Scînteia Tineretului, iunie 1989 (Anul 45, nr. 12439-12464)

1989-06-16 / nr. 12452

„SCe NT­EI A TINERETULUI" pag. 2 LA STEAUA La steaua care-a răsărit E-o cale-atit de lungă, Că mii de ani i-au trebuit Luminii să ne-ajungă. Poate de mult s-a stins in drum In depărtări albastre. Iar raza ei abia acum Luci vederii noastre. Icoana stelei ce-a murit încet pe cer se suie : Era pe cind nu s-a zărit, Azi o vedem, şi nu e BIBLIOTECĂ EMINESCU G. Călinescu: „In arterele lui curge nu singe, ci spirit inalterabil...“ „Pentru noi, Eminescu cel viu s-a născut după moartea lui trupească şi in arterele lui ca atare curge nu singe, ci spirit inalterabil. Trăim o clipă mişcă­toare, o dovadă palpabilă că e ceva pe lume care biruie feno­menala moarte (...). Eminescu este al nostru în toate şi ne ex­primă în adincime Emines­cu e un mare poet Nu există pe lume decit poeţi mari naţionali şi poeţi mari universali şi cine e mare la el acasă e mare pre­tutindeni, fiindcă pretutindeni sunt aceiaşi oameni şi toţi pling şi rîd la fel (...). Poezia e un grai de înfrăţire intre naţii, ca şi muzica, şi popoarele fac poe­zie tocmai spre a se înţelege. Fuşkin, Goethe, Leopardi, Ed. Poe, V. Hugo, Eminescu şi alţii sunt delegaţii veşnici ai suflete­lor popoarelor în simfonia spi­ritului universal. Avem noi ceva de spus pe lume ? Eu zic că da. Pentru ca alţii să creadă in noi, noi inşine trebuie să cre­dem în noi. Aci, la mormintul sacru al­ poetului, care în nume­le nostru cîntă eternul omenesc, am venit să ne întărim şi mai mult în credinţa, care în mine cel puţin e nestrămutată, că merităm să trăim pe lume“. (Titlul original al materialului este ca o comemorare a­ lui M. Eminescu și a fost citit de G. Călinescu în ziua de 8 noiembrie 1945 la cimitirul Bellu). CENTENAR EMINESCU Universalitatea creaţiei sale nemuritoare Există în literatura noastră nenumă­rate studii, articole, recenzii, cărţi ce îşi propun să dea seama despre cunoaşterea marilor valori ale literaturii naţionale pe meridianele lumii, intre acestea un loc de primă importanţă ocupindu-l, aşa cum era şi firesc, creaţia eminesciană. Numit pa rînd „expresia integrală a sufletului ro­mânesc“ (Iorga), „actul de identitate uni­versală al neamului nostru" şi „vulturul Carpaţilor noştri“ (Vladimir Streinul, „unul din exemplarele cele mai splendide pe care le-a produs umanitatea“ (G. Ibră­­ileanu) ori, pur şi simplu, „geniul nostru tutelar“ (Şerban Cioculescu), Eminescu nu a încetat nici o clipă să polarizeze în jurul său, alături de cei mai reprezenta­tivi oameni de cultură­ din spaţiul autoh­ton, şi interesul scriitorilor, criticilor, tra­ducătorilor de peste hotare. Nume magic în interiorul teritoriului românesc, întocmai unei stele care-şi dă­ruieşte lumina nemărginirii, planetelor cu care se învecinează. Luceafărul poeziei româneşti tinde tot mai mult, prin ori­ginalitatea creaţiei, prin adincimea gin­­dirii cuprinse în opere care oglindesc un­ele sentimente, năzuinţe etern omeneşti, să devină o prezenţă vie, de neocolit, în exegezele care vizează, îndeosebi, cu­noaşterea temeinică a romantismului eu­ropean, dar şi a întregii literaturi mon­diale, creaţiile sale de vîrf fiind aşezate tot mai des alături de acelea ale marilor voci ale liricii mondiale. Universalitatea lui Eminescu a depăşit, astfel, în ultimele decenii, condiţia de deziderat, devenind azi tot mai mult ex­presia unei recunoaşteri unanime, în nu­meroase ţări ale lumii. Inţelegind prin ea (prin universalitate) o „Inimă Indi­viduală, puternică și sonoră ale cărei bă­tăi istorice se aud pe orice punct al glo­bului, precum si-n viitor" (G. Călinescu), să subliniem ideea că „izbinda" aceasta a aprecierii adecvate a operei eminesciene peste hotare (este necesară, fireşte, in continuare, o şi mai fidelă şi mai largă cunoaştere a lui Eminescu in alte spaţii culturale) constituie rezultatul efortului conjugat al întregii spiritualităţi naţio­nale, prin reprezentanţii ei cei mai auto­rizaţi. Să amintim, astfel, fie şi numai cu titlu de exemplu, citeva opinii exprimate cu fermitate în această direcţie, a uni­versalităţii evidente a operei „poetului nepereche“ al poporului nostru : „Fiind foarte român, Eminescu e universal“ (Ar­­ghezi) ; „Universalitatea creaţiei emines­ciene, înţeleasă atit de bine de Maiorescu, este astăzi un fapt evident (...). Senti­mentul că poetul nostru este unul din cei mai mari poeţi ai lumii şi că rădăcinile lui daco-romane au hrănit un copac cu virful înalt şi ramurile stufoase să nu mai fie un sentiment vag sau un ade­văr restrins la citeva spirite. Ca şi ar­borele visat de sultan, din Scrisoarea III, arborele geniului eminescian să fie semn al puterii creatoare vădite a geniului ro­mânesc. Crescut din pieptul poetului, des­tinul lui o să foşnească viu, alături de alţi arbori roditori ai liricii universale" (Pompiliu Constantinescu) ; „Eminescu este mare şi universal, neîncetînd a fi naţional, prin minunata lui formă, prin fond şi (...) prin armonie“ (Mihail Drago­­mirescu) ; „La virsta de 33 de ani, cind s-a stins scînteia unuia din cele mai stră­lucite spirite ale omenirii, nici Dante nu dăduse Divina Comedie, nici Shakespeare nu-l zămislise pe Hamlet, nici Goethe pe Faust (...). Cea mai înaltă mindrie a noastră se descoperă a fi şi una din cele mai înalte mîndrii ale lumii, ca exemplu al excedării din limitele umane“ (Edgar Papu) ! „Modalitatea înnoirii oricărui motiv, a integrării lui Intr-o concepţie şi o viziune nouă, originală şi a Încărcării lui cu valenţe noi, deschise deopotrivă spre datele culturii naţionale şi ale celei universale, este modalitatea cu care ori­care poet mare al lumii se afirmă. Şi Eminescu este unul dintre aceştia" (Zoe Dumitrescu-Buşulenga). Am putea, desigur, prelungi lista aces­tor citate cu nenumărate exemple asemă­nătoare, aparţinind lui Perpessicius, D. Murăraşu, D. Caracostea, Lucian Blaga, C. Noica, George­­ Munteanu, Augustin Z.N. Pop, Nichita Stânescu etc., dar cre­dem că citatele reproduse deja sunt mai mult decit concludente în susţinerea con­vingerii că universalitatea lui Eminescu nu este numai o „dorinţă“ a noastră, a tuturor celor ce-i iubim opera,­in care ne regăsim, ca indivizi şi ca naţiune, expri­maţi cu strălucire, ci aceasta este un dat obiectiv, o expresie intrinsecă a creaţiei poetului, menită, prin virtuţile reale, ţi­­nînd înainte de toate de originalitate şi unicitate, să învingă timpul,’ gropiţele a­­parent de netrecut ale specificităţii şi dificilei traductibilităţi ale limbii ro­mâne, toate celelalte impedimente vizind răspîndirea şi adecvata ei receptare. In­­fringind aceste dificultăţi, oameni da cultură, poeţi de pe toate meridianele glo­bului s-au aplecat cu dragoste şi respon­sabilitate asupra creaţiei poetului nostru naţional, realizînd studii şi exegeze de o rigoare ştiinţifică remarcabilă şi tălmăciri adeseori cu adevărat reprezentative, avînd o contribuţie deosebită la cunoaşte­rea valorii de excepţie a operei emines­­ciene în cadrul teritoriilor culturale, al naţiunilor pe care le reprezintă. In semn de preţuire a contribuţiilor lor la impunerea Luceafărului poeziei româ­neşti in constelaţia atit de restrînsă a geniilor universale, reproducem, in conti­nuare, pe larg, fragmente revelatorii” din studiile tipărite, din opiniile exprimate de-a lungul timpului, cu