Scînteia, decembrie 1964 (Anul 33, nr. 6457-6487)

1964-12-19 / nr. 6475

Nr. 6475 SCt­ TEII ION CREANGA Doi buni prie Emiterea unei medalii comemorative, geminate, hotărîtă de Comitetul naţio­nal pentru sărbătorirea celor trei sfer­turi de veac de la moartea marelui humuleştean, în bronzul căreia Emi­­nescu şi Creangă să-şi reapropie feţele dogorite de aceeaşi căldură a priete­niei, pe care au cunoscut-o şi în viaţă, răspunde întrutotul unei situaţii, bio­grafice, de fapt. Totul, s-ar zice, era făcut să-i des­partă. Şi diferenţa de vîrstă, şi pregă­tirea intelectuală, şi natura aspiraţiilor lor literare, şi cu toate acestea totul a concurat să-i apropie şi să-i lege într-o continuă şi indestructibilă amiciţie, în­temeiată pe înţelegere şi admiraţie, din toamna anului 1875, cînd s-au cunoscut şi pînă în pragul acelei zile de 15 iu­nie 1889, cînd unul din ei se pornea, cu şase luni mai devreme, pe marele drum al eternităţii. Căci oricît de pitoreşti ar fi legen­dele, şi ele conţin, întotdeauna, mai mult decît un grăunte de adevăr, şi ori­cît ar fi adăugat la ele fantezia colpor­torilor, biografi de autoritate sau simpli oameni de pe stradă, care i-au urmărit cînd în crîşma de la Bolta Rece, cînd în cele din marginea Eşilor, prelungind libaţiile şi golind vinul din ulcele ; ori­cît i-am vedea stând, într-o rină, pe iarbă, sub un copac din ogradă sau pe prispa bojdeucii din Ţicău, dezbătînd probleme didactice sau citindu-şi unul altuia din inspiratele lor poeme sau po­veşti, şi oricît ne-am încrede memoriei lui George Panu, cel mai insidios de­sigur dintre memorialiştii Junimei, în care „ţărăniile“ lui Creangă, cum însuşi le designă, aveau mare trecere binedis­­punînd la digestie, în hazul, nu numai al patronilor literari şi politici, dar şi al lui Eminescu — şi mai cu dreptate este a spune că prietenia dintre Crean­gă şi Eminescu e, într-un fel, predesti­nată, şi că ea se clădeşte atît pe iden­titatea de preocupări, cît şi pe înalta preţuire pe care şi-o poartă unul altuia, pentru creaţiile lor artistice. Revizor şcolar, aproape un an de zile, peste două judeţe, la proprie alegere, deoarece, cum însuşi spune, cunoaşte­rea ţăranului îl interesează mai presus de orice, Eminescu pune în îndeplini­rea oficiului său pedagogic pricepere şi pasiune. Inspecţiile sale, oglindite in atîtea memorabile procese-verbale şi rapoarte, bogate în iniţiative de-a drep­tul revoluţionare la timpul acela, stau mărturie. Institutorul Ion Creangă, pe de altă parte, trecut şi prin sita şcoalei normale, condusă de Titu Maiorescu, era un nume notoriu în lumea dascăli­i de acad. Panaitescu PERPESSICIUS lor din Iaş) şi ca autor de manuale di­dactice, iar „Metoda nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei I-a primară“, abecedarul apărut în 1868 şi care se va tipări în peste 25 de ediţii, ajunsese la a IX-a ediţie, în august 1875, cînd cei doi scriitori se cunosc, cu prilejul unei conferinţe a învăţătorilor, la Iaşi, con­dusă de revizor şi la care Creangă în­suşi îşi expune „metodul logografic“, cum se exprima revizorul în raportul său oficial. Un an mai tîrziu, şi la îndemnul lui Maiorescu, Creangă tipăreşte, tot în colaborare, un comple­ment al abecedarului­­ din 1868, pe titlul „Povăţuitoriu la cetire prin scrie­re după metoda fonetică“, ceea ce dă revizorului Eminescu prilejul să înain­teze ministerului elogiosul raport din 26 mai 1876, în care sînt pe larg anali­zate meritele celor două manuale, cît şi distincţiile dintre vechea metodă „rutinară şi mecanică“ şi cea nouă, în­temeiată, în primul rînd, pe intuiţie. Este, adăuga revizorul, „deosebirea dintre învăţămîntul viu şi intuitiv şi mecanismul mort al memorării de lu­cruri neînţelese de copii, este deosebi­rea dintre pedagogie