Scînteia Tineretului, septembrie 1968 (Anul 24, nr. 5998-6022)
1968-09-05 / nr. 6001
PAGINA 2 Nici un om de teatru nu va comite orgolioasa eroare de a crede în arta sa ca într-un act de educaţie unic şi absolut. Complexitatea fără precedent a canalelor de informare şi — implicit — de educaţie care converg spre omul contemporan îşi creează în chip aproape spontan un echilibru de ansamblu. Ceea ce lipseşte aici se adaugă dincolo, ceea ce prisoseşte acolo se compensează aici, imaginea generală structurîndu-se armonios şi acţionînd ca atare. Teatrul însă, asemenea celorlalte arte (şi nu numai artelor), este şi un univers autonom care se compune independent şi tot independent se cere judecat. Nu se poate spune, de pildă, că în acelaşi deceniu s-a semnalat o abundenţă de pictură ori sculptură monumentală de inspiraţie istorică, ceea ce ar fi epuizat apetenţa spectatorilor faţă de temă. Şi nu numai pentru că sentimentul de receptare estetică este diferit de la o artă la alta, ci şi pentru că fiecare artă tinde la o cultură proprie, pe care şi-a fundamentat-o pe parcursul unei îndelungi istorii şi pe care n-are dreptul să şi-o trădeze. In numele acestei culturi, teatrul are anumite obligaţii faţă de omenire, şi nici o justificare nu-l poate absolvi de îndeplinirea lor. Vorbeam într-un alt articol despre absenţa de pe scenele teatrelor a unor mari opere sau chiar a unor zone întregi ale clasicităţii, fenomen păgubitor sub raport educativ. In aparenţă, dramaturgia contemporană este reprezentată mai substanţial. Autori cu renume temeinic (Miller, Tennessee Williams, Eugen Ionescu, Mrozek, Maxwell Anderson) ţin afişul unor teatre bucureştene, dîndu-i o suprafaţă de prestigiu. Să ne prefacem aşadar, că uităm avalanşa de texte paupere gen Hugh Herbert, Robert Thomas sau Dominique Nohain, să facem abstracţie de incredibila lor proliferare în legătură cu care s-a consumat şi aşa destulă cerneală, şi, oprindu-ne numai la repertoriul serios, să încercăm a observa ce se întîmplă dincolo de aceste aparenţe. Se impune de la bun început o precizare de termeni. Funcţia educativă a teatrului se realizează pe două căi, a căror relativă independenţă este uşor de descifrat. Una este ceea ce s-ar numi funcţia de informare estetică. In numele ei, este important să cunoaştem toate operele fundamentale ale omenirii, indiferent de programul lor filozofic, de structura lor estetică, de măsura coincidenţei lor cu propria noastră viziune despre lume. Este limpede că disperarea existenţială pe care — să zicem — unele opere din teatrul absurdului o proiectează asupra întregului univers nu are puncte esenţiale de contact cu optica noastră. Aceasta nu ne împiedică să cunoaştem aceste opere pentru valorile pe care le conţin, şi să înţelegem exact filozofia lor, determinîndu-i cauzalitatea prin raportare socială, cu alte cuvinte aplicînd-o la realitatea precisă care a generat-o şi de care autorii respectivelor opere fac mai mult sau mai puţin abstracţie. „Scaunele“ este o dramă a incomunicabilităţii în general, şi a introduce în spectacol cine ştie ce determinări spaţiale ar însemna a o falsifica. Aceasta nu înseamnă însă că în conştiinţa noastră nu se ivesc asemenea determinări; noi ştim că Ionescu a generalizat pornind de la o realitate anume. Se întîmplă însă că informarea estetică nu este singura, şi nici cea dintîi funcţiune educativă a teatrului. în faţa unui spectacol, omul de cultură medie se află ca în faţa unei lumi independente, în reacţiile sale, nuanţate pe măsura gradului de sensibilitate al fiecăruia, nu sunt întotdeauna prezente raporturile de istorie culturală, delimitările filozofice. O parte însemnată a publicului este dispusă, în