp, era condusă de D.A. Laura și șt. C. Michăilescu și unde va fi lanat tînărul Brăneanu, aflat sub aripa ocrotitoare a lui Eminescu. Ce spune necrologul din Constituționalul ? „Eminescu s-a stins după ce a strălucit ca un luceafăr. Razele gîndirii lui, ca și razele de stele de mult stinse în văzduh, vor străluci și lumina încă multă vreme în poezia noastră“. (subl. n.) Ce spune Maiorescu în conferința despre „sonotism“, rezumată de Mihail C. Brăneanu în volumul care, deși poartă semntura (de autentificare a conferințelor stenografiate) a lui Titu Maiorescu este închinat lui Șt. C. Michăilescu, „profesor și prim redactor al ziarului România liberă“, cu 6 ani înainte de dispariția lui Eminescu ? „Tot așa și cu lumina, demonstrează Maiorescu în prelegerea rezumată de Mihail C. Brăneanu. E admis că ea se naște din vibrațiunile eterului și se propagă sub formă de valuri sau unde, de la centrul luminos în afară. Soarele de pildă, cu lumina ce ne trimite, formează un centru cu o sferă enorm de mare, și razele acestei sfere sunt raze de lumină. Iuțeala ei de propagare este enormă : 42 000 de miluri pe secundă ; ar trebui totuși ani și chiar mii de ani, ca să ajungă de la unele stele pînă la noi ! O rază emisă de Sirius de ex. ajungem 14 ani pînă la noi ; razele, pe care le avem noi azi de la Sirius, au plecat de la el acum 14 ani : de la o stea infinit depărtată ar fi putut să plece de acum 2 000 de ani ; va să zică, noi vedem acea stea depărtată, nu cum este ea astăzi, ci cum era acum 2 000 de ani. Dacă Sirius d.e ar lua azi culoarea verde, dacă ar ajunge de exemplu ca substanța lui predominantă de combustiune să fie cupru, razele acelea verzi nu s-ar vedea decît după 14 ani. In tot intervalul acesta, am continua să vedem pe Sirius sub culoarea de azi. Se poate chiar, ca Sirius să fi pierit ; noi însă vom continua a-1 vedea pînă la împlinirea celor 14 ani de la moartea sa, căci ultima lui figură va călători în spațiu încă zecimi de ani. In realitate dar, în cazul acesta, noi n-am mai vedea pe Sirius, ci numai imaginea lui, numai un fel de stafie a depărtatului astru“, (subl. n.). Fie numai de baza acestei similitudini dintre pasajul din necrolog și cel corespunzător al acestuia despre „razele stelelor“ din volumul Patru Conferințe și ne putem întreba dacă nu cumva autorul articolului din Constituționalul este ori șt. C. Michăilescu, ori Mihai C. Brăneanu (oameni cu temeinice studii științifice și tehnice, curent cu această teorie a luminii stelare, preluată de a fel de Eminescu și în poezia La steaua). Mai probabil că este Șt. C. Michăilescu, la ora necrologului, secretar general în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice E greu de presupus că mintea înclinată spre anecdotică a lui Caragiale a putut reține o aserțiune atît de abstractă ca aceea formulată de Maiorescu îr conferința sa din 1882 și retipărită în volumul din 1883. Alte argumente, pe altă dată, m. n. rusu cronica de librărie • Stelian Țurlea publică, la Editura Politica, o interesantă culegere de texte ț pe care le traduce și le comentează, referitoare la asasinatul care nu a încetat sa preocupe lumea politică internațională, Dallas *63 — un dosar deschis . La aceeași editură, reține atenția studiul cunoscutei ziariste Rodica Dumitrescu ce demască aspecte, din păcate, mereu actuale în viața politică internațională : violența și practicile teroriste: Mafia, filiera tăcerii. • Cu un text ales și stabilit de Vladimir Drimba, in colecția B.P.T. a Editurii Minerva, vede lumina tiparului un volum de Versuri de Ion Heliade-Râdulescu. Acesta este organizat în două secțiuni: „Originale“ și „Traduceri“. Prefața și tabelul cronologic sunt asigurate de Mircea Anghelescu. • Pentru cei mai tineri lectori, interesați de lumea pasionantă