şi dresură. In­tr-adevăr prin metoda veche a silabi­­sării şi memorării mecanice de semne şi cuvinte, inteligenţa copiilor nu era cu mult mai bine tractată decît in­teligenţa unui animal, care se de­prinde, prin frică şi silă, la o mul­ţime de apucături automatice, de care nu-şi poate da seama“. Iar învăţătorul care predă după „metoda nouă“ nu mai e vechiul învăţător, „sever şi ţea­păn, cu vergile în mînă, ci un suflet uman, care scoboară la treapta sufle­telor copilăreşti, şi le disciplinează nu le silueşte“. Atari recunoaşteri, astfel formulate, de un cunoscător aşa de avi­zat al problemelor învăţămîntului, cum era Eminescu, Creangă le va fi înre­gistrat cu recunoştinţă, nu numai cu satisfacţie. Intre 1875, anul debutului la „Con­vorbiri literare“, şi 1881, anul „Aminti­rilor din copilărie“, creaţiunea literară a lui Creangă e, în marea ei majoritate, folclorică, şi ea constituie, neîndoios, încă una din acele punţi de legătură, care au înlesnit şi consolidat marea prietenie a celor doi scriitori din Mol­dova de Sus. De magia basmelor co­pilăriei, Eminescu nu s-a vindecat niciodată. Şi-a amintit de ele, în poe­me mai timpurii, cînd crivăţul cu iarna din nord vine în spate , le-a cîntat în sonetul de mai tîrziu, cu poveşti şi doine, ghicitori, eresuri, ce fruntea de copil i-o-nseninară, aşa cum în anii stu­denţiei vieneze a transcris din comuni­care orală un număr de basme, în frun­te cu Călin Nebunul, sau a transfigurat un crîmpei de basm din Bihor în mira­culosul poem al lui Făt Frumos din Lacrimă, aşa cum în anii studenţiei berlineze avea să toarne în tiparele poemelor cele două basme, culese de Kunisch, şi aşa cum mai tîrziu, pînă în anul prăbuşirii, nu va înceta să acorde folclorului de toate speciile, liric, epic, dramatic şi paremiologic întreaga sa a­­tenţie. Intîlnirea cu marele făuritor de basme Ion Creangă, pe care-l va de­creta magistru al basmului fantastic, avea de ce să-l bucure, iar rîvna ace­luia de a solicita în continuu izvoarele folclorului i se părea demnă de a fi dată ca exemplu. Ceea ce şi face în articolul din 5 ianuarie 1877, din „Cu­rierul de Iaşi“, cînd învinuieşte recent apăruta revistă „Colectorul literar“ de la Piatra-Neamţ că publică traducţiuni îndoielnice, în loc să exploreze tezau­rul popular. „Dar, la dreptul vorbind, scria Eminescu, la Piatra, într-un ţinut muntos, plin de legende, de proverbe, locuţiuni, apoi de localităţi istorice. «Colectorul» nu găseşte ce să culeagă ? Un muntean de baştină, născut aseme­nea în ţinutul Neamţului, e Ion Crean­­gă. Citit-au vreodată colectorii pe Dă­­nilă Prepeleac, pe Soacra cu trei nu­rori, şi altele, ca să vadă care ar trebui să fie izvoarele din care să se inspire, şi cum vorbesc şi se mişcă ţinutaşii din Neamţ ?“ Poet ocazional, improvizând uneori din necesitate didactică, Ion Creangă era un prea mare artist al cuvin­tului şi un prea mare vraci al expresiei şi al psihologiei populare, ca să nu intu­iască şi să nu fie pătruns de farmecul inedit al poeziei lui Eminescu. Cînd în 1878, notează pe o carte de geogra­fie de la sfîrşitul veacului al XVIII-lea, a lui Amfilohie Hotiniul, că i-a fost dăruită de dl. Mihail Eminescu, emi­nentul poet, ba chiar cel mai mare poet al romînilor, Ion Creangă îşi exprima, simplu dar ferm, şi înainte ca „Scriso­rile“ şi „Luceafărul“ să fi fost create, convingerea sa adîncă în valoarea poe­ziei prietenului său. Dacă nu i-a cu­noscut manuscrisele, scrijelate de seis­mele variantelor, i-a surprins, de atîtea ori fruntea înnourată şi i-a înţeles gân­durile. Pentru că şi Ion Creangă, aşa cum o dovedesc manuscrisele cîte s-au mai păstrat, era din aceeaşi familie şi a cunoscut şi el demonul perfecţiunii ca şi grelele munci ale facerii. „Am scris lung, pentru că n-am