momentul receptării actului teatral, să adopte integral unghiul de vedere al autorului, simpatiile şi antipatiile sale, concluziile sale asupra fenomenelor vieţii. Aceasta nu înseamnă, desigur, că după vizionarea unei piese de — să spunem — Sartre, cincizeci la sută din spectatori devin subit adepţi ai existenţialismului. Dar este neîndoielnic că un peisaj repertorial monocromatic, alcătuit numai din lamento-urile cenuşii şi negre pe marginea lipsei înspăimîntate de orizont, a incomunicabilităţii şi a claustrării provocate de lumea capitalistă contemporană, creează aspectatorii mai tineri premisele unei viziuni sumbre, trunchiate, pe care desigur alte canale de informaţie o pot completa, însă numai cu mijloace aparţinînd altui specific. Funcţia de înaltă şcoală a simţirii şi a gîndirii pe care teatrul a avut-o dintotdeauna, este departe de a se pierde în zilele noastre. Ea a dobîndit, fireşte, alte coordonate, alte nuanţe, alte resorturi, alte modalităţi specifice, dar acţionează în continuare cu o vigoare care constituie însăşi raţiunea existenţei şi perenităţii artei teatrale. Vom consemna, aşadar, că tocmai acele piese — de înalte virtuţi artistice, de nobilă expresivitate — ale dramaturgilor occidentali care, prin poziţia lor filozofică, sunt mai apropiaţi de concepţiile noastre, piesele dramaturgilor pentru care este o onoare să proclame încrederea în izbînda raţiunii, în frumuseţea fiinţei umane, în virtuţile speranţei şi ale iubirii, piesele dramaturgilor pentru care lumea nu este un conglomerat de forţe oarbe şi potrivnice omului, ci un teritoriu organizat de legile lucide ale istoriei, care echilibrează raportul dialectic dintre libertate şi necesitate — tocmai acele piese sînt mai rar prezente pe scenele teatrelor noastre. Dramaturgia lui Arthur Miller, cea a lui Brecht (dar parţial şi numai într-o perioadă mai veche) şi alte cîteva piese nu sînt în repertoriile noastre decit nişte fericite incidente, cînd ele ar trebui să reprezinte o etapă a unui lanţ continuu şi complet. Nu e pentru prima oară cînd se observă că marele dramaturg comunist Sean O’Casey este la noi doar o prezenţă de excepţie; că am şi uitat piesele de arzător realism ale unui Eduardo de Filippo; că opere de mare răsunet contemporan precum „Andorra“ lui Max Frisch, „Vicarul“ lui Rolf Hochhuth, „Vînătoarea regală a soarelui“ a lui Peter Schaffer au rămas în a cartoanele secretariatelor literare sau ale A.T.M.-ului; că ne dezinteresăm de actualitatea frapantă a dramelor de dezbatere poli-^ tică semnate de Peter Weiss, Günther Grass etc. ; că din dra- £ maturgia „tinerilor furioși" n-am jucat tocmai piesele cele mai angajate, cele mai lucide, ale unor £ autori ca Arnold Wesker, John Arden sau Brendan Behan. Am ocolit aceste piese, pentru ca în schimb să ne alegem altele mult mai puţin reprezentative, temeinic perimate chiar şi în locurile lor de obîrşie. Ca să nu mai vorbim (am promis că le vom uita, dar iată că nu se poate) de amuzamentele facile şi insipide, care constituie în repertoriul unor teatre aproape unica punte aruncată spre dramaturgia contemporană a lumii, propagînd fără ocolişuri frivolitatea şi prostul gust. Ne aflăm în anticamera unei noi stagiuni. Vom bate, rînd pe rînd, alături de zecile de mii de spectatori tineri, la uşile tuturor premierelor. Ce ne aşteaptă dincolo de ele ? Vom intra în încăperile spaţioase ale marilor opere pe care le aşteptăm, sau ne vom trezi, ca în atîtea rinduri, în contorsiunile angoasante ale unui labirint fără ieşire ? Iată o întrebare al cărei răspuns se cere pregătit din vreme de către arhitecţii stagiunilor noastre teatrale. S. COSTIN 9 In fotografia din stînga: Daniela Gheorghiu (Bucureşti) în