Scînteia Tineretului, septembrie 1968 (Anul 24, nr. 5998-6022)

1968-09-05 / nr. 6001

PAGINA 2 Nici un om de teatru nu va comite orgolioasa eroare de a crede în arta sa ca într-un act de educaţie unic şi absolut. Com­plexitatea fără precedent a ca­nalelor de informare şi — impli­cit — de educaţie care converg spre omul contemporan îşi cre­ează în chip aproape spontan un echilibru de ansamblu. Ceea ce lipseşte aici se adaugă dincolo, ceea ce prisoseşte acolo se com­­pensează aici, imaginea generală structurîndu-se armonios şi ac­­ţionînd ca atare. Teatrul însă, asemenea celor­lalte arte (şi nu numai artelor), este şi un univers autonom care se compune independent şi tot independent se cere judecat. Nu se poate spune, de pildă, că în acelaşi deceniu s-a semnalat o abundenţă de pictură ori sculp­tură monumentală de inspiraţie istorică, ceea ce ar fi epuizat a­­petenţa spectatorilor faţă de temă. Şi nu numai pentru că sen­timentul de receptare estetică este diferit de la o artă la alta, ci şi pentru că fiecare artă tinde la o cultură proprie, pe care şi-a fundamentat-o pe parcursul unei îndelungi istorii şi pe care n-are dreptul să şi-o trădeze. In nume­le acestei culturi, teatrul are anu­mite obligaţii faţă de omenire, şi nici o justificare nu-l poate absol­vi de îndeplinirea lor. Vorbeam într-un alt articol despre absenţa de pe scenele tea­trelor a unor mari opere sau chiar a unor zone întregi ale clasicită­ţii, fenomen păgubitor sub ra­port educativ. In aparenţă, dra­maturgia contemporană este re­prezentată mai substanţial. Autori cu renume temeinic (Miller, Ten­nessee Williams, Eugen Ionescu, Mrozek, Maxwell Anderson) ţin afişul unor teatre bucureştene, dîndu-i o suprafaţă de prestigiu. Să ne prefacem aşadar, că uităm avalanşa de texte paupere gen Hugh Herbert, Robert Thomas sau Dominique Nohain, să facem abstracţie de incredibila lor pro­liferare în legătură cu care s-a consumat şi aşa destulă cerneală, şi, oprindu-ne numai la reperto­riul serios, să încercăm a obser­va ce se întîmplă dincolo de a­­ceste aparenţe. Se impune de la bun început o precizare de termeni. Funcţia e­­ducativă a teatrului se realizează pe două căi, a căror relativă in­dependenţă este uşor de desci­frat. Una este ceea ce s-ar numi funcţia de informare estetică. In nu­m­ele ei, este important să cu­noaştem toate operele fundamen­tale ale omenirii, indiferent de programul lor filozofic, de struc­tura lor estetică, de măsura co­incidenţei lor cu propria noastră viziune despre lume. Este limpe­de că disperarea existenţială pe care —­ să zicem — unele opere din teatrul absurdului o proiec­tează asupra întregului univers nu are puncte esenţiale de con­tact cu optica noastră. Aceasta nu ne împiedică să cunoaştem aceste opere pentru valorile pe care le conţin, şi să înţelegem exact filozofia lor, determinîndu-i cauzalitatea prin raportare socia­lă, cu alte cuvinte aplicînd-o la realitatea precisă care a generat-o şi de care autorii respectivelor o­­pere fac mai mult sau mai puţin abstracţie. „Scaunele“ este o dra­mă a incomunicabilităţii în ge­neral, şi a introduce în spectacol cine ştie ce determinări spaţiale ar însemna a o falsifica. Aceasta nu înseamnă însă că în conştiin­ţa noastră nu se ivesc asemenea determinări; noi ştim că Ionescu a generalizat pornind de la o realitate anume. Se întîmplă însă că informarea estetică nu este singura, şi nici cea dintîi funcţiune educativă a teatrului. în faţa unui spectacol, omul de cultură medie se află ca în faţa unei lumi independen­te, în reacţiile sale, nuanţate pe măsura gradului de sensibilitate al fiecăruia, nu sunt întotdeauna prezente raporturile de istorie culturală, delimitările filozofice. O parte însemnată a publicului este dispusă, în