avut timp să scriu scurt“, se scuza el, cu privire la „Moş Nichifor Coţcariul", şi formula cu osebire modestă, cînd e vorba de o capodoperă ca aceasta, trădează totuşi pe artistul exigent, stăpîn pe meşteşu­gul desăvîrşirilor. Iată pentru ce emiterea unei medalii comemorative, geminate, hotărîtă de Comitetul naţional pentru sărbătorirea a 75 de ani de la moartea lui Ion Creangă, se cuvine salutată cu nespusă satisfacţie. Am părăsit vastul şantier care este Piatra Neamţ, pornind spre Humuleşti. Oare cum îmi vor părea acele locuri unde s-a petrecut copilăria celui mai fermecător copil din literatura noastră ? Şoseaua asfaltată înscrie volute largi peste dealuri molcome. Pe aici, pe undeva, trebuie să fi fost codrul Bălau­­rului, acolo unde a poposit moş Nichifor coţcariul împreună cu jupînesica Maica, într-o noapte nedormită de răul privi­ghetorilor. Dar unde e harabaua lui moș Nichi­for? Cu 100 km pe oră, viteză brutală pentru, un asemenea peisaj, pătrundem în universul lui Creangă, în acea geo­grafie a „Amintirilor“, în acel ținut al Moldovei devenit­ legendar, ca Ithaca sau, poate, ca itinerarul argonauţilor. Pentru că nici un alt scriitor român n-a reuşit să apropie atît de mult de legen­dă nişte locuri atît de concrete, nişte fapte atît de cotidiene. Confruntări la Ozana Humuleşti. Contururile legendei se estompează în faţa celei mai stricte rea­­lităţi. Satul de altădată este astăzi car­tier al Tîrgului Neamţ. Ozana e o vale largă, cu mult pietriş şi cîteva fire de apă. Austeritatea anotimpului te împie­dică să descoperi acele cuiburi de um­bră şi răcoare, de soare şi vegetaţie, acele ştioaine în care sa scălda­tică. Un pod lung de beton leagă malurile ducînd spre un orăşel cu aglomeraţie specific urbană, cu clădiri joase, carac­teristice micior tirguri, dar şi cu un bloc de petru etaje, o şcoală modernă şi alte cîteva construcţii noi. Autocamioa­ne grele trec într-o parte şi într-alta spre parchetele forestiere, spre fabrica de cherestea. Şi totuşi, în această at­mosferă aproape citadină, universul „A­­printirilor“ se reconstituie încetul cu în­cetul, în planuri paralele, la savoarea trecutului adăugîndu-se prospeţimea noutăţii şi surpriza evoluţiilor. Aici au fost cireşul mătuşii Marioara şi prăjinile de cînepă doborîtă „palancă" la pămînt, aici este uliţa pe­ care cobora spre Ozana, la scăldat. Nică al lui Şte­fan a Petrii, din­colo, sub Cetate, se afla iarmarocul de unde a scăpat teafără pu­păza din tei. Dar cel mai impresionant document rămîne, fără îndoială, casa co­pilăriei, leagănul primelor gînduri, vi­suri şi năzdrăvănii ale povestitorului de mai tîrziu. O treaptă de piatră şi o uşă de lemn scundă, o tindă dreptunghiulară prin care pătrunzi în casa propriu-zisă. Hornul cu „prichiciul vetrii cel humuit“, lavițele rînduite de-a lungul pereţilor, grinzile de lemn ale tavanului, masa la care Nică descifra buchiile ceaslovului. Este o masă veche, mîncată de cari, adusă ca zestre din Pipirig de mama scriitorului. Aceasta e casa „Amintirilor“, dar tot atît de bine ți-ai putea imagina că in­­tr-un asemenea decor s-a petrecut po­vestea caprei cu trei iezi. E atît de iz­bitoare asemănarea încît mă aplec pen­tru o clipă asupra hornului, în căutarea iedului cel cuminte, mezinul scăpat din cumplita nenorocire. Interiorul e de o simplitate rar în­­tîlnită. Geometria nu cunoaşte aici linia curbă, frumusețea e realizată din linii drepte, verticale şi orizontale. De aceea, roata vîrtelniţei apare ca un neologism într-un text vechi, o inovaţie recentă, încă neasimilată. Imaginea acestui inte­rior e, indiscutabil, mai veche decît data „Amintirilor", echilibrul său perfect, sobrietatea sa elegantă vin dintr-un cla­sicism — dacă se poate spune astfel — popular, alcătuit de-a