diverse ocazii, cu privire la Eminescu şi România. ....am citit împărat şi Proletar, Strigoii şi toate celelalte. Dacă aş fi unul din editorii aceştia tineri cu tipografie proprie, care dezgroapă cărţi vechi, imposibile, şi fac din ele ediţii pentru bibliofili, m-aş repezi deindată, la această carte uluitoare...". G. BERNARD SHAW „Operele lui Eminescu aparţin tuturor timpurilor. Fiecare linie a versurilor şi prozei sale e un Juvaer. Poveştile sale, îmbrăcate cu măiestrie in veşmintul cutărei epoci sau cutărui basm sunt toate probleme fundamentale ale însăşi existenţei omeneşti, care vor răminea veşnic actuale, iluminate de un puternic şi original intelect (...). Noi il salutăm ca pe un filozof al timpului său, rămas totuşi şi astăzi printre cei moderni, un îndrăgostit de propriul său popor şi cel mai de seamă interpret al său, un cetăţean al omenirii“. SYLVIA PANKHURST „Poeţii au virtutea de a însufleţi şi cele mai ascunse unghere. Ei sunt aceia care deţin cheile ascunse ale sufletului popoarelor lor. Mihai Eminescu este România. A devenit de mult un loc comun, o expresie a unei realităţi de netăgăduit faptul că arta lui trăieşte plină de vigoare şi că stihurile sale ii durează in stîncă nemurirea“. RAFAEL ALBERTI MARIA TERESA LEON „(...) miracolul Eminescu (şi există un «miracol Eminescu» cum există un­­miracol istoric al poporului romăn») constă in­certitudinea, prelungită la infinit,­ pe care pot corija cercetăto­rii : ataşîndu-se operei însăşi, scrutind-o cu un efort de res­pect, de atenţie şi de iubire, ei nu vor risca niciodată să-i epuizeze bogăţia, —­cum nu riscăm epuizarea bogăţiei Mioriţei, nici n acelei bogăţii a popu­r.gl­ui de păstori-poeţi care au fredo­nat-o in cursul vremurilor- in munţi, in văi şi in cimpii, de la un capăt la altul al ţării româneşti..." ALAIN GUILLERMOU „Prima mea intilnire cu poezia eminesciană mi-a produs o mare uimire. Descopeream o întreagă lume, in care Orientul se intilneşte cu Occidentul, Europa se uneşte cu Asia, finitul se­­desmărgineşte­ şi graniţele se şterg. Poezia lui Eminescu in totalitatea ei (...) mi s-a dezvăluit astfel ca o melodie neîntre­ruptă, ingemănind toate hotarele timpului şi ale spaţiului. (...) Cunoscindu-l pe Eminescu, parcă l-am descoperit pe Tagore, poetul ţării male" AMITA BHOSE „Rareori se-­intilneşte, creţi, in literatura ultimelor două se­cole, o figură de scriitor şi de poet mai complexă şi mai com­pletă decit aceea a lui Mihai Eminescu. (...) Creator cu senti­mentul chinuit şi ars pină la atingerea acelei înalte splendori care face din el unul din cei mai mari poeţi ai timpului său şi ai tuturor timpurilor, prin omenie, Eminescu rămine pentru tot­deauna unul din maeştrii cuvintului poetic profund inspirat." GIUSEPPE UNGARETTI „Consider că e o mare fericire pentru un popor ca acesta să aibă un poet ca Mihail Eminescu, in istoria şi literatura sa. Noi, cei ce trăim in Apusul şi in Nordul Europei, putem înţelege şi mai bine minunatul popor romăn după ce am cunoscut mai intii viaţa şi opera lui Eminescu". HENRY PETER MATTHIS „Eminescu este tinereţea şi entuziasmul unui veac ; este, tot­odată, freamătul lui tragic. Este, mai presus de toate, dovada magistrală că geniul conferă o atroce responsabilitate. Trebuie să-l admirăm, aşa cum admirăm focul". I ALAIN BOSQUET „O (...) cum se roteşte vremea, lumea. Lumea­­ roteşte ! Uite ! România ta / cum se ridică trează şi închină,­­ a glasu­rilor ei împărăţie­i nemuritorului tău glas, poete ! / Mihai Emi­nescu, trăieşti, / trăi-vei in eternitate". HUBERT JUIN „Eminescu este izvorul. Este lacrima de foc a Universului (...). Un verde ne vede. Cred că nu scriam