momentul recep­tării actului teatral, să adopte in­tegral unghiul de vedere al auto­rului, simpatiile şi antipatiile sale, concluziile sale asupra fe­nomenelor vieţii. Aceasta nu în­seamnă, desigur, că după vizio­narea unei piese de — să spu­nem — Sartre, cincizeci la sută din spectatori devin subit adepţi ai existenţialismului. Dar este ne­îndoielnic că un peisaj repertorial monocromatic, alcătuit numai din lamento-urile cenuşii şi negre pe marginea lipsei înspăimîntate de orizont, a incomunicabilităţii şi a claustrării provocate de lumea ca­p­italistă contemporană, creează a­spectatorii mai tineri premise­le unei viziuni sumbre, trunchia­te, pe care desigur alte canale de informaţie o pot completa, însă numai cu mijloace aparţinînd al­tui specific. Funcţia de înaltă şcoală a simţirii şi a gîndirii pe care teatrul a avut-o dintotdeau­­na, este departe de a se pierde în zilele noastre. Ea a dobîndit, fireşte, alte coordonate, alte nuanţe, alte resorturi, alte mo­dalităţi specifice, dar acţionează în continuare cu o vigoare care constituie însăşi raţiunea existen­ţei şi perenităţii artei teatrale. Vom consemna, aşadar, că tocmai acele piese — de înalte virtuţi artistice, de nobilă expre­sivitate — ale dramaturgilor oc­cidentali care, prin poziţia lor filozofică, sunt mai apropiaţi de concepţiile noastre, piesele dra­maturgilor pentru care este o o­­noare să proclame încrederea în izbînda raţiunii, în frumuseţea fiinţei umane, în virtuţile speran­ţei şi ale iubirii, piesele drama­turgilor pentru care lumea nu este un conglomerat de forţe oarbe şi potrivnice omului, ci un teritoriu organizat de legile lucide ale is­toriei, care echilibrează raportul dialectic dintre libertate şi nece­sitate — tocmai acele piese sînt mai rar prezente pe scenele tea­trelor noastre. Dramaturgia lui Arthur Miller, cea a lui Brecht (dar parţial şi numai într-o pe­rioadă mai veche) şi alte cîteva piese nu sînt în repertoriile noas­tre decit nişte fericite incidente, cînd ele ar trebui să reprezinte o etapă a unui lanţ continuu şi complet. Nu e pentru prima oară cînd se observă că marele dra­maturg comunist Sean O’Casey este la noi doar o prezenţă de ex­­cepţie; că am şi uitat piesele de arzător realism ale unui E­­duardo de Filippo; că opere de­­ mare răsunet contemporan pre­cum „Andorra“ lui Max Frisch, „Vicarul“ lui Rolf Hochhuth, „Vînătoarea regală a soarelui“ a lui Peter Schaffer au rămas în a cartoanele secretariatelor literare sau ale A.T.M.-ului; că ne dez­interesăm de actualitatea frapan­­tă a dramelor de dezbatere poli-^ tică semnate de Peter Weiss, Günther Grass etc. ; că din dra- £ maturgia „tinerilor furioși" n-am jucat tocmai piesele cele mai an­gajate, cele mai lucide, ale unor £ autori ca Arnold Wesker, John Arden sau Brendan Behan. Am ocolit aceste piese, pentru ca în schimb să ne alegem altele mult mai puţin reprezentative, temei­nic perimate chiar şi în locurile lor de obîrşie. Ca să nu mai vor­bim (am promis că le vom uita, dar iată că nu se poate) de amu­zamentele facile şi insipide, care constituie în repertoriul unor tea­tre aproape unica punte aruncată spre dramaturgia contemporană a lumii, propagînd fără ocolişuri frivolitatea şi prostul gust. Ne aflăm în anticamera unei noi stagiuni. Vom bate, rînd pe rînd, alături de zecile de mii de spectatori tineri, la uşile tuturor premierelor. Ce ne aşteaptă din­colo de ele ? Vom intra în încă­perile spaţioase ale marilor opere pe care le aşteptăm, sau ne vom trezi, ca în atîtea rinduri, în con­­torsiunile angoasante ale unui labirint fără ieşire ? Iată o între­bare al cărei răspuns se cere pre­gătit din vreme de către arhitec­ţii stagiunilor noastre teatrale. S. COSTIN 9 In fotografia din stînga: Daniela Gheorghiu (Bucureşti) în