Scînteia, august 1964 (Anul 33, nr. 6335-6365)

1964-08-08 / nr. 6342

D­e-a lungul călătoriei pe Valea Trotuşului mi-a fost adeseori dat să văd, în camerele de comandă ale unor termocentrale şi com­binate, panouri pe care se pot citi toate datele privind acti­vitatea, pulsul unuia sau al altuia dintre aceste organisme industriale. Dar marele puls al văii ? Al tuturor energiilor înmănuncheate pe firul rîului devenit în anii din urmă una dintre principalele magistrale economice ale ţării ? O astfel de „cameră de comandă’, consemnînd dinamica de fiecare zi ■a văii, am descoperit-o în... biroul de mişcare al gării Adjud, oraş în apropierea căruia Trotuşul îşi în­cheie existenţa. Aici, etapă a stră­vechilor drumuri ale sării şi păcu­­rii, e consemnat în termeni ceferişti (număr de vagoane, tonaje, destina­ţii) fluxul de produse industriale care poartă amprenta amplelor pre­faceri din cuprinsul văii. Curiozitatea m-a împins să-i refac biografia, începînd cu prima vîrstă. De la izvor. Undeva în Carpaţii ră­­săriteni, pe sub crenelurile cetăţii de piatră a Munţilor Giucului, la peste 1 400 de metri, în zona ultimelor stîni şi fineţe, o sclipire argintie ca o rază de lună nu se stinge niciodată într-o poiană străjuită de brazi. A­­bia prizăritul fir de apă, pe care cîţiva cerbi şi căprioare însetate l-ar putea sorbî dintr-o înghiţitură, are însă atîta putere de viaţă in­cit, la maturitate, împreună cu a­­fluentul său, Tazlăul, se dove­deşte capabil, printre altele, să dea de băut termocentralei din Borzeşti 50 000 de metri cubi la fie­care oră, adică atît cît ar consuma 150 de oraşe ca Oneşti. Luîndu-şi rămas bun de la locul natal — cătu­nul Făgeţel, comuna Frumoasa — T­otuşul, pe care-l treci lesne cu pi­­c,­­ oul aproape fără să-l observi, de­vine la Lunca de­­Sus şi mai ales la Ghimeş un rîu in toată puterea cu­­vîntului, deasupra căruia sînt silte să se arcuiască viaductele căii fe­rate Ciceu-Adjud. Pasul Ghimeş-Pa­­lanca, mai puţin gîtuit decît ar fi de bănuit ca loc de trecere prin Car­­paţi, nu are dramatismul geologic al replicii sale de la miazănoapte, Cheile Breazului. Dar aici, oglindin­­du-se calm în Trotuş, dăinuie pînza de un verde întunecat a pădurii spînzuraţilor, decorul tragicului epi­sod care a inspirat romanul lui Re­­breanu... . + Din trecătoare pînă la Comăneşti, rîul desparte Munţii Ciucului de Munţii Tarcăului şi pare un pădurar­­iu prea grabit, fluierînd încetişor printre dinţi cîntecele brazilor şi fa­gilor întîlniţi în drum. La fiece răs­pântie se istorisesc poveşti vînăto­­reşti cu mistreţi şi urşi, cu vulpi şi cerbi. E zona forestieră a Tro­tuşului, care adună în valea lui nu numai afluenţi lichizi, ci şi rhiri de buşteni călătoriţi pe albiile înguste ce leagă şirul de parchete de cele cîteva fabrici de cherestea — de la Lunca de Mijloc pînă la Căiuţi. In ordinea pătrunderii în Valea Trotu­şului, a prelucrării industriale, sutele de mii de metri cubi de buşteni doborîţi într-un an reprezintă întîia dintre bogăţiile ce-şi găsesc valori­­ficarea în această vale. Punctul cel mai înalt al valorifi­cării : Combinatul de industrializare a lemnului din Comăneşti. Pe locul unor foste păşuni şi mlaştini, maşini de înaltă tehnicitate — conduse de mîini care au făcut saltul de la to­­porişcă şi joagăr la butoanele co­menzilor automate — nasc din co­drii Trotuşului plăci fibrolemnoase, placaj şi, zilnic, cite 1 800 de