fotografia din dreapta: Mariana Milea (Dîmboviţa) LA ODIHNA Foto: C. CONSTANTIN Vinovate... mortul La început aproape nu am vrut să credem conţinutul scrisorii unui grup de 14 tineri din Focşani şi din alte sate aparţinînd judeţului Vrancea. Pe ■curt, în scrisoare se relata faptul că în urmă cu doi ani un număr de peste 60 de tineri au fost recrutati de întreprinderea de industrie locală Focşani să fie calificatl la locul de muncă In diverse meserii. In doi ani, mulţi tineri au deprins bine meseria, lucrau cot la cot cu muncitorii care aveau de acum experienţă In productie. La Inceputul acestui an, conducerea întreprinderii a dat dispositie ca majoritatea acestor tineri să plece acasă şi atunci când va fi nevoie de el vor fi rechemaţi. Cum a fost posibil acest lucru ? In urmă cu doi ani, conducerea Întreprinderii (tot conducerea) s-a gîndit o bine să-şi pregătească cadrele necesare, care să asigure buna desfăşurare a producţiei. Aşa l-a ajuns la concluzia că un număr de peste 60 de tineri să fie calificat la locul de producţie. Trebuie menţionat faptul că pentru aceasta nu existau nici fonduri şi nici aprobări de la forurile superioare. Tinerii respectivi lucrau toată ziua în producţie iar seara participau şi la cursuri. Mai grav ni se pare faptul că în această perioadă tinerilor respectivi nu li se plătea pentru munca depusă, iar maiștrii solicitau muncitorilor să dea din salariile lor și celor care se calificau. La toate întrebările noastre, privind încălcarea unor legi în legătură cu cazul celor 60 de tineri primeam invariabil acelaşi răspuns : „Vechea conducere e de vină“. Am întrebat unde e vechiul director. Răspunsul ? „A decedat“. Am căutat pe fostul inginer şef. Răspunsul ? „Nu mai e la noi“. Ei au greşit şi noi trebuie să tragem ponoasele“. Au greşit oare numai ceilalţi ? Se pare că nu. Mai sunt şi acum în întreprindere tineri care continuă să fie socotiţi necalificaţi, după aproape doi ani, să fie plătiţi tot în „sistemul“ arătat mai sus. Sunt, de asemenea, tineri sub 18 ani care lucrează 8 ore pe zi şi nu atît cit prevăd legile ţării. Cei cu care am discutat aruncau vina pe cei care nu mai existau. Un lucru este însă cert : a existat director al întreprinderii, inginer şef al întreprinderii, şef serviciu şi personal al întreprinderii şi nu întreprinderea directorului, a inginerului şef sau a şefului serviciului... Tinerii respectivi au fost angajaţii întreprinderii şi nu ai directorului sau inginerului şef. Şi atunci şi acum au fost încălcate legile care reglementează condiţiile de calificare ale tinerilor la locul de muncă. Deci întreprinderea să descurce ce a încurcat. GR NEAGU Sala Savoy a Teatrului „C. Vânase“ a găzduit marţi seara o inedită intilnire cu muzica uşoară românească. Douăzeci şi trei de tineri interpreţi amatori, distinşi la concursurile judeţene organizate din inţiativa Comitetului Central al U.T.C. şi a Consiliului Central al U.G.S., s-au prezentat la cea dintîi confruntare colectivă cu publicul, înaintea unui turneu pe litoral. A fost, pentru ochiul gazetarului, un prilej binevenit de a discerne, in lumina recentelor şi aprinselor dezbateri pe marginea problemelor muzicii uşoare, perspectivele de revitalizare pe care le cunoaşte genul la noi. In această lumină — şi nu in cea a unei simple „treceri in revistă“ a amatorilor — credem că se cuvine a fi privită manifestarea de marţi: fireşte, o asemenea optică presupune o exigenţă sporită care nu poate decit să fortifice. Mai intii citeva cuvinte despre repertoriu. Am ascultat peste patruzeci de cinte ci, citeva mai vechi, majoritatea foarte noi, ale tuturor compozitorilor noştri, de la maeştrii cunoscuţi pină la compozitorii tineri afirmaţi