Scînteia, august 1971 (Anul 40, nr. 8864-8893)
1971-08-14 / nr. 8877
PAGINA 4 ANII TRECUTULUI Cînd îşi aşează cărămizile, un zidar are nevoie de un fir de-a lungul căruia să le alinieze. In concepţia leninistă despre ziar ca organizator colectiv, organul central de presă al partidului era „firul principal“, o schelărie care le permite zidarilor răspîndiţi pe teritoriul ţării să înalţe conform aceleiaşi linii edificiul comun la care lucrează. La data apariţiei organului său central de presă, Partidul Comunist Român exista de mai bine de un deceniu. Aflat în ilegalitate, partidul îndruma numeroase ziare clandestine, făţiş comuniste, încercînd în acelaşi timp, prin membrii şi simpatizanţii săi, să înrîurească şi alte publicaţii de stingă şi să asigure oglindirea punctului său de vedere în unele articole ce apăreau în presa democrată. Apariţia şi formarea „Scînteii“ erau puternic avantajate de existenţa acestor ziare de tendinţă comunistă şi socialistă, democratică şi patriotică, întrucît se formase încă din secolul trecut o tradiţie. In frunte cu magnificele scrieri de protest social şi de analiză a traiului celor mulţi create de Bălcescu, publicistica românească avea strălucite calităţi luptătoare şi democratice în scrierile lui Alecsandri, Boliac, Eliade Rădulescu, Kogălniceanu ; dragostea de popor anima articolele lui Caragiale şi Eminescu, iar condeie contemporane ca ale lui Sadoveanu, Arghezi, Iorga, Cocea, Sahia, la care se adăugau cele ale unor scriitori azi în viaţă, făceau ca ziarul comuniştilor să nu aibă deloc un caracter singular. Ceea ce constituia noutatea sa, ceea ce li conferea un caracter unic era această calitate înscrisă în titlu — ORGAN CENTRAL. Micul ziar tipărit la multiplicator prezenta un bun pentru a cărui apărare oamenii, adesea, nu pregetau să-şi sacrifice viaţa : linia, firul diriguitor, linia partidului. Articolul de fond apărut în numărul I al ziarului se intitulează „Susţineţi Scînteia !“ şi subliniază necesitatea apariţiei unui organ central, „intrucit membrii partidului şi toţi muncitorii revoluţionari au Case în care a fost camuflată tipografia „Scînteii" ilegale. De la stingă spre dreapta : casa din str. Ecoului 29 (iulii -septembrie 1932), str. Mocanului 1 (1934—1938) şi str. Soldat Cândea 27 (anii 1939—1940). La ultima din aceste case conspirative se tipărea si revista „Lupta de clasa" SCINTEIA — slmbätä 14 august 1971 Răsfoind colecţia „Scînteii“, din 15 august 1931 pînă azi FILE DIN ISTORIA GLORIOASĂ A PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN Cine a spus că un ziar nu vieţuieşte decit o zi ? Am terminat deunăzi lectura, mai bine zis răsfoirea, a vreo nouă mii de numere de ziar: hîrtia parcă ardea. Unele foi erau tipărite cu patru decenii în urmă, cerneala slabă a tipografiei ilegale era aproape ştearsă, pe deasupra se lăfăia o ştampilă a siguranţei burgheze, care confiscase exemplarul; dar paginile, totuşi, nu voiau să ştie de trecerea vremii, chemau mai departe, continuau să lupte. Cine a spus că un ziar nu vieţuieşte decit o zi ? Un ziar comunist, un ziar cum e acela al Partidului Comunist Romăn, are o dublă dimensiune în timp şi un dubiu rol : e şi ARMA A MOMENTULUI cînd a fost scris, dar şi OGLINDA, e şi PROTAGONIST, însă şi MARTOR, e ZIUA DE AZI în plămădire, dar şi ISTORIA DE PESTE DECENII. Ca o oglindă purtată de-a lungul unui drum, colecţia ,,Scînteii" reflectă în mii de episoade lupta şi sensul vieţii unui partid; departe de a fi efemere, miile de numere ale ziarului se prind pe un fir comun, al sensului şi timpului. OGLINDESC LAOLALTĂ DRUMUL SUITOR PARCURS DE POPORUL ROMÂNIEI, SUB CONDUCEREA PARTIDULUI SAU COMUNIST, PINA IV EVUL CONTEMPORAN, SOCIALIST, DE ÎMPLINIRE A NĂZUINȚELOR. Pagina pe care v-o prezentăm aci, rîndurile pe care le ciliți acum, au început să fie scrise la 15 august 1931. nevoie si cunoască linia partidului în toate chestiunile care se pun la ordinea zilei“. Că această cunoaştere reprezenta o armă, se vede şi din reacţia duşmanului. Cunoscutul poem al lui Victor Tulbure „Balada