scau­ne. Muncitorii, nouă din zece, sunt trotuşeni, asemenea brigadierului Nicolae Frăţilă de la fabrica de mobilă curbată. A lucrat în căr­bune, în petrol, la pădure, pînă a ajunge aici cel mai iscusit dintr-un colectiv evidenţiat lună de lună în întrecere, care frezează tot felul de repere alcătuind scaunul, măsuţa de radio şi de televizor. Mă­suţa de televizor, într-o vale unde lemnul, din generaţie în generaţie, nu ajungea mai mult decît simplă seîndură ! Volumele moderne, de un galben tonic, ale acestui combinat mar­chează cea mai tînără prezenţă in­dustrială în peisajul comăneştean. Dar cea mai veche, mai de tradiţie, care îşi lasă pecetea pe existenţa a­­cestei aşezări, este prezenţa mine­lor de cărbuni. Sistematizările şi modernizările săvîrşite în anii din urmă, redeschiderea vechii mine Vermeşti, inundată în timpul războiu­lui, înlocuirea cailor prin locomo­tive Diesel şi electrice cu troleu, re­ducerea substanţială a consumului de lemn prin folosirea elementelor prefabricate din beton şi metal, se cer exprimate printr-un prea lung şir de cifre. îmi pare însă că un transport, un neobişnuit transport din această primăvară reuşeşte să sintetizeze... Pe adresa „Muzeul teh­nic — Bucureşti”, minerii din Comă­neşti au expediat vagoneţi de lemn, o lampă cu feştilă, un jgheab cu furcă — unelte de care s-au des­părţit, lesne de înţeles, fără nici o strîngere de inimă. Cea mai mare parte a cărbunelui are de parcurs un drum foarte scurt pînă a se transforma în lumină şi căldură. Pleacă la vecin , termocen­trala din Comăneşti, care a împlinit în iulie zece ani de viaţă. Semnifica­tiv , în acelaşi an cînd şi-a luat zborul din termocentrală primul stol de kilowaţi, comuna de odinioară, Comăneşti, a fost declarată oraş. Energiile astfel conectate pot fi ur­mărite în configuraţia noului cartier Zăvoi unde, printre plopi piramidali, se aliniază cîteva sute de aparta­mente moderne , în lumina electrică pretutindeni pătrunsă, nu numai în centrul dominat cîndva de palatul lui Ghica. — Sînt născut aici. O bună parte din viaţă mi-am petrecut-o ca mi­ner şi vagonetar, dacă n-aş adăuga la aceasta şi profesiunea de şomer, pe care mi-o impunea adeseori „Creditul carbonifer". De la mine de acasă pînă sub masivul Lapoş,­ la mina Livada, băteam zilnic pe jos, dus şi întors, 28 de kilometri. Acu­ma minerii noştri călătoresc cu auto­buzul — mi-a spus un bărbat cu păr argintiu şi o faţă frumoasă, Ştefan Coşa, martor şi părtaş al fiecărei cărămizi înzidite şi al fiecărei flori plantate în urbea lui. El, fostul mi­ner, este preşedintele sfatului popu­lar al aşezării minereşti. ★ Trenuleţul electric se împlîntă în noaptea pămîntului. Am pornit-o spre palatele sculptate în adîncurile Văii Trotuşului. De jur împrejur, sare. Totul e sare în aceste străfunduri de la Tîrgu-Ocna. Pînă şi încăperea cantinei de lîngă „peronul" micii gări din adine are pereţii, părînd de marmură, din aceeaşi materie a­­flată în solniţele de pe masă. Privind de pe nişte balcoane de lemn, sub picioarele noastre se cas­că hăul de 40 de metri. Sîntem în mina „Moldova nouă", palat de o geometrie ireproşabilă, creat de-a lungul unui sfert de veac. Faţă de o mină de cărbuni, impresia este co­pleşitoare. Acolo spaţiile sînt strim­te, apăsătoare. Aici — de necrezut că te afli sub pămînt­­ — spaţiul gol este imens : cîteva catedrale alătu­rate în jurul unui pilier de siguran­ţă, de dimensiunile blocului-turn din