in ultimii ani (V. Vasilache, Horia Moculescu, Ion Cristinoiu, Florin Bogardo, Nicolae Cocoş C. Drăghici Andrei Proşteanu şi alţii). In ansamblu, deci, o selecţie suficient de reprezentativă, care îmbie la generalizări. Este îmbucurător că, pe zi ce trece, cîştigă teren cintecul liric, bogat în idei, cu sentimente nuanţate, cu eforturi spre complexitate. Este iarăşi îmbucurător că textele — cu cîteva regretabile excepţii — încep şi ele să ţină pasul cu sporul de inspiraţie al muzicii. Ceea ce este mai puţin îmbucurător este absenţa tot mai sesizabilă a melodiilor optimiste, tinereşti, rezultind încrederea in viaţă şi in fericire. Am numărat — pe degete — doar cîteva asemenea melodii, dintre care numai una („Nu sunt singur pe lume“ de Florentin Delmar) de dată mai recentă. Se înţelege că dorul, melancolia, tristeţea, regretul, evitate inspirat şi frumos, pot prilejui momente de intensă satisfacţie artistică, dar un peisaj constituit aproape exclusiv pe asemenea coordonate este nu numai monoton, dar şi nereal. In general bine alese in raport cu temperamentul şi posibilităţile interpreţilor, melodiile au oferit ocazia rele-părţi unor personalităţi distincte, cu şanse reale de progres. Nu este întimplător, după părerea noastră, că succesul cel mai net a revenit câtorva tineri cântăreţi ale căror daruri naturale, poate nu mai mari decit ale altora, sunt dublate de cultura muzicală (sau de cultură pur şi simplu), de o oarecare ştiinţă a interpretării, de o obişnuinţă mai îndelungată cu scena şi cu specificul ei. Prin primăvară, o intilnire in sala Dalles cu clasa de muzică uşoară a şcolii populare de artă, condusă de Edmond Deda, ne demonstrase, insuflindu-ne optimism, cit de esenţială este instrucţia muzicală şi actoricească a viitorilor interpreţi de muzică uşoară. De data aceasta, tineri ca Irina Nica (Timiş), Daniela Gheorghiu (Bucureşti) sau Octavian Huianu (Iaşi) ne-au făcut aceeaşi demonstraţie: voci cultivate, prezenţe scenice îngrijite, aptitudini interpretative limpezi. Alţi numeroşi cintăreţi prezenţi in concert au făcut dovada unei înzestrări naturale care-i va putea consacra, cu condiţia unui efort susţinut de autodepăşire la care trebuie să colaboreze compozitori, dirijori, regizori. Exigenţele muzicii moderne au condamnat la desuetudine tipul fetei sau al băiatului frumos şi cu voce plăcută, care poate deveni vedetă peste noapte. Am văzut în acest concert destui băieţi şi desule fete frumoase, am ascultat destule voci plăcute, am căpătat încredinţarea că mulţi dintre tinerii şi foarte tinerii care s-au perindat pe scena de la Savoy au mari posibilităţi, dar punerea deplină in valoare a acestora este o chestiune care implică răspunderi multiple şi care trebuie să preocupe pe toţi cei care au în grijă destinele muzicii uşoare româneşti. Deocamdată să amintim numele celor care ne-au lăsat o impresie deosebită, cu conştiinţa nedreptăţii pe care le-o facem altora, poate tot atît de talentaţi : Eugenia Grigorescu (Teleorman), Georgeta Mocanu (Buzău), Ileana Botoş (Oradea), Eva Ilona Kiss (Mureş), Doina Moroşan (Vaslui), Viorel Baltag (Bacău), Viorica Ţupa (Bucureşti), Helmuth Schell (Vilcea), Mariana Milea (Dâmboviţa), Dana Lăzărescu (Timiş), Mariana Teodorescu (Olt). Să subliniem şi calitatea acompaniamentului asigurat de orchestra Casei de cultură a sindicatelor din Bacău (dirijor Sile Neniţă) şi orchestra sindicatului Uzinei „Tehnometal" din Bucureşti (dirijor Virgil Natzi). Şi să încheiem prin a remarca încă o dată că valoarea iniţiativei Comitetului Central al U.T.C. şi a Consiliului Central al U.G.S. şi-a găsit marţi seara un argument decisiv. Festivalurile judeţene de muzică uşoară s-au dovedit a fi un veritabil izvor de talente, o foarte probabilă sursă de înviorare şi înnoire a muzicii uşoare româneşti. C. SEBASTIAN O FEREASTRĂ SPRE VIITORUL MUZICII UŞOARE ROMANEŞTI JOI 5 SEPTEMBRIE 1968 PROGRAMUL I 10.00 — 10.30 — Telecronica economică. Comitetul de direcţie (reluare). 