fotografia din dreapta: Mariana Milea (Dîmboviţa) LA ODIHNA Foto: C. CONSTANTIN Vinovat­e... mortul La început aproape nu am vrut să credem conţinutul scri­sorii unui grup de 14 tineri din Focşani şi din alte sate aparţi­­nînd judeţului Vrancea. Pe ■curt, în scrisoare se relata fap­tul că în urmă cu doi ani un număr de peste 60 de tineri au fost recrutati de întreprinderea de industrie locală Focşani să fie calificatl la locul de muncă In diverse meserii. In doi ani, mulţi tineri au deprins bine meseria, lucrau cot la cot cu muncitorii care aveau de acum experienţă In productie. La Inceputul acestui an, con­­ducerea întreprinderii a dat dispositie ca majoritatea aces­­tor tineri să plece acasă şi atunci când va fi nevoie de el vor fi rechemaţi. Cum a fost posibil acest lucru ? In urmă cu doi ani, conducerea Între­prinderii (tot conducerea) s-a gîndit o bine să-şi pregă­tească cadrele necesare, care să asigure buna desfăşurare a producţiei. Aşa l-a ajuns la concluzia că un număr de peste 60 de tineri să fie calificat­ la locul de producţie. Trebuie menţionat faptul că pentru a­­ceasta nu existau nici fonduri şi nici aprobări de la forurile superioare. Tinerii respectivi lucrau toată ziua în producţie iar seara participau şi la cursuri. Mai grav ni se pare faptul că în această perioadă tinerilor respectivi nu li se plătea pentru munca depusă, iar maiștrii solicitau muncitori­lor să dea din salariile lor și celor care se calificau. La toate întrebările noastre, privind încălcarea unor legi în legătură cu cazul celor 60 de tineri primeam invariabil ace­laşi răspuns : „Vechea condu­cere e de vină“. Am întrebat unde e vechiul director. Răs­punsul ? „A decedat“. Am cău­tat pe fostul inginer şef. Răs­punsul ? „Nu mai e la noi“. Ei au greşit şi noi trebuie să tra­gem ponoasele“. Au greşit oare numai ceilalţi ? Se pare că nu. Mai sunt şi acum în întreprin­dere tineri care continuă să fie socotiţi necalificaţi, după a­­proape doi ani, să fie plătiţi tot în „sistemul“ arătat mai sus. Sunt, de asemenea, tineri sub 18 ani care lucrează 8 ore pe zi şi nu atît cit prevăd le­gile ţării. Cei cu care am discutat a­­runcau vina pe cei care nu mai existau. Un lucru este însă cert : a existat director al întreprin­derii, inginer şef al întreprin­derii, şef serviciu şi personal al întreprinderii şi nu întreprin­derea directorului­, a inginerului şef sau a şefului serviciului... Tinerii respectivi au fost an­gajaţii întreprinderii şi nu ai directorului sau inginerului şef. Şi atunci şi acum au fost încăl­cate legile care reglementează condiţiile de calificare ale ti­nerilor la locul de muncă. Deci întreprinderea să descurce ce a încurcat. GR NEAGU Sala Savoy a Teatrului „C. Vânase“ a găzduit marţi seara o inedită intilnire cu muzica uşoară românească. Douăzeci şi trei de tineri in­terpreţi amatori, distinşi la concursurile judeţene organi­zate din inţiativa Comitetului Central al U.T.C. şi a Consiliu­lui Central al U.G.S., s-au pre­zentat la cea dintîi confrun­tare colectivă cu publicul, îna­intea unui turneu pe litoral. A fost, pentru ochiul gazeta­rului, un prilej binevenit de a discerne, in lumina recen­telor şi aprinselor dezbateri pe marginea problemelor muzicii uşoare, perspectivele de revi­­talizare pe care le cunoaşte genul la noi. In această lu­mină — şi nu in cea a unei simple „treceri in revistă“ a amatorilor — credem că se cuvine a fi privită mani­festarea de marţi: fireşte, o a­­semenea optică presupune o exigenţă sporită care nu poa­te decit să fortifice. Mai intii citeva cuvinte des­pre repertoriu. Am ascultat peste patruzeci de cinte ci, citeva mai vechi, majoritatea foarte noi, ale tuturor compo­zitorilor noştri, de la maeştrii cunoscuţi pină la compozitorii tineri