Piaţa Palatului. Ecoul puşcăturilor se prelinge pe sub bolţi, havezele taie, iar de-a lungul unui veritabil triaj, care îşi întinde tentaculele şi­nelor spre frontul de lucru, sarea îşi începe călătoria spre multe dintre minunile chimiei moderne, ajungînd şi în buzunarul hainei dumitale, unde păstrezi portofelul de polivinil. Zilnic, aproape 500 de tone, în ul­tima vreme, salina din Tîrgu Ocna şi-a dublat producţia , o dată cu in­trarea în funcţiune a noii electrolize de la Combinatul chimic din Bor­zeşti. Oricît de ciudat ar părea la pri­ma vedere, prin salină nu se înţe­lege doar mina, ci şi parcul de sonde de la Gura-Slănic, situat pe drumul care duce spre „perla Văii Trotuşului", cum e răsfăţată vestita staţiune balneo-climaterică Slănic- Moldova. Treaba minerului o face aici, la sonde, jetul de apă trimis la cîteva sute de metri în masivul de sare, spre a o aduce la supra­faţă în chip de saramură. Cărăuşia spre electroliza din Borzeşti o înde­plineşte fără popas, cale de 22 de kilometri, saleductul. Tovărăşie îi ţin alte conducte, ple­cate mai de departe : cele de ţiţei şi gaze de sondă, care pătrund în Valea Trotuşului dinspre schelele Moineştilor. Zece zile sunt suficiente acum, în 1964, pentru a se extrage tot ţiţeiul moldovenesc din anul 1938. Cantitativ. Iar calitativ, faţă de trecut, notabil e faptul că ţiţeiul mol­dovenesc îşi află valorificarea pe aceleaşi locuri de unde este extras. Astfel, o parte din şuvoiul negru urcă în coloanele argintii ale rafi­năriei Dărmăneşti, iar restul îşi con­tinuă drumul spre instalaţiile de prelucrare ale unei şi mai puternice şi mai moderne rafinării — cea din Oneşti. De unde, această de mult ştiută „păcură amestecată cu apă, pe care ţăranii noştri au obicei de o folosesc la unsul osiilor de la că­ruţe" (Dimitrie Cantemir) ajunge să fie folosită la unsul osiilor... petro­chimiei. T­oate drumurile duc spre ceea ce poate fi numit Hu­nedoara petrochimiei ro­­mîneşti: Complexul O­neşti-Borzeşti. Trotuşul, cu evantaiul său de ape, a­­tinge aici maturitatea. Afluenţii cei­lalţi de un fel deosebit — ţiţeiul, ga­zul metan, sarea — pătrund şi se răspîndesc pe cele mai neaş­teptate căi în inima industrială a văii. Sutele de instalaţii (prin care doar pentru a trece turistic ţi-ar trebui, probabil, cîteva săptă­­mîni) sunt materializarea a mii sau zeci de mii de reacţii cuprinse în paginile cele mai proaspete ale chi­miei moderne de sinteză. La capătul drumului, dincolo de pragul polime­­rizării, zecile de produse care pără­sesc Valea Trotuşului vag de mai păstrează, în tainiţele lor molecula­re, memoria întunecimii ţiţeiului, a gustului sării sau a imponderabili­tăţii gazului metan. Căci noua lor valoare îi estompează pe strămoşii de dinaintea genezei petrochimice. Acest complex, care înscrie una dintre cele mai reprezentative pagini ale industrializării socialiste înfăp­tuite sub conducerea partidului — materializare a puternicului avînt al industriei chimice — constituie el însuşi o „polimerizare" , dintre is­cusinţă, elan, inteligenţă tehnică şi fluxul generos al unor stră­vechi bogăţii naturale. Iar tot ceea ce se săvîrşeşte în perimetrul celor o mie de hectare de petrochi­mie, de-a lungul a opt kilometri de uzine şi instalaţii, prin cei patru „fraţi" industriali: combinatul chi­mic, termocentrala, rafinăria şi com­binatul de cauciuc şi produse pe­trochimice, stă sub semnul înţelept al valorificării