niciodată acest vers, dacă nu-mi limpezeam fruntea şi ochii in apa izvorului, in ver­dele ramului. Exclam in faţa poeziei Sale odată cu poetul : «Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul», ori : -Eşti steaua care mă păstrează». Eminescu este un arbore-dor. Arbore ce vede cu rădăcinile". ' i~-, ----- GRlGORtVlERU „Am lucrat mult. (La traducerea poemei Luceafărul n.n.). Am făcut citeva variante, citeva tălmăciri necesare. Am ales-o apoi pe cea care mi se părea cea mai, apropiată de original din punct de vedere al conţinutului, cea mai reuşită ca realizare artistică, cea mai fidelă in transpunerea imaginilor, din respec­tarea ritmului, a rimei. Cititorii pot spune in ce măsură am reuşit să redau in limba poporului meu toată frumuseţea aces­tui poem minunat, de o claritate cristalină, de o mare sinceri­tate şi, totodată, simplitate (calităţi care fac atitea greutăţi unui tălmăcitor !)“. ----­EL­ISAVETA BAGREANA „Îmi tăgădui să afirm in faţa celor mai iluştri reprezentanţi ai romantismului strain : cintecul său nu aparţine numai Româ­niei, ci umanităţii, şi lumii întregi“. ROSA DEL CONTE VINERI 16 IUNIE 1989 „Poetul tineretului" „Cu gindiri şi cu imagini innegrit-am multe pagini. • Ş-ale cărţii, ş-ale vieţii, Chiar din zorii tinereţii" A reactualiza, acum, la Centenarul comemorativ al poe­tului nostru naţional, cuvintele săpate parcă în marmură, ale lui Tudor Vianu : „Eminescu este, in primul rînd, poetul tineretului, al tineretului românesc, al întregului tineret ro­mânesc“, înseamnă împlinirea unei datorii de conştiinţă. Pentru că tinereţea creaţiei eminesciene, manifestată in poezie, în proză, în teatru ori in gazetărie, constituie la Eminescu un atribut esenţial, unde îşi ţin în lumină rodnică izvoarele puternice originalitatea şi perenitatea întregii sala gindiri şi sensibilităţi. De altminteri, Vianu Însuşi includea fraza de mai sus in­­tr-unul dintre studiile lui de referinţă cu privire la Emi­nescu, intitulat Cuvint despre Eminescu, studiu a cărui idee esenţială este aceea că opera poetului „este adecvată sufletului unui om tînăr, in sensul că este expresia unui om tînăr şi işi găseşte deplinul ei ecou în sufletul, în sufletele tinereşti“. Şi continuă Tudor Vianu : „Nici o mirare (...) că lucrurile stau aşa, de vreme ce Eminescu a depus pana sa la virsta de treizeci şi trei de ani şi că, prin tineretul care s-a recunoscut mereu in el, s-au transmis răsunetul şi slava numelui lui. Dar, la urma urmei, nu se întimplă la fel cu toţi marii lirici ai lumii ? Toţi au scris pentru tineret şi aceasta le-a purtat numele pinâ la noi. Aşa s-a intimplat cu Dante in Vita­nuova, cu Francois Villon, cu Hörderlin, cu Goethe şi Schiller, cu Leopardi, cu Puşkin şi Lermontov, cu Byron şi Shelley, cu Heine şi Rimbaud“. Deci, repetăm încă o dată, cu expresia lui Tudor Vianu, Eminescu este poetul „întregului tineret românesc", şi, toc­mai cîntînd , tinereţea, prin cele mai semnificative teme ale sale, care sint, întîi de toate, dragostea fierbinte faţă de glie şi neam, de rîu şi de ram, apoi sentimentul iubirii, ui­mirea in faţa naturii, a frumuseţii şi eternităţii ei, împo­trivirea faţă de tot ceea ce e nedreptate şi neadevăr — el ni se dezvăluie ca un mare poet al profunzimilor sufletului omenesc dintotdeauna, ca un mare poet nu numai al nos­tru, al românilor, dar şi al lumii.