Saptamina, 1986 (Anul 16, nr. 1-52)

1986-09-05 / nr. 36

un spirit generos Presa noastră a anunțat stingerea din viață, în acest august torid și imprevizibil, a marelui luptăto­r unionist­ Ion Clopoțel. Peste puțină­­ vreme ar fi împlinit~94 de ani. A fost un om fericit, atît datorită fe­­­­nomenalei sale longevități, cît și, mai ales, din pricina faptului că a trăit o viață pli­nă, aureolată de satisfacția supremă a îm­plinirii marilor idealuri naționale pentru care a luptat. în tinerețe, la începutul vea­cului, a cunoscut regimul crud al temni­­­­țelor maghiare, alături de alți fruntași ro­mâni din Transilvania, cum au fost Octavian Goga, Vasile Lucaciu, Valeriu Braniște, Va­sile Goldiș ș.a. A contribuit din plin, ca sociolog și ziarist, ca om al acțiunii direc­te, la pregătirea și desfășurarea triumfală a Marii Adunări Naționale din Alba­­ Iulire zilei de 1 decembrie 1918. De altfel, des­crierea pe care a făcut-o el acelei zile de aur (în cartea ,,Revoluția din 1918 și unirea Ardealului cu România“) este poate cea mai frumoasă stampă închinată de cineva memorabilului eveniment. Pe fondul vi­brantului său patriotism s-au altoit, încă din acei ani, convingerile socialiste, cris­talizate și maturizate cu timpul, Ion Clo­poțel devenind încă di­n 1930 membru al Partidul In­te­rniat Român. A scris un număr impresionant de cărți și studii, îm­bogățind patrimoniul spiritualității noastre cu flacăra curată a unei inimi generoase, care credea cu tărie în destinul neamului românesc. A­­m trăit privilegiul la, la sfârșitul anului­­ 19 °.i, să-i fi avut în sinul redacției ..Săntă­­­­m uii“ ca laureat al Premiilor anuale ale­­ revolei.-A venit no­ios, prin nămeții înalți ai acelui decembrie, însoțit de fiica sa. Ne-au impresionat pe toți uriașa lui vita­litate: frumusețea vorbirii, demnitatea în­tregii făpturi care străbătuse un secol de patimi. Nu de mult, l-am suna la telefon, pentru a-i ruga să-mi acorde un amplu interviu ; ultimele cuvinte pe care le-am auzit din gura sa au fost,­ în dulcele grai ar­ Jelenesc, „la bună vedere“. Ulterior, n-a mai răspuns nimeni la telefon, probabil el a plecat din localitate, sau suferind prin spitale. A murit senin și împăcat cu tai­nele firii, ca un fai­’"* copac al străbunei rr.T­ansilvanii după ce și-a făcut dator­ii din plin. Ferice de țara care naște asemenea oameni, ferice de generația eroică a Uni­­r ■ care ne-a trimis un sol viu de o ase­menea puritate morală, ferice de tinerețea fără bâtrînețe a bătrînilor noștri ne­amă­­tori de moarte. Ion Clopoțel a fost un ves­ti de Țară nouă între fruntariile firești, un ultim corifeu al școlii Ardelene, o ve­­r­ie însuflețită care a legat generația lui Avram Iancu de generația noastră, a cărei sarcină e­­te consolidarea glorioasei moște­­niri a Unirii Fie-i amintirea binecuvîntată, românii imfiîm­puri^r opinii și mai multe atitudini La rubrica „Opinii și atitudini“, Revista de istorie și teorie literară, nr. 1/1985, ace­eași despre care scriam in numărul trecut. Marin Bucur publică articolul un­­im­u s-a stins...