superioare, înţelep­ciunea poate fi urmărită de la o in­stalaţie la alta, în gama largă de produşi, în împletirea măiastră a fluxurilor tehnologice — conducînd, toate, spre un grad tot mai accentuat de valorificare. Dar, în acelaşi timp, pe vasta planşetă a Complexului impresionează înţeleaptă cooperare dintre cei patru fraţi care nu întîm­­plător au fost aşezaţi unul lîngă celălalt. Revenind în repetate rîn­­duri pe Valea Trotuşului, am putut observa, de la un an la celălalt, cum aceste legături se înmulţesc, devin polivalente, cuprinzînd în reţeaua lor, mereu mai strîns, bogăţiile moldo­veneşti. O circulaţie reciprocă, in­tensă şi subtilă, stabileşte legături dintre cele mai organice. Valorifica­re pe verticală şi pe orizontală. In sfîrşit, înainte de a pătrunde pe cele patru mari porţi, pe rînd, e util să notăm că lucrează aici peste 12 000 de oameni (faţă de cei 212 salariaţi din industria chimică a re­giunii Bacău din anul 1938­­) ; de a­­semenea, că aceeaşi industrie, a aceleiaşi regiuni, a înregistrat între 1950—1963 o creştere de aproape 70 de ori. Dedesubtul acestei creşteri, iscălitura cea mai apăsată aparţi­ne, evident, Complexului Oneşti — Borzeşti. Imaginea dominantă a muncii în Complex este a omului lîngă aparate. Ochiul omenesc fixează ochii verzi, roşii şi galbeni de pe panouri. Iar faptul că atît combinatul chimic cît şi cel de cau­ciuc au, fiecare, peste 20000 de a­­parate de măsură şi control este prin sine însuşi un poem al auto­matizării, fără adaos de comen­tariu. Ce este sala de comandă a ter­mocentralei decît un vast triaj de energii ? Luminile purpurii semnali­zează călătoria fără oprire a fluxu­lui spre ţinte mai apropiate (unită­ţile complexului) sau mai depărtate (Focşani, Roman, Bîrlad). Aici, în odihnitoarea încăpere de un vernil blind, cea mai liniştită din toată termocentrala, afli că un foarte în­semnat transport de energie garea­ză la combinatul chimic ; el singur întrece consumul întregului Bucureşti dinainte de război. Dispecerul de serviciu stă calm la masa lui pe care tronează şapte telefoane şi greu îţi vine să crezi, urmărindu-i gestu­rile relaxate, că în acest timp el are în custodie o producţie de energie electrică întrecînd cu jumătate pe cea iscată în 1938 în cuprinsul ţării întregi. îmi întrerupe gîndurile invitaţia directorului Constantin Zoiţeanu de a coborî de la „timonă" spre „sala maşinilor" acestei nave în continuu mers. (In ordinea vechimii e, se re­comandă, „cetăţeanul III" al termo­centralei. Bărbatul acesta nespus de subţire, cu o privire pătrunzătoare şi o mustaţă ca mătasea porumbului, a urcat pe rînd treptele de la mais­tru la director). In drum spre lumea trepidantă a cazanelor şi turbogeneratoarelor, aflu că, în întîmpinarea celei de-a XX-a aniversări, colectivul termo­centralei a îndeplinit de pe acum două treimi din angajamentul anual de economii peste plan la preţul de cost. 175 MW reprezintă puterea in­stalată dar, datorită unei serii de măsuri în exploatare, ea a crescut la 210 MW, ceea ce echivalează BI­ cazul. Comunistul Gheorghe Oprea, maistru principal de reparaţii caza­ne, nu s-a mişcat de curînd vreo 30 de ore din secţie. Felul cum a ştiut să organizeze şi să însufleţească munca lăcătuşilor, mecanicilor, su­dorilor şi şamotorilor se reflectă în realizarea unei intervenţii urgente : o zi şi jumătate, în loc de cinci zile. Economii: 100 000 lei. Cu nouă ani în urmă, absolvent