­­ Eminescu, azi, la Centenar (fiind pururi, cum spurtag Ni­chita Stănescu, „sufletul sufletului nostru" şi „inimi inimii noastre“), e viu şi strălucitor, „tînăr, înfăşurat în nuanţa“­(!), păşind printre noi, prieten şi magistru, lumină de zi­,­şi de luceafăr. El este însoţitorul nostru întru frumuseţe, duritate morală, fermitate a idealului, înţelegem acum, parcăj­ nai in adincime ca niciodată, afirmaţii precum : „Aş fi făcut totul să-i fiu prieten, să mă pot mişca printre rădăcinile poeziei lui" (Vladimir Streinu) ; „întocmai ca pentru mulţi” oameni din generaţia mea, poezia aceasta a fost principalu­l eveni­ment intelectual al tinereţii mele“ (Tudor Vianu) . „Sunt din generaţia fericită care a primit de-a dreptul dezvăluuirea fa­buloasă a poeziei prin opera lui Mihai Eminescu(ft Horten­­sia Papadat-Bengescu). Cincisprezecele de iunie îşi sună, iată, clipele cu aripile Împodobite cu „miraculoase flori de tei“ de-a dreptul in inima noastră, de-a dreptul in veşnicie. Bucuria, lumina, frumuseţea, iubirea, încrederea, năzuinţa spre perfecţiune, care ne ard azi cu flacără înaltă în ochi, poartă şi numele lui­­ EMINESCU. Spre ediţia integrală aii). ODISEEA MANUSCRISELOR 1. ŞEDINŢA DE LA 25 IANUARIE 1903 Sub acest titlu, In Analele Academiei Române (Seria II, Tomul XXIV, 1901—1902, p. 95) apăreau următoarele rînduri : „De la d-l T. Maiorescu se pri­­mesca darul arătat în următoa­rea scrisoare :­­ «De la Michail Eminescu posed — dăruite mie de dînsul in diferite ocasiuni — multe manuscripte, parte poesii ,publicate, parte încercări, frag­mente şi variante poesii nepu­blicate, parte studii, traduceri şi articole in presa.­­ Toate aces­te manuscripte, aşa cum se află , in cărţi cartonate, în caie­te cusute şi în foi volante, vi le trimit alăturat şi le dăruiesc la rindul meu Academiei Române pentru a servi celor ce se vor ocupa în viitor cu cercetări mai amănunţite asupra vieţii şi ac­tivităţii marelui nostru poet.­­ Printre manuscriptele alăturate se află şi două caiete de inscrip­­ţiuni la Universitatea Berlin („Anmeldungs Buch“) din anii 1872 şi 1873, şi patru documente cu slove cirilice*.­­ D-l Pre­şedinte (n.n. P.S. Aurelian) ex­primă d-lui Maiorescu viile mulţumiri ale Academiei pen­tru acest preţios dar". Astfel Începe istoricul prezen­ţei manuscriselor eminesciene la Biblioteca Academiei Româ­ne, în colecţia Cabinetului de manuscrise. Donate de, marele critic, ele rămin pe seama lui N­. Chendi, Nerva Ho­­doş şi I. Rădulescu — Pogoneanu, cărora le revine şi sarcina de a le lega. Intr-un arti­col din Caietele Mihai Eminescu (I, 1972, București, Ed. Emines­cu, p. 184—169), intitulat Ma­nuscrisele eminesciene la Bi­blioteca Academiei Române, Marta Anineanu remarca : „Tre­buie să precizăm că, dintre cele patruzeci şi patru de manuscri­se donate de Titu Maiorescu, treizeci şi cinci păstrează legă­tura lor originală, chiar dacă Biblioteca Academiei le-a supra­pus o altă legătură, deci numai nouă manuscrise sunt alcătuite prin strîngerea ș i legarea la în­tâmplare a unor file disparate, volante, împreună cu caiete­le școlare sau cu fascico­le din aceeași calitate de hîrtie, cu texte mai mult sau­­mai puţin unitare“. Intr-o notă care însoţeşte textul reprodus, cercetătoarea menţionează şi faptul că volumele „au fost in­tercalate Intre cotele 2 254 — 2 259 şi 2 306 — 2 308“, cu timpul acestora adăugîndu-li-se (eram, deci, in 1972) „încă trei volume, nr. 4 850, 5 136 şi 5 453, rezultate din achiziţii ulterioare, plus un miscelaneu, numărul manuscri­selor eminesciene ridicindu-se astfel la 48 de volume“. Pentru a oferi cititorilor noşt­­ri o imagine la zi privind si­tuaţia caietelor eminesciene, să specificăm că numărul lor, in­tre timp, a ajuns la 50, dintre acestea realizindu-se, in scopul conservării lor şi, deopotrivă, al lărgirii cercului celor care vor să le aprofundeze, microfilme pentru 27 de volume şi fotocopii pentru 24 (Cf. Petru Creţia, E­­ditarea operei poetice a lui E­­minescu. Bilanţul unui veac (X), in Viaţa românească, nr. 1l,­ 1988). O cuprinzătoare descriere a manuscriselor poetului nostru naţional poate fi consultată, de altfel, în lucrarea lui Gabriel Ştrempel : Catalogul manuscri­selor româneşti, vol II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983. 