“ — primul „Poetul E­ necrolog Scris de Caragiale la Constituționalul ? Și tot Marin Bucur — în finalul acestuia — își răspunde apodictic : „Poetul Eminescu s-a stins este, după opinia noastră, unul ditre numeroasele articole nesemnate ale lui L.L. Caragiale din paginile Constituțio­nalului“. Aici afirmația categorică a auto­rului cît și importanța litigiului de istorie literară privitor la episodul final din viața publicistică a lui Eminescu, mă obligă să mi instalez pe o poziție contrară „ipotezei“ formulată de distinsul nostru eminescolog. Necrologul din Constituționalul, apărut la trei zile după decesul marelui poet, deși nesemnat, nu este scris de Caragiale. Mai exact spus, nu aparține dramaturgului. Pentru edificarea specialiștilor și pentru ca discuția asupra stabilirii paternității ar­ticolului sâ aibă ținuta științifică necesară, Marin Bucur reproduce integral scurtul ne­crolog anonim, apărut în respectivul ziar „guvernamental“, înscriindu-ne în replică la afirmația mult prea tranșantă a lui Ma­rin Bucur, vom face uz și noi de textul necrologului — proba forte a „dosarului“ — nu mai puțin de argumentele pe care Marin Bucur le invocă in susținerea ideii că necrologul din Constituționalul aparține lui Caragiale. Mai întîi însă textul necrologului : „Dure­rea­celora cari au fost prietenii lui, cari l-au cunoscut în tainele vieții lui, cari știau cum Eminescu își rîdea de mizerie și nu vrea să știe de dînsa, cînd își avînta gîn­­dul in lumea închipuirii. — durerea tuturor acelora cu cari a rîs și a prins Eminescu, cu cari a cîntat și a suspinat poetul trebuie să fie adîncă mută, sfîșietoare, la vestea ce le-o dăm. un Eminescu s-a stins după ce a strălucit ca luceafăr Razele gîndirii lui, ca și ra­zele de stele de mult stînse în văzduh, vor străluci și amina încă multă vreme în poezia noastră. Moartea lui Eminescu e o durere pentru întreaga cugetare românească, după cum durere fost-au pentru toți și suferințele lui. Mihail Emin­escu împlinea acum 40 de ani. Născut la Botoșani, el își făcu învățătura, luptînd de multe ori cu ananghia, la Cer­năuți, Blaj, Viena și Berlin; întors în țară, el fu numit bibliotecar, apoi revizor școlar la Iași și Vaslui. Peda­gog cu pătrundere, pasionat de țăran, do­ritor de a ridica opinia Eminescu a fost un revizor model. Orele politice l-au sacri­ficat și pe dînsul la 1876... De atunci Eminescu și-a găsit un adăpost în jurnalistică. Amarurile vieții au fost multe pentru E­­minescu. Mult a scris poetul. Neastîmpărul unei cugetări bogate este păstrat în colec­ția Convorbirilor­ Timpului. României li­bere. Fîntînei Blanduziei. Un mic volum publicat de d. Maiorescu conservă giuvae­­rurile acestei fantezii ce spintecă nemărgi­nirea“. Acest necrolog — apărut în nr. 3 din 17/ 20 iunie 1830, pe pagina întîi a Constitu­­ț­­iant­ui, nesemnat, precede p­e cel inti­tulat in Nirvana, de astă dată semnat de Caragiale Să urmărim pe scurt argumen­tele pe care Marin Bucur le aduce în fa­­­­voarea faptului că acest articol anonim al ■ a lui Caragiale. nu e~er.'â, ■ era sini H?ca', din citeva ,.coinc‘ le n n‘‘, în gene­­ral de lexic, dintre textul in... da" Po 1 Emin­escu s-a stins și textul In Nirvana. Argumentele noastre sunt de altă natură, sau, mai bine zis, propun o altă cale de a­­bordare a litigiului decit aceea expusă de Marin Bucur. Dar mai întii o precizare : „A trecut — scrie M. Bucur — ignorat pînă acum un articol­ necroolog, primul care vestea sfîrșitul vieții lui Eminescu“. Arti­colul nu a trecut ignorat, ci, cel mult, ne­comentat, ori n-a făcut obiectul unei ana­lize speciale. Aceasta de-abia de acum în­colo poate sa înceapă, în Dicționarul literaturii române de la origini pina la 1000, Ed Acade­miei, 1979, în caseta dedicată ziarului Constituționalul, au­torul acesteia, Remus Zăstroiu, notează : ,, Personalității lui Eminescu i se rezerva (in Constituționalul — n.n.) un spațiu de­osebit, incepind cu