afirmaţi in ultimii ani (V. Vasilache, Horia Mo­­culescu, Ion Cristinoiu, Florin Bogardo, Nicolae Cocoş C. Drăghici Andrei Proşteanu şi alţii). In ansamblu, deci, o selecţie suficient de reprezen­tativă, care îmbie la generali­zări. Este îmbucurător că, pe zi ce trece, cîştigă teren cinte­­cul liric, bogat în idei, cu sen­timente nuanţate, cu eforturi spre complexitate. Este iarăşi îmbucurător că textele — cu cîteva regretabile excepţii — încep şi ele să ţină pasul cu sporul de inspiraţie al muzicii. Ceea ce este mai puţin îmbu­curător este absenţa tot mai sesizabilă a melodiilor opti­miste, tinereşti, rezultind în­crederea in viaţă şi in fericire. Am numărat — pe degete — doar cîteva asemenea melodii, dintre care numai una („Nu sunt singur pe lume“ de Flo­rentin Delmar) de dată mai recentă. Se înţelege că dorul, melancolia, tristeţea, regretul, evitate inspirat şi frumos, pot prilejui momente de intensă satisfacţie artistică, dar un peisaj constituit aproape ex­clusiv pe asemenea coordonate este nu numai monoton, dar şi nereal. In general bine alese in ra­port cu temperamentul şi po­sibilităţile interpreţilor, me­lodiile au oferit ocazia rele-părţi unor personalităţi dis­tincte, cu şanse reale de progres. Nu este întimplător, după părerea noastră, că suc­cesul cel mai net a revenit câtorva tineri cântăreţi ale căror daruri naturale, poate nu mai mari decit ale altora, sunt dublate de cultura mu­zicală (sau de cultură pur şi simplu), de o oarecare ştiinţă a interpretării, de o obişnuinţă mai îndelungată cu scena şi cu specificul ei. Prin primă­vară, o intilnire in sala Dalles cu clasa de muzică uşoară a şcolii populare de artă, con­dusă de Edmond Deda, ne de­monstrase, insuflindu-ne opti­mism, cit de esenţială este in­strucţia muzicală şi actori­cească a viitorilor interpreţi de muzică uşoară. De data a­­ceasta, tineri ca Irina Nica (Timiş), Daniela Gheorghiu (Bucureşti) sau Octavian Hu­­ianu (Iaşi) ne-au făcut aceeaşi demonstraţie: voci cultivate, prezenţe scenice îngrijite, apti­tudini interpretative lim­pezi. Alţi numeroşi cintăreţi pre­zenţi in concert au făcut do­vada unei înzestrări naturale care-i va putea consacra, cu condiţia unui efort susţinut de autodepăşire la care trebuie să colaboreze compozitori, diri­jori, regizori. Exigenţele mu­zicii moderne au condamnat la desuetudine tipul fetei sau al băiatului frumos şi cu voce plăcută, care poate deveni ve­detă peste noapte. Am văzut în acest concert destui băieţi şi desule fete frumoase, am ascultat destule voci plăcute, am căpătat încredinţarea că mulţi dintre tinerii şi foarte tinerii care s-au perindat pe scena de la Savoy au mari posibilităţi, dar punerea de­plină in valoare a acestora este o chestiune care implică răs­punderi m­ultiple şi care tre­buie să preocupe pe toţi cei care au în grijă destinele mu­zicii uşoare româneşti. Deo­camdată să amintim numele celor care ne-au lăsat o im­presie deosebită, cu conştiinţa nedreptăţii pe care le-o facem altora, poate tot atît de talen­taţi : Eugenia Grigorescu (Tele­orman), Georgeta Mocanu (Bu­zău), Ileana Botoş (Oradea), Eva Ilona Kiss (Mureş), Doina Moroşan (Vaslui), Viorel Bal­tag (Bacău), Viorica Ţupa (Bu­cureşti), Helmuth Schell (Vil­­cea), Mariana Milea (Dâmbo­­viţa), Dana Lăzărescu (Timiş), Mariana Teodorescu (Olt). Să subliniem şi calitatea acompa­niamentului asigurat de or­chestra Casei de cultură a sin­dicatelor din Bacău (dirijor Sile Neniţă) şi orchestra sin­dicatului Uzinei „Tehnometal" din Bucureşti (dirijor Virgil Natzi). Şi să încheiem prin a remarca încă o dată că valoa­rea iniţiativei Comitetului Central al U.T.C. şi a Consi­liului Central al U.G.S. şi-a găsit marţi seara un argument decisiv. Festivalurile judeţene de muzică uşoară s-au dove­dit a fi un veritabil izvor de talente, o foarte probabilă sursă de înviorare şi înnoire a muzicii uşoare româneşti. C. SEBASTIAN O FEREASTRĂ SPRE VIITORUL MUZICII UŞOARE ROMANEŞTI JOI 5 SEPTEMBRIE 1968 PROGRAMUL I 10.00 — 10.30 — Telecronica economică. Comitetul de direc­ţie (reluare). 