lungul veacurilor de experienţă şi gust artistic. Casă a copilăriei şi operă a maturi­tăţii. Sînt două construcţii ce par a se inspira reciproc. Amîndouă concentrează, exprimă în esenţe, marea bogăţie de experienţă, de spirit şi fantezie a po­porului. „L-am văzut pe Creangă" Bădia Zahei Grigoriu, nepot al lui Creangă şi custode al casei memoriale, ne îndrumă cu amabilitate spre locuinţa unui om care l-a cunoscut pe marele scriitor în ultimii ani ai vieţii. Trecem peste Ozana şi ne oprim în faţa unei case vechi, cu treptele de pia­tră lustruite de ploi şi de paşi. Cu bine­cunoscuta politeţe moldovenească, Du­mitru Şoimaru ne invită în casă, ne oferă scaune, voinic şi vioi încă la cei 85 de ani ai săi. Rudă mai îndepărtată cu Creangă, bădia Şoimaru îşi amin­teşte : — Eram prin clasa a lll-a primară. Creangă venise în acea vară pe la noi. Ţin minte că m-a chemat la dînsul, mi-a dat 10 bani şi mi-a zis: „Măi ţîcă, ia adă-ne dumneta o ocă de vin’. Cînd m-am întors rîdea împreună cu moşu­­mea, nu ştiu de ce. Apoi, m-a întrebat în ce clasă sînt şi cum învăţ. Altă dată a venit şi i-a cerut bunelului burefi. Avea poftă să mănînce bureji. După amintirile lui Dumitru Şoimaru, Creangă a trecut pe aici împreună cu Eminescu, în drum spre Văratec ori spre Mănăstirea Neamț. Se pare că Eminescu ar fi dormit într-o noapte în această casă. Imaginea lui Ion Creangă trăieşte intens în aceste locuri, confundîndu-se uneori cu viaţa Humuleştiului şi a hu­­muleştenilor. — Am cărţile lui. Cînd citesc parcă citesc despre mine, unde m-am jucat, unde am păşit — spune bădia Chifu, în vîrstă de 75 de ani, paznic al gospodă­riei colective. Printre colectivişti întîlneşti nume care descind parcă din „Amintiri“. Gheorghe Trăznea, e şeful brigăzii de construcţii, Ion Apetru­ lucrează la atelaje, iar Gri­­gore Oşlobanu, descendent, se pare, al popii, e membru în brigada de cîmp. Fiul său, Toader Oşlobanu, are 18 ani şi învaţă la S.M.T. meseria de tractorist. Familia sa locuieşte în Deleni. Pentru că, aşa cum spunea Creangă în prima frază a „Amintirilor", Humuleştii sunt un „sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi care se ţin tot de una : Vatra Satului, Delenii şi Bejenii“. Denumirile s-au păs­trat, dar­ înfăţişarea locurilor este alta. Am vrut să-l găsim pe Ion Apetrii şi am fost îndreptaţi spre Valea Seacă. Acolo unde Nică se ducea cu demîn­­care la lucrători şi în drum s-a lăsat ispitit de pupăza din tei. In Valea Seacă te întîmpină azi şase grajduri noi de cărămidă, cu aparate de radio pentru îngrijitori. Pipirig—Bistriţa—Broşteni In curînd Ozana sclipeşte în soare sub dealurile Pipirigului, unde ne întîmpină 0 surprinzătoare zi de aprilie. Din acareturile bunicului David nu se mai păstrează decît căşăria, o construcţie miniaturală, veche de un secol şi jumătate, cu pereţi din bîrne, cu aco­periş de draniţă încheiată cu cuie în patru muchii, bătute pe nicovală. Pro­prietarul actual e Stan Grigore Vasile, care ar putea fi, după spusele sale, stră-strănepot al lui David Creangă. In orice caz, a apucat în copilărie vechea casă, încheiată în cuie de lemn. Dis­cutăm sub podul căşăriei, în mireasma strujenilor de porumb, a otavei şi a amintirilor. Pe şoseaua pietruită, tractoa­re duc la remorcă lungi trunchiuri de stejar spre sectorul întreprinderii fores­tiere din Pipirig unde lucrează şi inter­locutorul nostru. ...Peste muntele Pătru Vodă a nins. Urcăm serpentine de o rară frumuseţe, cu coturi bruşte şi primejdioase, apoi coborîm în valea Largului, întâlnire cu Bistriţa. în stînga apele ei vin dinspre Broşteni, în dreapta, solzii de gheață ai lacului de acumulare de la Bicaz. Ninge cu soare. De fapt, toanele acestei naturi uluitoare aveau să-l mire pa Creangă însuşi, în urmă cu un secol