17,30 — Pentru copii. „Trei şcolari printre păpuşi“. 18.00 — TV. pentru specialişti. Ciclul „Medicină“ . Anorexia. 18.30 — Curs de limba rusă (reluarea lecţiei a 7-a). 19.00 — Studioul pionierilor. „Din rucsacul vacanţei". 20.00 — Film serial „Lagardère“. 20.50 — Poşta T.V. 21.00 — întrebări la care s-a răspuns, întrebări la care nu s-a răspuns încă... Emisiune de ştiinţă. 21.30 — Teleglob — emisiune de călătorii geografice. „Niger“. 21.50 — Să rîdem cu... Faty (Grăsunul). 22.10 — Artă plastică. Realismul (V). 22.30 — Vacanţă pe portativ. PROGRAMUL II 20.00 — Document. • Versuri despre Michelangelo. • Histria, Heracheea şi Lebede. 21.00 — O samă de cuvinte. „Urmaşilor mei Văcăreşti..." 21.30 — Concert simfonic. 22.00 — Vitrina discului. TREI COPII MINUNE rulează la Patria (orele 11,30 ; 14 ; 16,30 ; 19 , 21,15) ; Capitol (orele 9,15; 11,30; 13,45 ; 16,15 ; 18,30 ; 20,45). VIN CICLIȘTII rulează la Republica (orele : 9 30 ; 11,45- 14; 16,30; 18,45; 21). CĂDEREA IMPERIULUI ROMAN rulează la Luceafărul (orele 9 ; 12 ; 15 ; 16,30 ; 19,45); TARZAN, OMUL MAIMUȚĂ rulează la Gloria (orele : 9 ; 11 15 ; 13,30 ; 18,15 ; 20,30) ; Melodia (orele : 9 ; 11,15 ; 13,30 ; 16 ; 18,30; 20,45) ; Tomis (orele : 9 — 15,45 ; în continuare ; 18,15 ; 20,30). BOMBA DE LA ORA 10,10 rulează la Lumina (orele : 8,45 — 16,30 în continuare 18,45 ; 20,45). ŞAPTE OAMENI DE AUR rulează la Victoria (orele : 8,45 ; 11 ; 13,15 ; 15,45 ; 18,15 ; 20,45) ; Giuleşti (orele : 10 ; 15;30 ; 18 ; 20,30) CĂLUŞARII — PERFORMANŢELE MIŞCĂRII — TIMPUL BRĂILEI — NOI UNDE NE JUCAM ? — AVENTURA — ORIZONT ŞTIINŢIFIC NR. 7 rulează la Tipuri noi, (orele 9— 21 în continuare). PIRAMIDA ZEULUI SOARE rulează la Doina (orele 11,30; 13,45; 16; 18,30; 21); Mioriţa (orele : 9,15 ; 11,30 ; 13,45 ; 16 ; 18,15 ; 20,30). EA VA RÎDE rulează la Union (orele : 15,30; 18 ; 20,30). ROATA VIEŢII rulează la Feroviar (orele : 8 ; 10,30 ; 13 ; 15,45 ; 16,30 ; 21) ; Excelsior (orele : 9 ; 11,15 ; 13,30 ; 16 ; 18,30 ; 21) ; Modern (orele : 9; 11,15 ; 13,30 ; 16 ; 18,30 ; 21). BELA rulează la înfrățirea (orele : 15 30 ; 17,45 ; 20). AVENTURIERII rulează la Dacia (orele 8 și 16,30 în continuare ; 18,45 ; 21). DUELUL LUNG rulează la Buzeşti (orele 15,30 ; 18). VALEA rulează la Grivita (orele : 9,30; 12 ; 15,30 ; 18 ; 20,30). VIVA MARIA rulează la Arta (orele 8,45; 11; 13,15 ; 15,45 ; 18,15 ; 20,30) ; Bucegi (orele 9; 11,15; 13,30; 15,45 ; 18,15 ; 20,45). ÎN ORAŞUL „S“ rulează la Flacăra (orele 15,30 ; 18 ; 20,30). EU, EU, EU ȘI CEILALŢI Unirea (orele 15,30 ; 18). O SUTA UNU DALMATIENI rulează la Vitan (orele :15,30; 18 ; 20,30). PREMIERE STRICT SECRETE rulează la Floreasca (orele 9 ; 11,15 ; 13,30 ; 16 ; 18,15 ; 20,30) ; Flamura (orele 9 ; 11,15 ; 13,SOIG ; 18,15 ; 20,30). HATARI rulează la Aurora (orele 9,30 ; 13 ; 16,30 ; 20). STUDIU DESPRE FEMEI rulează la Popular (orele : 15.30 ; 18 ; 20,30). TAFFY ȘI VÎNĂTORUL rulează la Volga (orele : 9,30 ; 11.30 ; 13,30 ; 16 ; 13,15 ; 20.30). ALEGERE DE ASASINI rulează la Moşilor (orele : 15.30 ; 18 ; 20,30). SCÂNTEIA TINERETULUI 0 generaţie de scriitori militanţi (u urmare din pag. I) noscător al literaturii paşoptiste, pre şi postpaşoptiste). Autorul ocazional al acestor sugestii de domeniu teatral nu este un necunoscut, deşi a fost omis la „indice de nume“. Este viitorul prim-ministru conservator de dreapta, care s-a opus reformei agrare a domnitorului Alexandru X. Cuza şi a fost