17,30 — Pentru copii. „Trei şcolari prin­tre păpuşi“. 18.00 — TV. pentru specia­lişti. Ciclul „Medici­nă“ . Anorexia. 18.30 — Curs de limba rusă (reluarea lecţiei a 7-a). 19.00 — Studioul pionierilor. „Din rucsacul va­canţei". 20.00 — Film serial „Lagar­dère“. 20.50 —­ Poşta T.V. 21.00 — întrebări la care s-a răspuns, întrebări la care nu s-a răspuns încă... Emisiune de ştiinţă. 21.30 — Teleglob — emisiu­ne de călătorii geo­grafice. „Niger“. 21.50 — Să rîdem cu... Faty (Grăsunul). 22.10 — Artă plastică. Realismul (V). 22.30 — Vacanţă pe portativ. PROGRAMUL II 20.00 — Document. • Versuri despre Michelangelo. • Histria, Heracheea şi Lebede. 21.00 — O samă de cuvinte. „Urmaşilor mei Vă­căreşti..." 21.30 — Concert simfonic. 22.00 — Vitrina discului. TREI COPII MINUNE rulează la Patria (orele­ 11,30 ; 14 ; 16,30 ; 19 , 21,15) ; Capitol (orele 9,15; 11,30; 13,45 ; 16,15 ; 18,30 ; 20,45). VIN CICLIȘTII rulează la Republica (orele : 9 30 ; 11,45- 14; 16,30; 18,45; 21). CĂDEREA IMPERIULUI RO­MAN rulează la Luceafărul (o­­rele 9 ; 12 ; 15 ; 16,30 ; 19,45); TARZAN, OMUL MAIMUȚĂ rulează la Gloria (orele : 9 ; 11 15 ; 13,30 ; 18,15 ; 20,30) ; Me­lodia (orele : 9 ; 11,15 ; 13,30 ; 16 ; 18,30­; 20,45) ; Tomis (ore­le : 9­­ — 15,45 ; în continua­re ; 18,15 ; 20,30). BOMBA DE LA ORA 10,10 rulează la Lumina (orele : 8,45 — 16,30 în continuare­­ 18,45 ; 20,45). ŞAPTE OAMENI DE AUR­­ rulează la Victoria (orele : 8,45 ; 11 ; 13,15 ; 15,45 ; 18,15 ; 20,45) ; Giuleşti (orele : 10 ; 15;30 ; 18 ; 20,30) CĂLUŞARII — PERFORMAN­ŢELE MIŞCĂRII — TIMPUL BRĂILEI — NOI UNDE NE JU­CAM ? — AVENTURA — ORI­ZONT ŞTIINŢIFIC NR. 7 ru­lează la Tipuri noi, (orele 9— 21 în continuare). PIRAMIDA ZEULUI SOARE rulează la Doina (orele­­­­ 11,30; 13,45; 16; 18,30; 21);­­ Mioriţa (orele : 9,15 ; 11,30 ; 13,45 ; 16 ; 18,15 ; 20,30). EA VA RÎDE rulează la Union (orele : 15,30; 18 ; 20,30). ROATA VIEŢII rulează la Feroviar (orele : 8 ; 10,30 ; 13 ; 15,45 ; 16,30 ; 21) ; Excelsior (orele : 9 ; 11,15 ; 13,30 ; 16 ; 18,30 ; 21) ; Modern (orele : 9­; 11,15 ; 13,30 ; 16 ; 18,30 ; 21). BELA rulează la înfrățirea (orele : 15 30 ; 17,45 ; 20). AVENTURIERII rulează la Dacia (orele 8 și 16,30 în continuare ; 18,45 ; 21). DUELUL LUNG rulează la Buzeşti (orele 15,30 ; 18). VALEA­­ rulează la Grivita (orele : 9,30; 12 ; 15,30 ; 18 ; 20,30). VIVA MARIA rulează la Arta (orele 8,45; 11; 13,15 ; 15,45 ; 18,15 ; 20,30) ; Bucegi (orele 9; 11,15; 13,30; 15,45 ; 18,15 ; 20,45). ÎN ORAŞUL „S“ rulează la Flacăra (orele­­ 15,30 ; 18 ; 20,30). EU, EU, EU ȘI CEILALŢI Unirea (orele 15,30 ; 18). O SUTA UNU DALMATIENI rulează la Vitan (orele :15,30; 18 ; 20,30). PREMIERE STRICT SECRETE rulează la Floreasca (orele 9 ; 11,15 ; 13,30 ; 16 ; 18,15 ; 20,30) ; Flamura (orele 9 ; 11,15 ; 13,SO­IG ; 18,15 ; 20,30). HATARI rulează la Aurora (orele­­ 9,30 ; 13 ; 16,30 ; 20). STUDIU DESPRE FEMEI rulează la Popular (orele : 15.30 ; 18 ; 20,30). TAFFY ȘI VÎNĂTORUL rulează la Volga (orele : 9,30 ; 11.30 ; 13,30 ; 16 ; 13,15 ; 20.30). ALEGERE DE ASASINI rulează la Moşilor (orele : 15.30 ; 18 ; 20,30). SCÂNTEIA TINERETULUI 0 generaţie de scriitori­ militanţi (u urmare din pag. I) noscător al literaturii paşoptiste, pre şi post­­paşoptiste). Autorul ocazional al acestor suges­tii de domeniu teatral nu este un necunoscut, deşi a fost omis la „indice de nume“. Este vii­torul prim-ministru conservator de dreapta, care s-a opus reformei agrare a domnitorului Alexandru