al şcolii profesionale, a început-o ca fochist. Şi a reuşit să întreţină, nestinsă, flacăra învăţăturii : a terminat li­ceul seral şi o şcoală de maiştri fără frecvenţă. Căci „frecvenţa" lui au consemnat-o cazanele de la Borzeşti. In calmul şi siguranţa ca­merei de comandă, în culoarea pur­purie marcînd fluxul statornic de ki­lovaţi­e şi ceva, dacă priveşti cu atenţie, din kilovaţii de energie ai unor astfel de oameni. ★ Sus, la 74 de metri, pe unul dintre cele mai înalte catarge ale com­plexului. De aici, de pe blocul reac­torului şi regeneratorului instalaţiei de cracare catalitică, cuprinzi Valea Trotuşului, zona ei petrochimică, în­tr-o imagine de machetă. Cu ascen­sorul am urcat pînă aici cele zece neobişnuite etaje de cîte şapte metri fiecare. Sub tălpi şi în palmele prin­se de balustrada metalică, se simte trepidaţia surdă a „furnalului" pe­trolier, la vîrful căruia iau un in­terviu operatorului Gheorghe Creţu — la el acasă pe aceste scăriţe şi pasarele argintii. Prin instalaţiile rafinăriei care ră­sar din loc în loc ca nişte fantastice încrengături, de la prima (desalina­­rea electrică) pînă la ultima (cocsa­­rea întîrziată), se scurg anual un milion şi jumătate de tone de ţiţei, prefăcute într-o gamă întreagă de produse diferenţiate după valoare, între banalul petrol şi preţioasele fracţii destinate cauciucului. La sol nu mişcă frunza, zi crista­lină de vară, dar aici sus stăpîneşte vîntul, trece peste fraze şi le vălu­­reşte. Gheorghe Creţu întinde bra­ţul spre zare ca să-mi arate Brătila lui, în care s-a născut. A plecat, zice, de acolo de unde se chinuia cu un petic de pămînt. Şi rafinăria, a­­daugă, tot aşa a plecat : de la cîm­­pul gol. Şi, de unsprezece ani în­coace, au crescut amîndoi împreu­nă : acest trotuşean şi rafinăria de pe Trotuş. A fost constructor,­a des­cărcat la rampă utilaje şi materia­le, a devenit distilator, măsurător, fochist — şi iată-l operator. Regla odinioară brăzdarul plugului, re­glează acum regimul tehnologic al fracţionării, stăpîn pe tainele ben­zinei, motorinei şi gazelor. Biografia lui şi a familiei lui e atît de tipică pentru destinul oamenilor de pe Tro­tuş, îneît oricînd un nume ar putea fi înlocuit prin alte o mie. Ascultîndu-l, îmbrăţişam priveliş­tea de la picioarele noastre. Printre toate instalaţiile argintii, una sin­gură e roşie . Complexul de refor­mare catalitică, aflat în plină con­strucţie. O dată cu intrarea lui în funcţiune (benzină de 90 octani, benzen, hidrocarburi aromatice) gradul de valorificare al ţiţeiului se va adînci. Gheorghe Creţu a urmat în urmă cu cîţiva ani cursul de calificare, învăţînd matematică, chi­mie, tehnologie. Iar recent a ispră­vit cursul de specializare, învăţînd despre aparate de măsură şi con­trol, analize de laborator şi altele. Pe linia cunoştinţelor atîtor oameni ca Gheorghe Creţu, specializarea aceasta tehnică îmi pare a fi sen­sibil asemănătoare cu valorificarea din rafinărie, ajunsă în pragul re­formării catalitice. Tot o adîncire. Continuă. + Dehidrogenare, rectificare, poli­merizare, coagulare... Pentru fiecare dintre aceste etape ale drumului care conduce de la gazele de rafi­nărie pînă la masa solidă de un negru-cafeniu a cauciucului sinte­tic românesc, au fost clădite străzi şi cartiere întregi de instalaţii şi hale. Toate laolaltă alcătuiesc un veritabil oraş, în care „blocurile" sunt numerotate prin litere şi cifre. Ca să te