2. „UN NOU EMINESCU APARU...“ Fie că donaţia făcută de Titu Maiorescu a fost rezultatul În­trebărilor legitime care începu­seră să apară în presa vremii (în revista Floare albastră din 5 iunie 1899, Ilarie Chendi pu­blica, de pildă, răsunătorul ar­ticol : La cine sunt manuscrisele lui Eminescu ?, pe care-l în­cheia cu frazele: „Somăm pe cei ce ştiu da,­ în privinţa aceas­ta, lămuririle necesare, să o facă fără nici o rezervă şi con­sideraţii la persoane, căci vor aduce astfel un mare serviciu literaturei şi memoriei aceluia pe care astăzi cu slavă il amin­tim“), fie că socotise că sosise vremea, ca, intr-adevăr, caiete­le poetului să fie date la iveală, meritul mentorului Junimii rămine unul extraordinar. Dacă n-ar fi fost el, poate că astăzi­ n-am fi avut la indemnia atit de bogata comoară a simţirii şi gâdirii eminesciene. Să vedem, deci, în continuare, care au fost reacţiile stîrnite de gestul său generos. Nu trecuse nici cel puţin o lună de la pre­darea manuscriselor şi un anume Censor (D. Karnabat ?) se grăbea să scrie : „Natural că d. Maiorescu a făcut un serviciu Academiei, dăruindu-i aceste manuscrise ; am citit, insă, că doi tineri publicişti şi-au luat însărcinarea de­ a aranja şi pu­blica aceste manuscrise, din care am şi citit două poezii în Semănătorul. Judecind după aceste poezii inedite (...) nu credem că acei care şi-au propus a edita manuscrisele donate de d. Maiorescu să facă vreun serviciu defunctului poet“ (in Secolul, 22 februarie 1902). In schimb, in Semănătorul (14 aprilie 1902), Vlahută jubila : „Ce impresie de reînviere ne dau poesiile acestea necunoscute încă, rămase atîta timp îngro­pate în manuscrisele vrăfuite ale poetului ! (...) Ele vin de departe, încărcate şi de durerile vieţii şi de misterul morţii aceluia care a dat cea mai pu­ternică şi inaită expresie gîndi­­rii româneşti“. Nedumerirea, consternarea lui Ilarie Chendi, care, alături de Nerva Hodoş se angajase în acţiunea de descifrare a ma­nuscriselor (ei sunt cei doi „ti­neri publicişti“ vizaţi de cel care se ascundea sub semnătura Censor) sunt, însă, deosebite : „Cu operele postume ale lui Eminescu s-a intimplat un fe­nomen foarte ciudat, în loc de a saluta unanim salvarea din ghearele pieirii a unui tezaur poetic imens (...) presa a pre­ferat să certe pe descoperitorii acestor scrieri“. Este rindul lui Nicolae Iorga să despice cu fulgerele glasului şi autorităţii sale, cel puţin pentru cităva vreme, pârtia de nori de nemulţumire care, pe nedrept, acoperea lumina orbi­toare a multora dintre postu­mele eminesciene. Văzind în poet, prin dezvăluirea manu­scriselor sale „cel mai strălucit reprezentant al minţii româneşti creatoare, in timpurile moder­ne“, tînărul istoric rostea acum memorabilele sale cuvinte : „Un nou Eminescu apăru , minte se­toasă de a şti, suflet doritor de a se împărtăşi altora, inimă re­­vărsindu-se in bunătate, ochi puternici ţintind necontenit idealul“. (Eminescu şi generaţia de astăzi, în Semănătorul, 16 nov. 1903). 3. „NEFASTĂ INSPIRAŢIE A AVUT D. MAIORESCU...