X. Cuza şi a fost asasinat (1862) în condiţii pînă astăzi nelămurite. Dacă s-a inte­resat în tinereţe de teatru, înainte de a se fi lăsat, furat de politică, vedem în această preo­cupare un fenomen progresist, al întregei gene­raţii. Barbu Catargiu era cu zece ani mai in virstă decit M. Kogălniceanu, care s-a situat pa poziţii politice avansate, interesîndu-se şi el de începuturile noastre teatrale şi semnind de ase­menea cronici dramatice (aşa cum menţionează textul). Nu-l intîlnim la indice nici pe Eugeniu Carada (1836—1910), economist li­beral de dreapta, care a şi scris şi jucat tea­tru in tinereţe, înainte de a-şi descoperi capa­cităţile financiare. Cităm aceste cazuri ca feno­mene ale timpului, cînd scena nu exercita nu­mai fascinaţia rampei, dar şi oferea cîmp des­chis de luptă pentru idealurile înaintate ale so­cietăţii româneşti, de-a lungul generaţiilor. Trăsăturile esenţiale ale epocii (1789—1867) în cadrul politic şi social, sunt cu justeţe formula­te în paginile de introducere generală. „E, de fapt, perioada „începuturilor“ propriu-zise ale literaturii române moderne, cuprinzând şi pri­mele ei etape“, urmată de „perioada de după­minire, un moment istoric literar mai scurt, fiindcă durează numai pînă către sfîrşitul de­­ceniului al şaptelea, cînd apar „Convorbirile literare“ (1837)“. Este interesantă observaţia că în literatura postpaşoptistă, prin creaţiile unor scriitori mari ca Nicolae Filimon, Alexandru Odobescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, se pro­duce „accentuarea unui aspect critic mai ferm, care prefigurează „direcţia nouă“ a „Convorbi­rilor literare“ şi care înlesneşte şi unele aspecte ale cercetării ştiinţifice, sincronizate european, la Odobescu şi la Haşdeu, ce nu puteau fi în­­tîlnite anterior“. Acestor scriitori li se cuvine adăugat sau mai bine zis, pus înainte, numele lui Vasile Alecsandri, a cărui operă teatrală şi gîndire filologică denotă un ascuţit spirit critic. Să nu uităm că Junimea şi „Convorbirile lite­rare“, înainte de a-şi constitui marea echipă E­­minescu — Creangă — Caragiale — Slavici, s-au străduit şi au obţinut colaborarea de prestigiu a lui Vasile­ Alecsandri, singurul dintre marii paşoptişti a cărui literatură urcă trepte noi de creaţie în aceeaşi perioadă (1867—1885). Epoca studiată în acest volum se mai carac­terizează prin punerea în valoare a tezaurului nostru folcloric care va fecunda mai departe În­treaga noastră literatură, pînă în zilele noastre inclusiv. Paralel cu această epocală descoperi­re, datorită romantismului, se dezvoltă la noi „virtualităţile de bază ale limbii populare“, nu fără o luptă puternică împotriva exceselor puriste ale urmaşilor Şcolii Ardelene. Este inte­resant de urmărit, in tot cursul secolului trecut, în toate periodicele şi cărţile vremii, „dialogul“ dintre cele două tendinţe lingvistice : cea popu­lară, dacă se poate spune, deşi era manevrată de scriitori de aleasă cultură, şi cea latinistă, care încerca să substituie limbii uzuale un jargon artificial de lexicologie gen Laurian — Massim. Sínt vrednice de relevat aceste proce­se de întîrziere, de contratimp istoric, ca dic­ţionarul academic al celor doi mai susnumiţi, apărut abia în anii 1373—1876, ctnd lupta pentru o cauză pierdută nu-şi mai găsea rostul. Aceste procese sínt de fapt replica fără ecou adusă in istoria culturii anticipărilor fecunde. Dialectica socială, politică şi culturală, ne oferă numeroase exemple de idei îndrăzneţe, a căror biruinţă nu poate fi realizată decit într-un context istoric favorabil, dar şi alte idei, retro­grade, care nu dezarmează nici după ce au fost depăşite de timp şi nu mai au sorţi de izbindă. Introducerea subliniază convingător „ciocni­rea dintre vechi şi nou (...) evidentă