orientezi, parcă îţi vine să spui : microraionul polistiren, magistrala cauciucului, cartierul a­­cetonei, uliţa dehidrogenării... Primele tone de cauciuc, în pri­măvara lui ’63. Primele tone de polistiren, în iarna lui ’64. Combi­­natul-oraş e cel mai tînăr membru al complexului. Producţia lui a­­nuală e suficientă pentru a „încăl­­ţa" un sfert de milion de autoca­mioane. Grăitoare pentru propor­ţiile sale sunt şi cele peste 25 000 de tone de utilaje montate aici. Iar dacă conductele din combinat s-ar întinde în linie dreaptă, lun­gimea astfel realizată, de vreo 350 kilometri, ar depăşi distanţa dintre capitala petrochimiei şi capitala ţării. Tocmai aceste conducte fac să nu se prea vadă nimic din zbu­ciumul lăuntric al materiilor din care se naşte cauciucul, pînă a­­proape de sfîrşit, la coagulare. Dar cine trebuie să vadă, vede — şi încă mult mai exact şi mai bine decît ar face-o ochiul omenesc. Sînt aparatele de măsură şi control, prezente la cea mai neobservabilă răspîntie de drum din marele labi­rint petrochimic. Mîinile prin care trece cauciucul sînt, de fapt, benzi transportoare, cîntare automate, piese. Şarja de „Carom", ca şi ba­loturile de cîte 25 de kilograme, în­velite în polietilenă şi ambalate în saci, le mîngîi, conform vechiului precept igienic, cu ochii, nu cu mîna. Sub mult mai multe înfăţişări ţine să se recomande polistirenul — doar e cunoscută şi unanim preţui­tă pasiunea pentru travesti­uri nu­trită de masele plastice. Expandat, antişoc, de uz general, de fiecare dată altul, polistirenul provoacă ui­mire. Aici — pulbere cristalină, a­­semănătoare cu sarea. Dincoace — în chip de mărgele roşii, galbene, verzi. Dincolo — ciudat şi albicios calup de dimensiuni întrecînd pe cele ale unui pat-studio. Cineva te îndeamnă să ridici de jos calupul. Zîmbeşti... Deprins, prin instinct, cu raporturile fireşti dintre volum şi greutate, rămîi surprins cînd acel cineva, fără să se tulbure, saltă pe umeri un metru cub din acest poli­stiren expandat, de 50 de ori mai u­­şor decît apa. Lesne de presupus că datorită unor atît de variate în­suşiri, aproape nu există industrie care să nu-i ofere viză de trecere. Tavă şi ceşcuţă, jucărie şi amba­laj, carcasă de televizor şi piesă de automobil — polistirenul de la Oneşti este unul dintre cei mai ta­lentaţi propagandişti în slujba pe­trochimiei. Lîngă un reactor din secţia poli­merizare, concentrată asupra şar­jei proaspăt introduse în prepara­­ţie, întîlnesc o femeie în halat albas­tru. Maistru chimist. Pînă nu de mult, Elena Bărbulescu a lucrat la Săvineşti. Şi-a urmat soţul, montor în cadrul complexului, şi iat-o aici, vînturînd în palmă perle de diferite culori. In gestul ei e ceva din felul cum cîntăresc oamenii la treieri, boabele de grîu. Evident, treierişul polistirenului se călăuzeşte după mult mai complicate criterii de ca­litate. După legendarul stejar din Bor­zeşti, nici un alt arbore n-a mai dus atît de departe faima Văii Tro­tuşului decît o duce astăzi marele ei arbore de cauciuc. P­e coridorul dispecerilor s-a aprins un anunţ lumi­nos. Atmosferă de studio radiofonic sau de platou de filmare. Se emite ? Se filmează ? Trebuie să-ţi ţii pînă şi răsuflarea. Citesc pe sticla luminată : „Linişte ! Se ţine şedin­ţa operativă". Ceasul electric din perete arată ora 12. Totdeauna la această oră, cu o exacti­tate de cronometru, în difuzoarele şi aparatele de radio din aproape cincizeci de locuri