asasinat (1862) în condiţii pînă astăzi nelămurite. Dacă s-a interesat în tinereţe de teatru, înainte de a se fi lăsat, furat de politică, vedem în această preocupare un fenomen progresist, al întregei generaţii. Barbu Catargiu era cu zece ani mai in virstă decit M. Kogălniceanu, care s-a situat pa poziţii politice avansate, interesîndu-se şi el de începuturile noastre teatrale şi semnind de asemenea cronici dramatice (aşa cum menţionează textul). Nu-l intîlnim la indice nici pe Eugeniu Carada (1836—1910), economist liberal de dreapta, care a şi scris şi jucat teatru in tinereţe, înainte de a-şi descoperi capacităţile financiare. Cităm aceste cazuri ca fenomene ale timpului, cînd scena nu exercita numai fascinaţia rampei, dar şi oferea cîmp deschis de luptă pentru idealurile înaintate ale societăţii româneşti, de-a lungul generaţiilor. Trăsăturile esenţiale ale epocii (1789—1867) în cadrul politic şi social, sunt cu justeţe formulate în paginile de introducere generală. „E, de fapt, perioada „începuturilor“ propriu-zise ale literaturii române moderne, cuprinzând şi primele ei etape“, urmată de „perioada de dupăminire, un moment istoric literar mai scurt, fiindcă durează numai pînă către sfîrşitul deceniului al şaptelea, cînd apar „Convorbirile literare“ (1837)“. Este interesantă observaţia că în literatura postpaşoptistă, prin creaţiile unor scriitori mari ca Nicolae Filimon, Alexandru Odobescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, se produce „accentuarea unui aspect critic mai ferm, care prefigurează „direcţia nouă“ a „Convorbirilor literare“ şi care înlesneşte şi unele aspecte ale cercetării ştiinţifice, sincronizate european, la Odobescu şi la Haşdeu, ce nu puteau fi întîlnite anterior“. Acestor scriitori li se cuvine adăugat sau mai bine zis, pus înainte, numele lui Vasile Alecsandri, a cărui operă teatrală şi gîndire filologică denotă un ascuţit spirit critic. Să nu uităm că Junimea şi „Convorbirile literare“, înainte de a-şi constitui marea echipă Eminescu — Creangă — Caragiale — Slavici, s-au străduit şi au obţinut colaborarea de prestigiu a lui Vasile Alecsandri, singurul dintre marii paşoptişti a cărui literatură urcă trepte noi de creaţie în aceeaşi perioadă (1867—1885). Epoca studiată în acest volum se mai caracterizează prin punerea în valoare a tezaurului nostru folcloric care va fecunda mai departe Întreaga noastră literatură, pînă în zilele noastre inclusiv. Paralel cu această epocală descoperire, datorită romantismului, se dezvoltă la noi „virtualităţile de bază ale limbii populare“, nu fără o luptă puternică împotriva exceselor puriste ale urmaşilor Şcolii Ardelene. Este interesant de urmărit, in tot cursul secolului trecut, în toate periodicele şi cărţile vremii, „dialogul“ dintre cele două tendinţe lingvistice : cea populară, dacă se poate spune, deşi era manevrată de scriitori de aleasă cultură, şi cea latinistă, care încerca să substituie limbii uzuale un jargon artificial de lexicologie gen Laurian — Massim. Sínt vrednice de relevat aceste procese de întîrziere, de contratimp istoric, ca dicţionarul academic al celor doi mai susnumiţi, apărut abia în anii 1373—1876, ctnd lupta pentru o cauză pierdută nu-şi mai găsea rostul. Aceste procese sínt de fapt replica fără ecou adusă in istoria culturii anticipărilor fecunde. Dialectica socială, politică şi culturală, ne oferă numeroase exemple de idei îndrăzneţe, a căror biruinţă nu poate fi realizată decit într-un context istoric favorabil, dar şi alte idei, retrograde, care nu dezarmează nici după ce au fost depăşite de timp şi nu mai au sorţi de izbindă. Introducerea subliniază convingător „ciocnirea dintre vechi şi nou (...) evidentă