în fiecare dintre perioade“. Literatura se caracterizează printr-un nestăvilit „avînt militant", paralel cu acţiunile revoluţionare ce se ţin lanţ, de la Tudor Vladimirescu, pînă la 1848, prelungin­­du-se prin lupta pentru Unire, iar apoi pentru reformele sociale Se mai atrage luarea aminte asupra unui alt fenomen nou, generator de uni­tate a epocii: „tendinţele convergente ale cul­turii şi literaturii din toate cele trei provincii româneşti“, prin „contactele culturale (...) în do­meniul învăţămîntului şi presei“. O largă acoladă poate fi astfel aruncată peste spaţiul geografic al celor trei mari provincii româneşti încă neautonome, insă cultural aceşti eliberate de orice tutelă străină şi pornite pe căi proprii să-şi valorifice puterile de creaţie şi să-şi însemne locul în cadrul literaturii eu­ropene. Paşoptiştii aveau o înaltă conştiinţă eu­ropeană, iar cînd afirmau că privirea Europei este aţintită asupra noastră, ei rosteau o altă vorbă fecundă de anticipaţie, zmulgindu-ne inerţiei meridianului geografic şi integrindu-ne civilizaţiei înaintate. Urmărind aşadar procesul literaturii noastre moderne, verificăm încă o dată veracitatea dic­tonului după care literatura este „expresia so­cietăţii“ , a tuturor tendinţelor ei antagoniste, şi mai ales a celei dominante, în procesul dia-­ lecţie al culturii naţionale. Poporul român şi-a pregătit prin creaţia literară şi artistică unitatea sa de astăzi. Éva Ilona Kiss (Mureş), cea mai tînără interpretă, cincisprezece ani şi jumătate Foto : C. A BĂRBIERIŢEI Şcoala profesională (Urmare din pag. I) mare în comparaţie cu volumul şi nivelul de cunoştinţe cerute muncitorilor respectivi, iar planu­rile de învăţămînt, programele şi manualele şcolare nu reflectau în suficientă măsură cerinţele unui învăţămînt profesional modern. — Cum se reflectă în noul an de învăţămînt preocuparea de a perfecţiona şcoala profesională, corectind totodată lipsurile sem­nalate ? — Pentru a asigura pregătirea unui număr sporit de muncitori calificaţi, în anul şcolar 1968/ 1969 au fost înfiinţate noi şcoli profesionale — în număr de 13 — pe lîngă întreprinderile nou date în funcţiune, cît şi pe lîngă cele în curs de dezvoltare, asi­­gurîndu-se totodată şi o reparti­zare teritorială mai judicioasă a acestor unităţi de învăţămînt. De asemenea, a fost extinsă la dublu, faţă de anul şcolar trecut, reţeaua unităţilor şcolare în care se va asigura pregătirea teoreti­că a ucenicilor calificaţi la locul de muncă. Planul de şcolarizare la şcolile profesionale este prevăzut să crească cu aproximativ 20 000 elevi, faţă de anul şcolar 1967/ 1968. Evident, o asemenea creş­tere presupune o preocupare pentru a dezvolta şi baza mate­rială a acestui învăţămînt. Amin­tesc că în această bază materială se includ 422 săli noi de clasă, 15 315 locuri în cămine şi 10 780 mp de ateliere. Din acestea, pînă la 15 septembrie — data înce­perii cursurilor — vor fi date în folosinţă 834 săli de clasă, 11 385 locuri în cămine şi 6 020 mp de ateliere. Totodată, pe baza necesarului de cadre muncitoreşti în perspec­tivă — în anul 1980 — se pre­vede o analiză minuţioasă a re­ţelei şcolare în funcţie de dez­voltarea obiectivelor industriale şi de nevoile de muncitori cali­ficaţi din fiecare judeţ. Toate acestea se completează cu preocuparea de a îmbunătăţi, potrivit indicaţiilor date de partid, conţinutul învăţămîntului. ■Ne referim în primul rînd la nomenclatorul meseriilor în care se pregătesc muncitori calificaţi prin şcolile profesionale. Putem spune că acesta a fost îmbună­tăţit şi corelat cu nevoile pro­ducţiei. O atenţie deosebită a fost acordată duratei de şcolari­zare, pentru fiecare meserie, în raport de volumul şi nivelul de cunoştinţe cerut muncitorilor ca­lificaţi. Din