şi mai bine, cînd în toiul lui martie... „unde nu dă o căldură ca aceea... Şi noi, la căldurile cele, ne ungeam cu leşie tul­bure, şedeam afară la soare cu pielea goală pînă se usca cenuşa pe noi şi apoi ne băgăm în Bistriţă de ne scăldam". Este cunoscutul episod cu caprele babei Irinuca, încheiat cu prăvălirea stîncii pesta casa gazdei. Se pare că locuinţa Irinucăi se afla între casa de azi a Ilenei Carază, căreia i se mai spune şi Ileana Dinpetri, aluzia la tancurile de cremene ce lucesc prin­tre brazi în spatele ogrăzii, şi casa nouă a lui Gh. Popescu. Există aici şi o stîncă prăvălită, dar nu se poate şti dacă e cea cu pricina. Din vremea lui Creangă a rămas însă bisericuţa din lemn de tisă, de o vechime impresionantă, declarată monument. In pridvorul ei învăța Crean­gă la şcoala lui Alecu Baloş, avînd de profesor pe Nicolae Nanu, al cărui mor­mânt, însojit de un bust, se află în preajmă. Broştenii „Amintirilor", cu case răzle­ţite, unde „nu se ruşina lupul şi ursul a se arăta ziua-miaza-mare" nu mai poate fi recunoscut azi. O întreprindere fores­tieră cu 8 sectoare de exploatare şi vreo 2 800 de muncitori a imprimat noi rit­muri în viaţa comunei, numărul caselor noi surprinde, intrînd în competiţie cu numărul celor vechi. Nu, aceştia nu mai sunt Broştenii lui Creangă, unde „doi oameni cu doi boi, la vreme de iarnă, abia îşi puteau scoate mămăliga". Dar nu-­i pare rău. De la Fălticeni in Ţicău Pe actuala stradă Ion Creangă din Făl­ticeni, la numărul 30, a fost casa lui Pavel Ciubotariul, gazda adolescentului din Humuleşti , iar sus, în culmea dealu­lui, te întîmpină împrejmuită de o linişte imperturbabilă, casa în care a locuit şi a scris ani în şir Sadoveanu, marele fiu spi­ritual al povestitorului din Humuleşti. Mergem mai departe. în căutarea acelei cîrciumi legendare, cu frumoasa crîşmăriță, fata vornicului din Rădăşeni Lăsăm în urmă o clădire masivă, din cărămidă netencuită, noua magazie a gospodăriei colective, şi identificăm cu greu, după bolta veche a cramei, locul unde se găsea lăcaşul de veselică al ca­­tihejilor. Acum se află aici o aşezare de gospodar, o casă arătoasă, ridicată de Pavel Perju, şeful brigăzii pomicole. După cum se vede, imaginile „Amin­tirilor" se întîlnesc pas cu pas, într-o revelatoare confruntare, cu peisajul şi rit­murile prezentului. ...„Amintirile" se întrerup la Iaşi, o dată cu sosirea la seminarul de la Socola. Dar oraşul de pe malurile Bahluiului păstrea­ză încă proaspătă, între peisajul indus­trial şi tabloul colorat al noilor cartiere, urma paşilor lui Creangă. Am văzut părul de la Bolta Rece unde se pare că ma­rele prozator întîrzia împreună cu Emi­nescu, am privit vechile turle ale bise­ricii Golia spre care Creangă îndrepta puşca să vîneze ciori, am răsfoit ma­nuscrise şi documente din arhivele Ia­şului, Foi îngălbenite de vreme, cu cali­grafie înflorată, aproape indescifrabilă. 1872, august 25: certificat eliberat lui Ion Creangă dovedind lipsa de mijloace şi imposibilitatea de a plăti taxele pen­tru internat ale fiului său, Constantin. In acelaşi an, ordinul de destituire din în­­văţămînt în urma raportului înaintat de mitropolie. Lista ar putea continua înde­lung. Împins de sărăcie, dar şi de mirajul a­­mintirilor, Creangă se refugiază în boj­deuca de pe dealul Ţicăului. Pentru că bojdeuca e, de fapt, o altă variantă a ca­sei părinteşti. Dacă lăsăm la o parte episodul de la Broşteni, savuroasele peripeţii de la „fa­brica de popi" din Fălticeni şi drumul spre Iaşi, vatra şi esenţa „Amintirilor" rămîn circumscrise în perimetrul de cîţi­­va kilometri al Humuleştilor, de-a lun­gul Ozanei „cea frumos curgătoare". Este un univers restrîns, ca un atom pierdut undeva, în imensitatea lumii, dar un atom ale cărui legi şi