“ Receptarea contradictorie a valorilor cuprinse in manuscri­sele eminesciene continuă, ne­­întrerupîndu-se pe întreaga durată a perioadei interbelice cinci, alături de Iorga, care vine cu noi articole, cu noi argu­mente şi formulări memorabile In susţinerea opiniei sale, ală­turi de G. Călinescu, de Per­pessicius, se fac încă auzite voci acuzatoare, care cred că : „Poesiile postume au însemnat nimic şi mulţi le socotiră ca erori pe care poetul, din nenorocire, uitase să le distrugă (Caion — cel de tristă amintire, acuzatorul de plagiat al lui Caragiale). De neînţeles, Intr-o oarecare măsură, par azi opiniile lui G. Ibrăileanu, pe care timpul nu i le-a (şi nici nu avea cum să i le) valideze : „Nefastă inspiraţie a avut d. Maiorescu cind a dăruit Academiei manu­scrisele lui Eminescu. Mai bine le-ar fi păstrat la d-sa sub şapte lacăte (...). Căci hirtiuţele rămase pe urma unui poet, caietele maculatură, bruioanele — aceste mărturii penibile ale chinurilor creatoare — sunt pline de cugetări adesea banale (...). Ele pot servi numai cercetăto­rului literar, care ar dori să re­constituie fizionomia sufletească ori artistică a poetului. Dar atit (...)“ (Viaţa românească, 1912, p. 388). Peste doi ani, G. Topliceanu nu făcea altceva decit să-l imite, scriind : „Pen­tru generaţiile care vin, Emi­nescu, aşa cum ne obişnuisem a-l cunoaşte, nu mai există. Există alt Eminescu — un poet inegal, adeseori mediocru şi incorect (...). Aceasta se dato­­reşte tocmai unora dintre admi­ratorii lui entuziaşti“ (Eminescu şi epigonii lui, în Viaţa româ­nească, iunie, 1914). Că nu era aşa, avea s-o do­vedească, cu prisosinţă, G. Căli­nescu, unul dintre primii mari cercetători ai manuscriselor şi ai introducerii postumelor in circuitul critic, ori, iarăşi şi iarăşi, N. Iorga, într-o confe­rinţă publică ţinută in 1938 la Botoşani şi publicată aproape concomitent in revista Cuget clar, unde afirmă că Eminescu este „exemplul spiritului ce ne­contenit se Întoarce asupra lui, pentru a se completa, şi com­pletarea aceasta o caută în toate izvoarele de viaţă care se găsesc în jurul lui“, poetul fiind „un om complet, intr-o vreme in care ceea ce este necesar pentru noi este această refacere a omului complet, pe care timpurile noastre l-au sfărîmat în fragmente, distrugind omeni­rea în însăşi esenţa ei iniţială şi definitivă". Momentul apariţiei lui Per­pessicius era, prin drumul deschis de Iorga şi Călinescu, se vede cu claritate, pregătit îndelung... «. „MANUSCRIPTELE UNUI MARE INSPIRATOM" Privesc o fotografie In care ochelarii cu multele lor diop­trii, ai lui Perpessicius, se odihnesc pe un manuscris emi­nescian. Atit, o simplă pereche de ochelari, aşezaţi peste slovele , aşternute cu scrisul­ atit de caligrafic cîteodată al lui Emi­nescu, îmi apropii in retină filele caietelor eminesciene pe care am avut, acum citeva zile, şansa să le privesc de aproape. Am înţeles, astfel, încă o dată, ceea ce până atunci doar citi­sem, doar mi se spusese : munca sisifică, supraomenească a celui mai mare editor român, cel veşnic „amăgit“ de „insesi­zabila Fata Morgana a ma­nuscriselor“. „Scrisul de mină, aşadar manuscriptul­ — scria Perpessicius — fie el în cirilica cea mai geometrică, fie în cea mai fantezistă grafie mo­dernă, pulsează de viaţă, tot aşa cum se face simţită pere­grinarea sîngelui şi in mina cea mai străvezie“. Şi continuă : „Cind manuscriptele sunt ale unui Mare Inspirat — zicem Eminescu —, sentimentele cu care te apropii de el sunt mul­tiple şi diverse (...). Un drum prin Daedalul manuscriselor eminesciene e o călătorie din cele mai aventuroase. Insă la capătul ei, te aşteaptă, ca-n cel mai somptuos basm oriental, comorile norocosului Aladin. Nu-ţi trebuie vreo lampă fer­mecată. Din fiecare pagină o flacără jucăuşă îţi arată drumul şi tezaurul. Albi numai încre­dere. Apropie-te cu smerenie şi sufletul poetului, prezent in fiece silabă şi-n fiecare stih oricât de tainic, Iţi va vorbi şi va pune