cele 235 meserii în care se vor pregăti muncitorii calificaţi prin şcolile profesio­nale, în anul şcolar 1968/1969, 142 au durata de şcolarizare 2 ani, iar 91 au durata de şco­larizare de 3 ani. Potrivit acestor intervenţii în nomenclatorul meseriilor şi du­ratei şcolarizării, conţinutul învă­ţămîntului, a suferit şi el per­fecţionări. Ca elemente noi, no­tăm introducerea în planurile de învăţămînt a fizicii şi chimiei, obiecte distincte acum în şcoala profesională, menite să contri­buie la însuşirea bazelor tehnico­­ştiinţifice ale meseriei. S-a elimi­nat, de asemenea, fărîmiţarea dis­ciplinelor de cultură tehnică ge­nerală şi de specialitate, punîn­­du-se un accent mai mare pe problemele fundamentale ale în­suşirii meseriei şi, în primul rînd, pe cunoaşterea principiilor de funcţionare, exploatare şi între­ţinere a utilajelor şi instalaţiilor, a proceselor tehnologice noi, a metodelor moderne de organizare ştiinţifică a muncii şi producţiei. Se fac însemnaţi paşi în per­fecţionarea practicii, aceasta ocu­­pînd o mare pondere în procesul de învăţămînt al şcolii profesio­nale. Astfel, pentru a da posibi­litate elevilor să-şi însuşească de­prinderile practice ale meseriei în mod sistematic, începînd din acest an se va extinde organiza­rea pe lîngă şcoli a atelierelor cu plan de producţie, în care se vor executa unele sortimente din producţia curentă a întreprinde­rii tutelare sau pe bază de co­menzi primite de la terţi, prin corelare cu programa şcolară. — Pe „şantierul“ manualelor şcolare, lucrările sunt finisate ? — în privinţa asigurării şcoli­lor cu manualele necesare, vă pu­tem informa că din cele 102 ti­tluri de manuale prevăzute în a­­cest an pentru şcolile profesio­nale, vor apare pînă la data înce­perii cursurilor, 100 de titluri, iar restul de 2 titluri, urmează să apară plnă cel mai tîrziu la data de 15 octombrie a. c. — Am dori să ne relataţi cara este situaţia încadrării şcolilor cu cadre didactice ? — încadrarea şcolilor profe­sionale cu personal didactic cu studii corespunzătoare, constituie o preocupare principală a Minis­terului Învăţămîntului, cit şi a ministerelor şi celorlalte organe centrale, care au în subordine şcoli. Pentru noul an şcolar, pe baza Directivelor C.C. al P.C.R. şi a Legii cu privire la eliminarea cu­mulului de funcţiuni, a fost efec­tuat un studiu referitor la asigu­rarea şcolilor din sistemul învă­ţămîntului profesional şi tehnic, cu personal didactic de specia­litate care să îşi desfăşoare acti­vitatea în exclusivitate la cate­dră. Din studiul respectiv rezul­tă că predarea obiectelor de cul­tură generală şi instruire practică se poate realiza cu personal di­dactic corespunzător, care să lu­creze efectiv în şcoala profesio­nală. Greutăţile intervin în ceea ce priveşte asigurarea predării o­­biectelor tehnice de specialitate, de către ingineri, economişti, medici etc. Deşi în ultimii 2-3 ani au fost recrutaţi şi încadraţi în şcolile profesionale şi teh­nice circa 3 000 de specialişti, nu s-a reuşit în întregime ca aceste obiecte să fie predate de perso­nal didactic care să aibă activi­tatea de bază numai la catedră. Din păcate, şi în anul şcolar 1968/1969, circa 30 la sută din o­­rele afectate disciplinelor de sp­r­­cialitate vor fi predate de ingi­neri, medici, economişti, care lu­crează în producţie, fie în timpul programului lor de lucru, fie după orele de program, prin pla­ta cu ora. Greutăţi mai mari au şcolile din sectoarele minier, me­talurgie, sanitar, mecanizarea a­­griculturii şi altele.­­ Aceasta este o problemă care rămîne în studiu şi în domeniul căreia trebuie să depunem efor­turi împreună cu ministerele de resort, pentru a asigura şcolii profesionale-cadre didactice de specialitate stabile în școală.

Next