tovarăşului căzut împărţind «Scînteia» în ilegalitate“ nu cuprinde in titlul său nici o exagerare : se ştie că nu doar scrierea şi tipărirea, dar pînă şi difuzarea „Scînteii“ era o acţiune în cursul căreia îţi riscai viaţa. Eforturile aprigeale siguranţei burgheze pentru a descoperi sediul tipografiilor ilegale erau întrecută de vigilenţa şi abilitatea cu care C.C. asigura elaborarea și tipărirea ziarului, uneori schimbîndu-i sediul încă înainte de a avea indicii că a fost reperat. Intre 1934 și 1940 tipografia s-a perindat în 12 locuri. Casa cu iederă de la numărul 21 A al străzii Principatele Unite, sediul din Ecoului nr. 29 (vreme de trei luni), cel din Mocanului, din Soldat Cândea sunt dintre cele mai cunoscute. Tipărirea s-a făcut o vreme la un mic „Boston”, o maşină care servise iniţial la imprimarea cărţilor de vizită. în vremea sediilor clandestine, ideea de a te sui în autobuz şi a cere un bilet „pînă la Scînteia“ ar fi părut cel puţin năstruşnică. Mai tîrziu, in anii de după eliberare, numeroşi reporteri şi-au încercat puterile in a descrie saltul făcut de slova comunistă de la micul „Boston“ din pivniţă la marele combinat poligrafic cu numele de Cassi Scînteii, unul din cele mai mari combinate de acest fel din lume, clădit în perioada de după cucerirea puterii. Comparaţia dintre mica maşină şi gigantul poligrafic este îndreptăţită, ilustrind ascensiunea şi creşterea vertiginoasă a rolului şi ponderii ziarelor şi cărţilor inspirate de ideologia partidului nostru, ca şi dezvoltarea culturală a ţării în general. Vechiul ziar ilegal, tipărit în condiţii grele la multiplicator, purta pe frontispiciu un desen strngaci, dar mişcător : un muncitor şi un ţăran. Apărut în condiţiile luptei pentru unitatea şi consolidarea partidului comunist, micul desen din numărul de debut al „Scînteii“ prefigura marea unitate de mai tirziu, unitatea politico-morală a întregului popor al României socialiste in jurul conducerii sale de partid şi de stat. Situaţia era aspră, iar tînăra „Scinteie”, sufleeîndu-şi mînecile, pornea la drum descriind situaţia de atunci a maselor muncitoare. Informaţiile provenite din Valea Jiului arătau că din 30—35 mii muncitori care lucrau altădată acolo, mai găseau de lucru acum (în 1931) doar 5—6 mii, doar cite două zile pe săptămină. Oare să nu fi fost nevoie de cărbune . Ba da, arăta ziarul, căci orele de lucru în mină se urcaseră la 12 şi 13 pe zi ! In valea principalei bogăţii de atunci a ţării, în Valea Prahovei, salariile petroliştilor fuseseră scăzute cu 50—60 la sută. Se vindeau la licitaţie pămînturile ţăranilor care nu-şi puteau plăti datoriile către cămătari. In comuna Fierbinţi-Ilfov, arăta numărul 2 al „Scînteii“ din acelaşi an, unui sătean, pentru 2 000 lei datorie, i se scoseseră in vinzare vite şi unelte în valoare de 15 000 lei. Peste acestea se adunau creşterea impozitelor şi scăderea preţurilor la cereale (care erau astfel exportate în condiţii mai defavorabile pentru ţărani şi ţară). Numai înşiruirea cîtorva titluri e suficientă ca lectorul să-şi dea seama că era vorba de realităţi greu de înţeles azi : „Congresul învăţătorilor fără posturi" (august 1933), „Piinea sărăcimii încărcată de un nou bir“ (scumpirea pîinii, februarie 1934), „Din nou stare de asediu“ (martie 1935), „Profesorii secundari din Craiova manifestează pe stradă pentru plata salariilor" şi „De două luni continuă greva de la Buhuşi“ (aprilie 1935), „Apăraţi presa democrată !" (iulie 1936), „Pentru drepturi egale minorităţilor naţionale !