în fiecare dintre perioade“. Literatura se caracterizează printr-un nestăvilit „avînt militant", paralel cu acţiunile revoluţionare ce se ţin lanţ, de la Tudor Vladimirescu, pînă la 1848, prelungindu-se prin lupta pentru Unire, iar apoi pentru reformele sociale Se mai atrage luarea aminte asupra unui alt fenomen nou, generator de unitate a epocii: „tendinţele convergente ale culturii şi literaturii din toate cele trei provincii româneşti“, prin „contactele culturale (...) în domeniul învăţămîntului şi presei“. O largă acoladă poate fi astfel aruncată peste spaţiul geografic al celor trei mari provincii româneşti încă neautonome, insă cultural aceşti eliberate de orice tutelă străină şi pornite pe căi proprii să-şi valorifice puterile de creaţie şi să-şi însemne locul în cadrul literaturii europene. Paşoptiştii aveau o înaltă conştiinţă europeană, iar cînd afirmau că privirea Europei este aţintită asupra noastră, ei rosteau o altă vorbă fecundă de anticipaţie, zmulgindu-ne inerţiei meridianului geografic şi integrindu-ne civilizaţiei înaintate. Urmărind aşadar procesul literaturii noastre moderne, verificăm încă o dată veracitatea dictonului după care literatura este „expresia societăţii“ , a tuturor tendinţelor ei antagoniste, şi mai ales a celei dominante, în procesul dia- lecţie al culturii naţionale. Poporul român şi-a pregătit prin creaţia literară şi artistică unitatea sa de astăzi. Éva Ilona Kiss (Mureş), cea mai tînără interpretă, cincisprezece ani şi jumătate Foto : C. A BĂRBIERIŢEI Şcoala profesională (Urmare din pag. I) mare în comparaţie cu volumul şi nivelul de cunoştinţe cerute muncitorilor respectivi, iar planurile de învăţămînt, programele şi manualele şcolare nu reflectau în suficientă măsură cerinţele unui învăţămînt profesional modern. — Cum se reflectă în noul an de învăţămînt preocuparea de a perfecţiona şcoala profesională, corectind totodată lipsurile semnalate ? — Pentru a asigura pregătirea unui număr sporit de muncitori calificaţi, în anul şcolar 1968/ 1969 au fost înfiinţate noi şcoli profesionale — în număr de 13 — pe lîngă întreprinderile nou date în funcţiune, cît şi pe lîngă cele în curs de dezvoltare, asigurîndu-se totodată şi o repartizare teritorială mai judicioasă a acestor unităţi de învăţămînt. De asemenea, a fost extinsă la dublu, faţă de anul şcolar trecut, reţeaua unităţilor şcolare în care se va asigura pregătirea teoretică a ucenicilor calificaţi la locul de muncă. Planul de şcolarizare la şcolile profesionale este prevăzut să crească cu aproximativ 20 000 elevi, faţă de anul şcolar 1967/ 1968. Evident, o asemenea creştere presupune o preocupare pentru a dezvolta şi baza materială a acestui învăţămînt. Amintesc că în această bază materială se includ 422 săli noi de clasă, 15 315 locuri în cămine şi 10 780 mp de ateliere. Din acestea, pînă la 15 septembrie — data începerii cursurilor — vor fi date în folosinţă 834 săli de clasă, 11 385 locuri în cămine şi 6 020 mp de ateliere. Totodată, pe baza necesarului de cadre muncitoreşti în perspectivă — în anul 1980 — se prevede o analiză minuţioasă a reţelei şcolare în funcţie de dezvoltarea obiectivelor industriale şi de nevoile de muncitori calificaţi din fiecare judeţ. Toate acestea se completează cu preocuparea de a îmbunătăţi, potrivit indicaţiilor date de partid, conţinutul învăţămîntului. ■Ne referim în primul rînd la nomenclatorul meseriilor în care se pregătesc muncitori calificaţi prin şcolile profesionale. Putem spune că acesta a fost îmbunătăţit şi corelat cu nevoile producţiei. O atenţie deosebită a fost acordată duratei de şcolarizare, pentru fiecare meserie, în raport de volumul şi nivelul de cunoştinţe cerut