capăt Îndoielilor tale. Nimic din ce-a căzut pe pagi­nile acestea sacre n-a fost zvîrlit la intîmplare. Aici şi piatra e fertilă. Orice săminţă germinează. Apleacă-te şi-i vei culege rodul“. (Farmecul ma­nuscriselor, în Eminesciana, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971, p. 212). De fapt, prin Perpessicius, „odiseea“ manuscriselor emi­nesciene cunoaşte bucla sa cea mai luminoasă. Jumătate din ele, prin primele şase volume ale ediţiei integrale (vol. I — 1939, vol. VI — 1963) îşi trans­feră comorile in pagina nepie­ritoare a tiparului şi, prin aceasta, In sufletul întregului popor. 5. „NICI UNA DIN DISCIPLINELE SPIRITULUI OMENESC NU I-A RĂMAS INDIFERENŢA..." Şi înainte de reluarea ediţiei naţionale. In 1977, şi după această dată şi pină In prezent, referirile la manuscrisele poetu­lui sint, practic, nenumărate. Opiniilor vechi de-acum, ale lui Ioan Scurtu : „comoara de ma­nuscrise îngălbenite..N. Iorga : „Nici un rînd din Emi­nescu nu trebuie să rămină nepublicat“, G. Gălinescu : „Nu e nimic de făcut decit să fie reproduse în întregime“, li se adaugă altele noi, la fel de incitante. Astfel, Șerban Cioculescu, In România literară (27 mai 1971), specifică d­in deplină cunoştinţă de cauză : „Toate ediţiile, atit ale postumelor, cit şi ale antu­melor îngrijite în decursul seco­lului nostru (...) au consultat cu folos manuscrisele eminescie­ne (...). Dar nu numai poeziile au făcut obiectul cercetărilor celor mai pasionate, lectura atentă a însemnărilor in proză a dus la descoperirea celor mai variate cu putinţă preocupări ale tînărului poet, căruia mai nici una din disciplinele spiri­tului omenesc nu i-a rămas in­diferentă sau interzisă“. Valoroasă şi necesară, ca urmare a deteriorării „unora dintre aceste caiete, prea des consultate în trecut“, este şi ideea marelui cărturar cu pri­vire nu la simpla fotocopiere a manuscriselor (operaţie atit de utilă, de altfel, începută de mult şi care trebuie finalizată cit mai curind), ci la realizarea „unei acţiuni totodată de ordin cri­tic, eventual adăugîndu-se la sfîrşitul fiecărui volum un aparat de note critice care să situeze fiecare Însemnare in contextul respectivei preocu­pări". Aceeaşi opinie, mai nuanţată încă, o întîlnim recent şi la Petru Creţia, unul dintre edi­torii al cărui efort se regăseşte, cu strălucire, in realizarea primei ediţii integrale emines­ciene. „Cultura noastră — men­ţiona el In articolul pe care l-am citat şi la începutul aces­tui material : Editarea operei poetice a lui Eminescu. Bilanţul unui veac (X) — are într-ade­­văr nevoie de o editare com­pletă în facsimil, caiet cu caiet, a manuscriselor eminesciene. Mai mult, pentru a da unei asemenea ediţii rostul ei deplin, textual şi nu numai spectacu­lar, fiecare pagină facsimilată ar trebui însoţită de descifrarea şi transcrierea ei tipărită. Alt­fel cine să Ie poată citi în în­tregime cind descifrarea inte­grală ne-a luat, celor care ne-am dedicat ei, lungimea unui secol 7“. ♦ Finalizindu-se, la sfirşitul acestui an, prin apariţia ultimu­lui ei volum, in ordinea publi­cării, Fragmentarium român şi german, ediţia naţională­­1, deci, practic, tipărirea cuprinsu­lui tuturor caietelor eminescie­ne, odiseea manuscriselor poe­tului rămine încă departe de a fi una încheiată. Asemănate nu de puţine ori cu caietele lui Leonardo da Vinci, ori cu cele ale lui Paul Valéry, manuscri­sele eminesciene vor rămine, în continuare, un teren fertil de cercetare, In primul rînd pen­tru eminescologi, şi unul dintre cele mai de preţ tezaure ale spiritualităţii româneşti dintot­deauna. Pagină realizată de NICOLAE ŢONE Reproducerea fotografiilor : V. TANASOF

Next