ale combinatului chimic se aude vocea baritonală a dispecerului-şef: — începem şedinţa operativă de azi. Evaporarea... Raportaţi vă rog ! Toţi ascultă. Teleconferinţa e o puşculiţă de economisire a timpului. Şedinţă fără întîrzieri, fără aştep­tări, fără pauze. Scurt, concis, la obiect. Adeseori rapoartele sunt a­­nimate de intervenţii critice, de în­trebări sau de cereri adresate u­­neia sau alteia dintre secţii. Com­binatul Intr-o oră. Intr-o oră — pulsul activităţii de o zi a zeci de instalaţii care dau o producţie, în 24 de ore, de circa trei milioane lei. Din 1960 pînă as­tăzi s-au ridicat trei vaste uzine. Una, avînd în centrul ei electrolize­le, a doua — sectorul de insectici­de (principalul furnizor al ţării), a treia — policlorura de vinil. De la început şi pînă astăzi, producţia combinatului a crescut de aproape opt ori, ilustrare­a marilor creşteri înregistrate de industria noastră chimică în ansamblul ei. Numai da­torită noilor instalaţii intrate anul acesta în funcţiune, valoarea pro­ducţiei creşte la peste un miliard lei. Tînărul colectiv al combinatului se poate mîndri cu o performanţă uni­că : din primul an de producţie pînă azi, steagul de întreprindere fruntaşă pe ramură i-a revenit de trei ori consecutiv, astfel încit el a rămas la Borzeşti în stăpînire defi­nitivă. Maturizare rapidă ! Spicuiesc din cartea de aur: „Munca depusă în această ţară doar în cîţiva ani este exem­plificată de realizările Combinatu­lui chimic — Borzeşti, pe care am avut norocul să-l admirăm în aceste zile. Sunt demni de laudă oamenii care au construit marea fabrică şi oraşul învecinat... Firma italiană „De Nora" — Milano". Soră a polistirenului, policlorura de vinil plecată din Borzeşti pe căi­le atît de felurite ale industriei ma­selor plastice poate fi, după nevoie, piele, metal, sticlă. Iar la ori­gine ? Gaz metan şi sare. înseşi in­stalaţiile uzinei de P.V.C., în succe­siunea lor, prezintă aspectul unei metamorfoze. La început, pătrunzi într-o uzină electrică, străbaţi apoi un vast peisaj de rafinărie, iar la sfîrşit, acolo unde polimerul se pre­găteşte să-şi găsească odihna în saci, treci printr-un univers de pulbere albă. Complexitatea, nivelul de automatizare au dus la crearea unor tablouri de comandă în lungi­me de peste 30 de metri. Operatorii chimişti de la secţia „purificare", care au de parcurs lungi şi întorto­cheate drumuri prin labirintul insta­laţiilor, sunt înzestraţi „la purtător" cu aparate radiotelefon. Instalaţiile capătă astfel nu numai ochi, ci şi urechi şi glas. Operatori, operativi­tate... Interesul tehnic îţi este captat chiar c­e la poarta uzinei, unde se săvîrşeşte cracarea gazului metan. Acetilena se obţine aici cu ajutorul Victor VlNTU Foto : A. Cartojan (Continuare în pag. IV-a) V­alea valorificărilor ★ ...Dar ca să poată încăpea în imagine întregul Complex Oneşti-Borzeşti, fotografia aceasta ar fi trebuit să se întindă, in lungime, pe un spaţiu de vreo patru ori mai mare Operatorul din instalaţie (stînga) comunică prin radiotelefon — scutind lungi şi întortocheate drumuri — cu cel din sala de comandă (dreapta). Operatori, operativitate... Costache Sava, directorul general al Combinatului chimic Borzeşti, abor­­dînd subiectul său preferat: munca de cercetare Lemnul ajuns pe mina (mai corect spus : in maşina) brigadierului Nico­lae Frăţilă. O treaptă a valorificărilor trotuşene Nr. 6342 S­C­Î­N­T­E­I­A Pag. 3

Next