muncitorilor calificaţi. Din cele 235 meserii în care se vor pregăti muncitorii calificaţi prin şcolile profesionale, în anul şcolar 1968/1969, 142 au durata de şcolarizare 2 ani, iar 91 au durata de şcolarizare de 3 ani. Potrivit acestor intervenţii în nomenclatorul meseriilor şi duratei şcolarizării, conţinutul învăţămîntului, a suferit şi el perfecţionări. Ca elemente noi, notăm introducerea în planurile de învăţămînt a fizicii şi chimiei, obiecte distincte acum în şcoala profesională, menite să contribuie la însuşirea bazelor tehnicoştiinţifice ale meseriei. S-a eliminat, de asemenea, fărîmiţarea disciplinelor de cultură tehnică generală şi de specialitate, punîndu-se un accent mai mare pe problemele fundamentale ale însuşirii meseriei şi, în primul rînd, pe cunoaşterea principiilor de funcţionare, exploatare şi întreţinere a utilajelor şi instalaţiilor, a proceselor tehnologice noi, a metodelor moderne de organizare ştiinţifică a muncii şi producţiei. Se fac însemnaţi paşi în perfecţionarea practicii, aceasta ocupînd o mare pondere în procesul de învăţămînt al şcolii profesionale. Astfel, pentru a da posibilitate elevilor să-şi însuşească deprinderile practice ale meseriei în mod sistematic, începînd din acest an se va extinde organizarea pe lîngă şcoli a atelierelor cu plan de producţie, în care se vor executa unele sortimente din producţia curentă a întreprinderii tutelare sau pe bază de comenzi primite de la terţi, prin corelare cu programa şcolară. — Pe „şantierul“ manualelor şcolare, lucrările sunt finisate ? — în privinţa asigurării şcolilor cu manualele necesare, vă putem informa că din cele 102 titluri de manuale prevăzute în acest an pentru şcolile profesionale, vor apare pînă la data începerii cursurilor, 100 de titluri, iar restul de 2 titluri, urmează să apară plnă cel mai tîrziu la data de 15 octombrie a. c. — Am dori să ne relataţi cara este situaţia încadrării şcolilor cu cadre didactice ? — încadrarea şcolilor profesionale cu personal didactic cu studii corespunzătoare, constituie o preocupare principală a Ministerului Învăţămîntului, cit şi a ministerelor şi celorlalte organe centrale, care au în subordine şcoli. Pentru noul an şcolar, pe baza Directivelor C.C. al P.C.R. şi a Legii cu privire la eliminarea cumulului de funcţiuni, a fost efectuat un studiu referitor la asigurarea şcolilor din sistemul învăţămîntului profesional şi tehnic, cu personal didactic de specialitate care să îşi desfăşoare activitatea în exclusivitate la catedră. Din studiul respectiv rezultă că predarea obiectelor de cultură generală şi instruire practică se poate realiza cu personal didactic corespunzător, care să lucreze efectiv în şcoala profesională. Greutăţile intervin în ceea ce priveşte asigurarea predării obiectelor tehnice de specialitate, de către ingineri, economişti, medici etc. Deşi în ultimii 2-3 ani au fost recrutaţi şi încadraţi în şcolile profesionale şi tehnice circa 3 000 de specialişti, nu s-a reuşit în întregime ca aceste obiecte să fie predate de personal didactic care să aibă activitatea de bază numai la catedră. Din păcate, şi în anul şcolar 1968/1969, circa 30 la sută din orele afectate disciplinelor de sprcialitate vor fi predate de ingineri, medici, economişti, care lucrează în producţie, fie în timpul programului lor de lucru, fie după orele de program, prin plata cu ora. Greutăţi mai mari au şcolile din sectoarele minier, metalurgie, sanitar, mecanizarea agriculturii şi altele. Aceasta este o problemă care rămîne în studiu şi în domeniul căreia trebuie să depunem eforturi împreună cu ministerele de resort, pentru a asigura şcolii profesionale-cadre didactice de specialitate stabile în școală.