și complexă a tehnicii comunicațiilor, semnalăm, la Editura Militară volumul lui Ian Iosik, intitulat Radiofonie pentru tineret. • Limpedele chip al dimineții este cartea pe care o publică Vasile Donose la Editura Junimea din Iași. La Editura Facla din Timișoara, Sofia Arcan scoate foc întrerupt. § Dialectica spiritului științific modern de Gaston Bachelard, filosof a cărui operă a avut o puternică influență asupra gîndirii științifice contemporane „în spiritul dezvoltării unui raționalism critic bazat pe denunțarea reziduurilor magice și mitice persistente în gîndirea științifică modernă“, lucrare de referință a filosofiei științelor, se publică în limba română prin grija Editurii Științifice și Enciclopedice. * Actori, teatru, muzica este o plachetă de Corin Bianu “ 5??!“ ne. și Horațiu Mălăele — grafică. Redactarea și prezentarea grafică aparțin lui Toma Michinici, cronicar toamna și masca ei sub orizontul curb ; toamna c-un genunchi de griu și unul de viță de vie golind din tine alcooluri mai fine decit turbatele priviri ale oceanului mă las gîndit de frunze, spasmele melanholiei oglinzi se întorc în noi, repovestite tăceri șoptesc vintul sub fard absența îți întoarce vorbirea m-a părăsit rîzînd în acolade zeci de spații, tristețea seva marilor poeme coace 2e ora cînd un țipăt topește un ultim șuerat de tren și capătul liniilor, coarnele unui ren aud tăcerea vaporoasă a privirii tale un frig ingenuu astupă golurile sonore ale unui veac murind... 3. și-mi luminez c-un crin o disperare și din tablou răsună pași trucați, nu vii se face întuneric și-n oglinzi afară-i o toamnă androgină mai spune-mi că te-ai trezit în mine anume că mă respiri și-n albe adevăruri penelul mi-1 cununi stîrnind furtuni frază marină destul destul, tăceri am văzut, m-au îmbrățișat visul tău ca un cerșetor pe cheiuri de aur, teribilul rîs din gingia de vultur a unui cuvint s-au spart tenebrele marea spală geamandurile se trîntesc ușile privirii cineva mă umblă s-au răcit zorii pe miinile noastre glasul verii crește de la un țipăt la altul de la o stradă la alta crește un suflu verde, tulbură turmele în parăzi nebune ? și marele oraș aleargă după mine... nu e decît un coșciug de fete o, doamne pizmașa lui prostie gorniștii își strivesc trompetele pe buze ori alcooluri ghirlande de paseri, de la o lacrimă la alta... elena lupașcu Trappa un zvon de ore peste Urbe, stauioiul Între trifiaji, tăcere. Un orizont închis in linii curbe Se risipea pe dealuri in cădere, Precum un stol de flăcări friguroase Plutind pe drumul Marelui Spital Intr-un misterios acord final Abia schițat în înălțimi vitroase. O pasăre erai, zburînd prin vreme Precum o veste spre comori secrete. Și-am căutat in antice caiete Formula ce-napoi o să te cheme. Azi, vești confuze mi se zbat în geam. Că ai fi fost zărită-ntru-un Apus. Că nicăieri nicicînd nu mi te-ai dus Din seara-n care singuri rătăceam. Și treci un zbor de păsări călătoare, Precum o sticlă aruncată în mare, sacrificiu de iarnă Februarie asediază burgul Cu un virtej de aripi și statul Aștept să vină pe ascuns Amurgul Ca să mă pierd în Țara Nimănui Prin geamurile albastre, ca un fum, Femeia din Ianuar s-a irosit Și a rămas în spațiul ostenit Doar urma pașilor — pecete-n scrum Să nu alergi, copilă,-n drumul lor Intoarce-te-n odaia din povești Armata lui Februarie vine-n zbor Cu trupul tău nu poți s-o mai oprești Dar tu-ți arunci hlamida ta de gheață Și-alergi spre ei, cu pieptul gol și pal întunecat Februarie intră-n piață Intr-un vacarm de strune marțial Iar tu rămîi obscură, pe o piatră N-ai vrut sau n-ai putut ca să-i Și eu prin viață rătăcesc ca-n vis Șl nu pot ca să schimb ce ți-a fost • oprești Cățeii lunii in zadar te latră Spre miezul nopții ai să te topești scris viorel dinescu