proprietăţi in­time pot dezvălui trăsăturile generale şi eterne ale cosmosului. Un atom care iradiază bucurie, opti­mism, sensibilitate, „li datorez recunoş­tinţă pentru că ne-a îmbogăţit copilăria şi viaţa" — notează cineva în cartea de impresii de la Humuleşti, pe unde au trecut în acest an aproape 80 000 de vizitatori. „Aici mi-am făcut o vi­ziune clară asupra bojdeucii pa care o vedeam ca prin ceaţă în închi­puire" (Nicu Pîrjol, navigator, Tulcea) „Nu te vom uita niciodată, dragul nostru şi scump povestitor" (elevii clasei a lll-a a unei şcoli din Iaşi). Dar cele mai im­presionante însemnări sînt scrisorile des­chise, adresate acelui Nică pe care vre­mea nu-l va îmbătrîni nici peste secole. „Nică, cu bine... Ne-om întîlni curînd, cînd pruncii mei din bănci te vor citi şi-or rîde cu gura pînă la urechi’ — îşi încheie emoţionanta însemnare o profe­soară din Covăsînt — Arad. Surprinzătoare asemănare cu o altă scrisoare : „Bună ziua, ilustru băiețaş ! A­­leargă de grabă la rîu, te aşteaptă prie­tenii. Nu ştii că amintirile tale din copi­lărie străbat acum tarile de limbă spa­niolă? Dar ţie ce-ţi pasă?..." iscălesc Maria Tereza Leon şi Rafael Alberti. Micul univers al Humuleştiului cucereş­te noi meridiane, zîmbetul lui Creangă a pottrit în lume. Paul DIACONESCU AZI PE VREMURILE ..AMINTIRILOR“ Medalia comemorativă Valea Ozanei sub ceţurile Iernii Bădia Dumitru Şoi­maru işi aminteşte de Creangă.­ ► Foto : Oh. Vieţii» Numere omagiale ale revistelor Consacrat în întregime comemorării a 75 de ani de la moartea lui Ion Creangă, ultimul număr al „Gazetei literare“ cuprinde numeroase articole referitoare la opera prozatorului, sem­nate de cunoscuţi scriitori, critici şi istorici literari, oameni de artă şi cer­cetători : „Creangă scriitor naţional“ de acad. Iorgu Iordan, „Artistul“ de Şerban Cioculescu, „Naratorul şi sin­teza sa artistică“ de George Munteanu, „Lirismul „Amintirilor“ de Dumitru Micu, „Originalitatea lui Creangă“ de Eugen Simion, „Sursele umorului“ de Lucian Raicu, „Arta de a fi simplu" de Ovidiu Papadima, „Creangă şi ca­racterul dramatic al operei sale“ de Victor Crăciun, „Recitind poveştile“ de Nicolae Manolescu, „Creangă şi sentimentul timpului“ de Valeria Cristea etc. Sînt publicate de asemenea evocă­rile „Gînduri despre opera lui­ de Radu Boureanu, „Mirajul copilăriei“ de Fănuş Neagu şi „Humuleşti capi­tala amintirilor“ de Pita Chiper. Cro­nica literară a lui O. V. Crohmălni­­ceanu e consacrată lucrării „Ion Creangă“ (viaţa şi opera) de George Călinescu. De modul în care se oglin­deşte opera scriitorului în arta plastică, pe ecran sau pe scenă se ocupă arti­colele „Creangă în lumina reflectoare­lor“ de Iordan Chimet, „Harap alb de vorbă cu „autorul“ de Ion Popescu Gopo, „Ilustraţia la Creangă“ de Dan Grigorescu. In revista „Contemporanul“ au a­­părut, printre altele, articolele „Ion Creangă" de George Călinescu, „Omagiu de azi“ de George Ivaşcu, „Anecdotistul“ de Al. Piru, „Arta su­gerării“ de Constantin Prisnea. Sărbătoririi lui Ion Creangă îi este consacrat şi ultimul număr al revistei de cultură „Ateneu" din Bacău. In paginile revistei sunt publicate nume­roase articole, recenzii, documente privind realismul și universalitatea operei scriitorului. ION CEL MARE Creangă . Simbolic, parcă, numele marelui humuleştean ni-l arată a fi unul din acele vlăstare viguroase care cresc din trunchiul arborelui milenar al po­porului, avînd rădăcinile pierdute-n adîncuri de vreme şi frunzişul fremătînd în viitor. Prin opera sa, Creangă a ex­primat unele din cele mai revelatoare di­mensiuni sufleteşti ale poporului român. Alături de Eminescu, Slavici şi Caragia­­le, Ion Creangă este un clasic viu al li­terelor noastre, care nu numai se studiezi ci se şi citeşte, afirmîndu-se