numărul 3 din primul an, cînd se tipărea articolul Poetul Emines­cu s-a stins. Au urmat In Nirvana, al lui Caragiale, apoi discursurile funebre rostite de D. Aug. Laurian, directorul gazetei, și G. Ventura, prefața lui T. Maiorescu 13 a patra ediție a poeziilor eminesciene (un a­­mănunt ,,inedit4* pentru eminescologi — n.n.), amintirile Lui D. Teleor și C. Bârcă­­nescu“. Pentru elucidarea acestei controversate probleme eminesciene, să vedem care era în acel moment configurația redacțională a Constituționalului. La 14 iunie 1889, deci cu o zi înainte de moartea lui Eminescu, coti­dianul România liberă, de orientare juni­mistă, la care colaborase­ însuși poetul, își încetează apariția, în locul său și al Tim­pului, apare Constituționalul. Directorul României libere — Dimitrie August Laurian — vine aici cu întreaga sa echipă în care se aflau — cu prioritate — Ștefan C. Mi­chăilescu și Mihai C. Brăneanu, toți tre­i prieteni foarte apropiați ai poetului ; toți trei vor face parte din comitetul de „cura­tori“ organizat cu ocazia internării lui E­­minescu la Șuțu și pentru desfășurarea ce­remoniei sale de înmormîntare. Ștefan C. Michăilescu și Mihail C Brăneanu, care ne interesează in mod special, căci Eminescu a locuit la acesta în ultima parte a vieții sale bucureștene (vezi A.Z.N. Pop, între­giri documentare la biografia lui Eminescu, Ed. Emin­e­set. id83 pag. 122 și 153) sunt două personalități, astăzi cunoscute istoriei ști­­ințelor din România .și istoriei... aviației românești Date despre Ștefan C. Michă­ilescu se găsesc în Dicționarul literaturii române amintit și, mai mult chiar, în arti­colul pe care Anghel Demetriescu, amicul său, îl publică la moartea acestuia în Lite­ratura și arta română, anul III, 1899. Despre identitatea lui Mihai C. Brăneanu , și relațiile sale cu Eminescu am vorbit în câteva articole din Săptămîna : (Spiritul ști­ințific eminescian, nr. 51 și 52/1985,­­Emi­­nescu­ și problematica istoriei, nr. 2/1980 și Eminescu intre posibilitate și realitate, nr. 3/1931) . Marin Bucur, apelînd la procedeul coincidențelor, nu vede la Constituționalul decit persoana lui I.L. Caragiale, care, în paranteză fie spus, nu mai făcea parte de mult timp dintre aceia­­,cari — cum se spune în necrolog — au fost prietenii lui, cari l-au cunoscut în tainele vieții lui“. „In primul articol — afirmă Marin Bucur in textul său din Revista de istorie și teo­rie literară — autoul anonim vorbește des­pre revizorul școlar «model», care a fost Eminescu, apoi de «dascălul» Eminescu etc. Or, a vorbi despre revizo­rul «model» nu oricine putea, pentru că, în afara lui Ma­iorescu și a câtorva prieteni ieșeni, acest pasaj din biografia poetului nu interesa de­cit pa acela care fusese el însuși revizor școlar, fiind in măsură să aprecieze felul în­ care poetul îndeplinea această slujbă. Din subconștient, pornea unda unei solida­rități de destin !“ (subl. n. — M.N.R.) Fals ! Acest „pasaj din biografia poetului“, res­pectiv revizoratul său școlar, era cunoscut nu numai lui Caragiale, Maiorescu ori vT cîtorva prieteni ieșeni“, ci și, sau, mai­­ ales lui Ștefan C Michăilescu, fost inspec­tor școlar, profesor de fizică și naturale la Liceul ,,Gh. Lazăr“, autor al unor încer­cări critice asupra învățămîntului nostru primar (1883) pentru care, de bună seamă, a folosit și excelentele rapoarte școlare ale lui Eminescu, căci Michăilescu ajunsese în această perioadă un fel de șef de sec­ție în Ministerul Instrucțiunii. Există însă ceva adevărat