ca o pre­zenţă spirituală, contemporană cu fie­care generaţie. El împlineşte o ipostază distinctă, semnificativă pentru virtuţile creatoare ale colectivităţii căreia îi apar­ţine. Lirismului profund şi meditaţiei fi­lozofice grele de sensuri a ultimului mare romantic din literatura universală, care a fost Mihai Eminescu , gravei pri­viri moralizatoare, aruncată asupra lumii de Ioan Slavici, cel ce aducea în creaţia sa imaginea veridică, plină de dramatism a satului transilvănean, în momentul pă­trunderii relaţiilor capitaliste peste rînduielile iobăgiste; necruţătoarei sa­tire a societăţii burgheze din opera lui Caragiale, scrierile lui Creangă ie adăugau — în peisajul literaturii romî­­neşti din a doua jumătate a veacului trecut — o cuceritoare vervă narativă, plină de duioşie şi umor, o sfătoşenie neistovită şi o viziune înţeleaptă asupra lumii, reprezentând, de fapt, expresia ge­nială a unui sănătos spirit popular. Cum constatau, încă în 1902, Şt. O. Iosif şi Ilarie Chendi, doi mari admiratori ai pro­zatorului, locul lui Creangă este „între scriitorii meniţi a rămîne proptele trai­nice la baza culturii noastre naţionale“... Cu gîndirea lui limpede, capabilă de ge­neralizări temeinice, cu jovialitatea lui expansivă, „Creangă a străbătut repede în popor şi a ajuns astăzi la acelaşi grad de popularitate ca şi cei doi compatrioţi ai săi, Alecsandri şi Eminescu­... Numele lui se leagă indestructibil de poveste şi de basm, căci pînă şi Amin­tirile, care sînt atît de nemijlocit expre­sia realităţii, par a ne purta printr-un basm fermecător. Peripeţiile lui Nică a lui Ştefan a Petrii, de cînd a „făcut ochi“ şi pînă-n 1855, cînd se duce la şcoală, la Socola din Iaşi, scos cu greu din sat „ca ursul din bîrlog“, deși sînt de o in­contestabilă autenticitate realistă, au tot­odată atmosfera tihnită și fluiditatea blîn­­dă a basmului din bătrâni. De aceea, ori de cîte ori evoci numele lui, te vezi, într-un fel, ispitit să-ncepi ca-ntr-o po­veste . A fost odată ca niciodată... a fost un scriitor cum n-a fost niciunul dintre predecesori şi niciunul dintre urmaşi. Un om din Humuleşti şi din a doua jumă­tate a veacului al XIX-lea, dar care, tot­odată, asemeni lui Eminescu, venea de demult şi de departe, din începuturi­le istorice ale acestui popor şi din toate punctele spaţiului său geografic, realizînd o chintesenţă. Sinteză în timp şi în spaţiu a sensibilităţii şi gîndirii populare, Creangă n-a fost şi nu putea fi un scriitor dialectal, cu o operă al cărei conţinut să rămînă circumscris la sfera îngustă a unor „ţăranii", cum au socotit unii istorici literari opaci şi este­tizanţi. N-a fost doar „fiul răzeşului din Humuleşti", n-a fost „ţăran necioplit din creştet pînă-n talpă“, bun de-a face ghiduşii, cum şi-l reprezenta un contem­poran cu prejudecăţi salonarde. Prin semnificaţiile sale etice şi estetice, fon­dul operei lui Creangă este al întregului popor. In creaţia sa vibrează bogăţia spi­rituală a ţăranului român, gîndurile şi sen­timentele milioanelor de roni care i-au dăruit zestrea fabuloasă a sufletului lor, plămădind din vis pe Făt-Frumos, din ură pe zmei­ paralel şi oameni spîni, din voi­­nicia şi înţelepciunea lor multiseculară pe Harap-Alb. Din imensa lor sete de viaţă, din seninătatea lor robustă, din spiritul lor hîtru, în stare să facă haz de necaz, i-au dat acel zîmbet sănătos care-l aşea­ză în rîndul marilor meşteri ai rîsului lingă Rabelais, bunăoară. Există virtual în opera lui Creangă — provenind tocmai din caracterul ei pro­fund naţional şi popular — resursele unei universalităţi incontestabile, pe care timpul şi înaintarea tot mai vrednică a poporului său pe drumurile viitorului o prefac practic într-o realitate tot mai solidă, într-un bun al umanităţii