în afirmația lui M. Bucur. Soarta a făcut ca șt. C. Michăilescu să moară exact la 10 ani după Eminescu, în aceeași stare cu a poetului, cu diferența numai că profesorul și filosoful de la Li­ceul ..Lazăr“ și-a curmat-o singur. Michă­­ilescu l-a cunoscut îndeaproape pe Emi­nescu. A fost chiar preocupat de probleme de psihiatrie psihologie și ..psihofizică“, cum le numește el în studiul încercări de psihofizică. în articolul Omul : nos ce te ipsum, el scria, anticipînd nu numai­­ des­tinul poetului ci și pe al său : „în genere alterațiunile psihicului de orice natură co­respund la autopsii cu leziuni cerebrale ; că în cazurile în care microscopul, anali­za sau scalpelul n-au putut descoperi ni­mic palpabil în masa creierului sau în sis­temul cefalo-rahidian în genere, alterațiu­­nea s-a constatat că reziduează aiurea ; că rolul marelui simpatic, care pînă aci se credea că este mic, în producțiunile psiho­logice, se știe astăzi că este foarte mare“. Este exact ceea ce a demonstrat dr. Mari­­nescu, cînd i-a fost prezentat spre analiză creierul lui Eminescu. Despre problemele de psihofizică și hip­noză era preocupat și Titu Maiorescu, nu numai Șt. C. Michăilescu, în 1882, mento­rul Junimii ține o serie de conferințe la Ateneul Român, printre care Și una dedi­cată hipnotismului“. Ținută la 11 aprilie 1882, ea este reprodusă (sau rezumată) în România liberă din 20 aprilie, fiind apoi reluată în volumul Titu Maiorescu. Patru conferințe rezumate de Mihai C. Brănea­nu (Hermes), cu un apendice de d. An­gel Demetriescu , Bucuresci , 1883. Cartea are următoarea dedicație — de care va trebui să se țină cont în categorisirea gra­dului de prietenie dintre Eminescu și ami­cii săi de la înșiși . ..încnin România liberă și dintre ei această carte d-lui Ștefan C. Michăilescu (profesor și prim-redactor al ziarului România liberă) 1875 pînă azi a fost părintele care de la meu sufle­tesc / M.C. Brăneanu“. In alt loc (vezi A.Z.N. Pop), același tînăr Brăneanu își amintește că Eminescu a fost părintele său inir­ ale gazetăriei. Iată și o mărturie a lui Duiliu Zamfirescu, referitoare la Bră­neanu : bibliotecii Parcă mă văd rezemat de colțul privind peste umerii lui Vlahu­­ță și a unui tînăr Pecus (sau Brăneanu, sau Popescu), în care Laurian și Michă­ilescu descoperiseră un ghemiu (,) privind la Eonul Todiriță, ori la răposatul Alec­­sandri, care citea cu blîndețe o tragedie spăimoasă a unui oarecare Rusănescu, ori la Chibid­, care asculta cum Eminescu îi istorisea, cetind, povestea lui din râzboiu“. în această perioadă a conferitelor ținte de Craiorescu la Ateneu și ur­mărite atu de Eminescu cît și de grupul șt. C. Mi­­ch­ili-s •. Brăneanu și Demetriescu, nume­le lui r Caragiale nu apare consemnat în in­­semn.r­­ile zilnice ale criticului. D­epotriva­ d ^or ale celor din jurul României libere, era, în acel­ timp, era condusă de D.A. Lau­r­a și șt. C. Michăilescu și unde va fi lan­at tînărul Brăneanu, aflat sub ari­pa ocrotitoare a lui Eminescu. Ce spune necrologul din Constituționa­lul ? „Eminescu s-a stins după ce a strălu­cit ca un luceafăr. Razele gîndirii lui, ca și razele de stele de mult stinse în văzduh, vor străluci și lumina încă multă vreme în poezia noastră“. (subl. n.) Ce spune Ma­iorescu în conferința despre „sonotism“, rezumată de Mihail C. Brăneanu în volu­mul care, deși poartă semn­tura (de au­tentificare a conferințelor stenografiate) a lui Titu Maiorescu este închinat lui Șt. C. Michăilescu, „profesor și prim redactor