întregi. Creangă n-a fost un folclorist sau un prelucrător harnic de poveşti populare, ca un Petre Ispirescu, să zicem. El a fost un creator în sensul cel mai înalt al cu­vântului. In simplitatea lui frustă stă, de fapt, o imensă ştiinţă a vieţii, intuită în raporturile ei fundamentale. El ştie totul despre mersul anotimpurilor şi despre rosturile gospodăreşti ale omului de la fără, cunoaşte uneltele meşteşugarului şi le numeşte cu inepuizabilă plăcere, ştie unde s-ascunde ursul dar şi unde se tu­­pilează, ghemuită după lună, fata împă­ratului din poveste, prefăcută în pasăre nevăzută. Şi ştie, mai cu seamă, să ne descopere tainiţele sufletului popular. Dar experienţa milenară a celor mulţi, cristalizată în proverb, în zicătoare, în vorba cu bîlc, nu rămîne în creaţia lui o prezentă impersonală, ci capătă o pu­ternică notă de originalitate. Formulele tipice, împrumutate de Creangă din vor­birea populară, oralitatea şi spontaneita­tea stilului său dau culoare şi autentici­tate scenelor de viaţă descrise. O simplă formulă consacrată, un proverb fixează un portret, un caracter sau un episod de neuitat. Uneori „zicătoarea" în opera lui Creangă devine imagine densă, de o ex­cepţională plasticitate. Cît de intens me­taforică este comparaţia care spune des­pre un om că-i plin de noroc ca broasca de păr . Şi ce ironie revelatoare conţine expresia care spune despre cineva că are stiință pînă la genunchii broaştei ! Pe un fond folcloric, Ion Creangă s-a înălţat ca un artist desăvârşit, pătrun de un scrupul neîntrecut al cuvântului. Viața eroilor lui Creangă se desfăşoa­ră în spiritul autentic al firii poporului nostru. Ei respectă virtuţile spirituale şi fizice pe care le respectă omul din po­por : curajul, hărnicia, prietenia, spiritul raţional şi întreprinzător, optimismul vi­guros, modestia, mărinimia, francheţea în opinii şi atitudini, sentimentul dreptăţii sociale, cu un cuvînt propriu limbii noas­tre OMENIA ca o formă complexă şi esenţială a umanismului popular. In nu­mele acestor principii, Creangă de­zaprobă, prin întreaga sa operă, tot ceea ce degradează omul : lenea, ipocrizia, trădarea, pizma, exploata­rea. Trebuie precizat, însă, că opera lui depăşeşte sensibil basmul popular, cu simbolurile lui tradiţionale, ridicîn­­du-se la o semnificaţie filozofică mai cu­prinzătoare. Om al unui veac raţionalist, Creangă — deşi împrejurările vieţii fă­cuseră pentru scurt timp dintr-însul un diacon original, ireverenţios şi turbulent — priveşte ironic tot ceea ce este ostil omului: moartea şi diavolii, forţele su­pranaturale ale răului, micimile sufleteşti. In faţa problemelor grave, el păstrează un echilibru nealterat de spaime, în a­­celaşi timp jovial şi înţelept. Opera lui Creangă, publicată aproape cu exclusivitate în Convorbiri literare, între 1876—1882, a fost totuşi o vreme cunoscută numai de membrii Junimii şi de cititorii fatal restrînşi ca număr ai Convorbirilor. Din această revistă ea a trecut în foiletoanele ziarelor populare, în calendare şi manuale, devenind re­pede un bun al maselor populare. Dar receptarea cea mai largă i-a asigurat-o epoca noastră, cînd, datorită revoluţiei culturale, opera lui Creangă poate fi în sfîrşit unanim citită, nu numai ascultată, de către un public ce reprezintă astăzi milioane de oameni. Creaţia lui Creangă mărturiseşte încă odată adevărul că, în artă, pentru a ajunge sus şi departe, e absolut necesar să porneşti de la realităţile poporului şi ale epocii tale, de aici, din adîncuri. Numai astfel Ion al lui Ştefan a Petrii din Humuleşti a ajuns un stîlp de boltă al literaturii române — Ion cel Mare, cum s-ar cădea să-i spunem. L D. BĂLAN Personaje din operele lui Creangă văzute de AUREL JIQUIDI MOŞ ION ROATA SMARANDITA POPII Pag. 8

Next