al ziarului România liberă“, cu 6 ani înainte de dispariția lui Eminescu ? „Tot așa și cu lumina, demonstrează Ma­iorescu în prelegerea rezumată de Mihail C. Brăneanu. E admis că ea se naște din vibrațiunile eterului și se propagă sub formă de valuri sau unde, de la centrul lu­minos în afară. Soarele de pildă, cu lu­mina ce ne trimite, formează un centru cu o sferă enorm de mare, și razele aces­tei sfere sunt raze de lumină. Iuțeala ei de pro­pagare este enormă : 42 000 de mi­­luri pe secundă ; ar trebui totuși ani și chiar mii de ani, ca să ajungă de la unele stele pînă la noi ! O rază emisă de Sirius de ex. ajunge­m­ 14 ani pînă la noi ; ra­zele, pe care le avem noi azi de la Sirius, au plecat de la el acum 14 ani : de la o stea infinit depărtată ar fi putut să plece de acum 2 000 de ani ; va să zică, noi ve­dem acea stea depărtată, nu cum este ea astăzi, ci cum era acum 2 000 de ani. Dacă Sirius d.e­ ar lua azi culoarea verde, dacă ar ajunge de exemplu ca substanța lui predominantă de combustiune să fie cupru, razele acelea verzi nu s-ar vedea decît după 14 ani. In tot intervalul acesta, am continua să vedem pe Sirius sub culoarea de azi. Se poate chiar, ca Sirius să fi pie­rit ; noi însă vom continua a-1 vedea pînă la împlinirea celor 14 ani de la moartea sa, căci ultima lui figură va călători în spa­țiu încă zecimi de ani. In realitate dar, în cazul acesta, noi n-am mai vedea pe Siriu­s, ci numai imaginea lui, numai un fel de stafie a depărtatului astru“, (subl. n.). Fie numai de baza acestei similitudini din­tre pasajul din necrolog și cel corespunză­tor al acestuia despre „razele stelelor“ din volumul Patru Conferințe și ne putem în­treba dacă nu cumva autorul articolului din Constituționalul este ori șt. C. Michă­ilescu, ori Mihai C. Brăneanu (oameni cu temeinice studii științifice și tehnice,­­ curent cu această teorie a luminii stelare, preluată de a fel de Eminescu și în poezia La steaua). Mai probabil că este Șt. C. Michăilescu, la ora necrologului, secretar general în Ministerul Cultelor și Instruc­țiunii Publice E greu de presupus că mintea înclinată spre anecdotică a lui Caragiale a putut reține o aserțiune atît de abstractă ca aceea formulată de Maiorescu îr­ conferința sa din 1882 și re­tipărită în volumul din 1883. Alte argumen­te, pe alt­ă dată, m. n. rusu cronica d­e librărie • Stelian Țurlea publică, la Editura Po­­litica, o interesantă culegere de texte­­ ț pe care le traduce și le comentează, referi­toare la asasinatul care nu a încetat sa preocupe lumea politică internațională, Dallas *63 — un dosar deschis . La aceeași e­­ditură, reține atenția studiul cunoscutei ziariste Rodica Dumitrescu ce demască aspecte, din păcate, mereu actuale în viața politică internațională : violența și practicile teroriste: Mafia, filiera tăcerii. • Cu un text ales și stabilit de Vladimir Drimba, in colecția B.P.T. a Editurii Mi­nerva, vede lumina tiparului un volum de Versuri de Ion Heliade-Râdulescu. Acesta este organizat în două secțiuni: „Originale“ și „Traduceri“. Prefața și tabelul cronolo­gic sunt asigurate de Mircea­ Anghelescu. • Pentru cei mai tineri lectori, interesați de lumea pasionantă și complexă a tehnicii comunicațiilor, semnalăm, la Editura Mili­tară volumul lui Ian Iosik, intitulat Ra­diofonie pentru tineret. • Limpedele chip al dimineții este cartea pe care o publică Vasile Donose la Editura Junimea din Iași.­­ La Editura Facla din Timișoara, Sofia Arcan scoate foc întrerupt. § Dialectica spiritului științific modern de Gaston Ba­chelard, filosof a cărui operă a avut o pu­ternică influență asupra gîndirii științifice contemporane „în spiritul dezvoltării unui raționalism critic bazat pe denunțarea re­ziduurilor magice și mitice persistente în gîndirea științifică modernă“, lucrare de re­ferință a filosofiei științelor, se publică în limba română prin grija Editurii Științifice și Enciclopedice. * Actori, teatru, muzica este o plachetă de Corin Bianu “ 5??!“ ne. și Horațiu Mălăele — grafică. Redacta­rea și prezentarea grafică aparțin lui Tom­a Michinici, cronicar toamna și masca ei sub orizontul curb­ ­; toamna c-un genunchi de griu și unul de viță de vie golind din tine alcooluri mai fine decit turbatele priviri ale oceanului mă las gîndit de frunze­­, spasmele melanholiei oglinzi se întorc în noi, repovestite tăceri șoptesc vintul sub fard absența îți întoarce vorbirea m-a părăsit rîzînd în acolade zeci de spații, tristețea seva marilor poeme coace 2­­e ora cînd un țipăt topește un ultim șuerat de tren și capătul liniilor, coarnele unui ren aud tăcerea vaporoasă a privirii tale un frig ingenuu astupă golurile sonore ale unui veac murind... 3. și-mi luminez c-un crin o disperare și din tablou răsună pași trucați, nu vii se face întuneric și-n oglinzi afară-i o toamnă androgină mai spune-mi că te-ai trezit în mine anume că mă respiri și-n albe adevăruri penelul mi-1 cununi stîrnind­­ furtuni frază marină destul destul, tăceri am văzut, m-au îmbrățișat visul tău ca un cerșetor pe cheiuri de aur­­, teribilul rîs din gingia de vultur a unui cuvint s-au spart tenebrele marea spală geamandurile se trîntesc ușile privirii cineva mă umblă s-au răcit zorii pe miinile noastre glasul verii crește de la un țipăt la altul de la o stradă la alta crește un suflu verde, tulbură turmele în parăzi nebune ? și marele oraș aleargă după mine... nu e decît un coșciug de fete o, doamne pizmașa lui prostie gorniștii își strivesc trompetele pe buze ori alcooluri ghirlande de paseri, de la o lacrimă la alta... elena lupașcu Trappa un zvon de ore peste­ Urbe, stauioiul Între trifiaji, tăcere. Un orizont închis in linii curbe Se risipea pe dealuri in cădere, Precum un stol de flăcări friguroase Plutind pe drumul Marelui Spital Intr-un misterios acord final Abia schițat în înălțimi vitroase. O pasăre erai, zburînd prin vreme Precum o veste spre comori secrete. Și-am căutat in antice caiete Formula ce-napoi o să te cheme. Azi, vești confuze mi se zbat în geam. Că ai fi fost zărită-ntru-un Apus. Că nicăieri nicicînd nu mi te-ai dus Din seara-n care singuri rătăceam. Și treci un­­ zbor de păsări călătoare, Precum o sticlă aruncată în mare, sacrificiu de iarnă Februarie asediază burgul Cu un virtej de aripi și statul Aștept să vină pe ascuns Amurgul Ca să mă pierd în Țara Nimănui Prin geamurile­ albastre, ca un fum, Femeia din Ianuar s-a irosit Și a rămas în spațiul ostenit Doar urma pașilor — pecete-n scrum Să nu alergi, copilă,-n drumul lor Intoarce-te-n odaia din povești Armata lui Februarie vine-n zbor Cu trupul tău nu poți s-o mai oprești Dar tu-ți arunci hlamida ta de gheață Și-alergi spre ei, cu pieptul gol și pal întunecat Februarie intră-n piață Intr-un vacarm de strune marțial Iar tu rămîi obscură, pe o piatră N-ai vrut sau n-ai putut ca să-i Și eu prin viață rătăcesc ca-n vis Șl nu pot ca să schimb ce ți-a fost • oprești Cățeii lunii in zadar te latră Spre miezul nopții ai să te topești scris viorel dinescu

Next