“ (ianuarie 1939), „Vai de teroare in toată ţara” (februarie 1940), „Antonescu, ofiţer cu aprovizionarea al fascismului german“ (septembrie 1940). Am citat anume titluri diverse, dintr-o mare bogăţie de teme, dar grosul articolelor de ziar vorbeau despre viaţa şi luptele clasei muncitoare. Partidul îndruma masele la acţiune pentru apărarea intereselor lor, le chema la unire , militînd pentru unitatea de acţiune dintre comunişti şi socialişti şi pentru întărirea unităţii lăuntrice a însuşi partidului comunist, pe care presiunea duşmanului căuta să-l destrame. Cu o mare sensibilitate şi vigilenţă, cu doi ani înainte de înscăunarea hitlerismului în Germania, partidul detecta primejdia fascistă, semnala pericolul mişcării legionare, ca şi tendinţele de fascizare ce se observau la unii guvernanţi ai vremii. Arătînd că fascismul nu poate aduce ţării decit robie, intimidarea poporului, exploatarea sa şi mai crincenă, partidul comunist, in acelaşi timp, drevenea că presiunea fascistă tinde să netezească drumul umrijviitor,jtâzbui îndreptat împotriva Uniunii Sovietice, tara socialismului victorios. Unitate în lupta pentru drepturile elementare ale maselor, unitate contra fascismului, unitate contra pregătirilor războiului antisovietic ! Acestea erau punctele cardinale ale ziarului comunist care, îndrumat de partid, împletea organic dragostea de patrie cu sentimentele internaţionaliste ; gazeta partidului vedea în unitatea celor ce muncesc, pe plan naţional ca şi pe plan internaţional, condiţia şi chezăşia victoriei, aşa cum o exprimaseră fondatorii ştiinţei socialiste in chemarea purtată de „Scînteia“, atunci ca şi acum, pe frontispiciul ziarului : „PROLETARI DIN TOATE TARILE, UNITI-VA !“ Dar mobilizarea maselor nu era lesnicioasă în condiţiile de atunci, cînd drepturile cetăţeneşti, şi aşa firave, erau suprimate rapid sub tăvălugul fascizării. Chiar in numărul 1 al „Scînteii“ se arată cum înainte de o manifestaţie de 1 august poliţia a arestat 3 000 de oameni ! Trei mii de oameni arestaţi... Obiectul principal al atenţiei ziarului îl alcătuiau luptele purtate de comunişti şi oamenii muncii, învăţămintele lor. Nu era vorba numai de greve şi demonstraţii , uneori, de o mare amploare, cum erau cele din preajma fiecărei zile de 15 ianuarie, pe care partidul comunist o desemnase să fie anual „Ziua naţională de luptă a şomerilor“, şi care se încheia adesea cu gloanţe trase de poliţie în manifestanţi. Se iveau numeroase alte forme de acţiune şi luptă. Evenimentele sunt în număr mult prea mare ca să încapă în cuprinsul acestei evocări. Bătăliile de clasă cuprindeau toate ramurile de producţie şi mai toate judeţele ţării , dacă evenimentele de la Griviţa au fost un punct culminant şi, pe bună dreptate, sunt larg cunoscute, colecţia „Scinteii“ clandestine demonstrează insă cu o bogăţie mare de exemple că influenţa crescîndă a partidului comunist acţiona în acele timpuri asupra celor mai diferite categorii ale maselor populare, cuvîntul său mobiliza masele la acţiuni sociale de ample ecouri. Unele evenimente surprind şi zguduie, cum ar fi momentul cînd mii de muncitori, porniţi la o demonstraţie sub lozincile oficiale ale dictaturii regale, în 1939, în plină ascensiune a fascismului european, leapădă brusc, în faţa palatului regal, însemnele regimului, scot la iveală steagurile roşii, înalţă pumnii în salutul muncitoresc şi, ridicîndu-şi oratorii pe umeri, ţin o întrunire cu lozincile „Jos fascismul !“ şi „Vrem România liberă şi independentă !“ . Numerele ziarului comunist, o dată cu cele două îndemnuri permanente („Citeşte-o şi dă-o mai departe !“, „Fereşte-o de codiţele de topor !“) erau un organizator, dar şi un educator. I se cerea comunistului nu numai să respecte regulile conspirativităţii, dar şi să fie popular, bine cunoscut de mase, capabil de a le înrîuri în acţiune , să aibă nu numai curaj şi combativitate, dar şi tact,demascînd, de pildă, şefii revizionişti fără a jigni sentimentele muncitorilor ce-i urmau. Deasupra oricăror greşeli ale momentului există un patos al cerinţei, o severitate a exigenţei juste, care impresionează peste ani. De pildă, o corespondenţă relaDupă ce, zile la rind, ai zăbovit peste paginile vechii .Scîntei“ — formate diferite, dar toate mici - primele numere ale ziarului comunist apărut la lumina zilei îţi dau sentimentul unei ieşiri din tunel, unei schimbări imediate şi profunde. Un ziar gata constituit, cu un orizont bogat în toate domeniile de activitate, cu un stil al său, cu o personalitate bine conturată şi nouă în publicistica noastră, nu seputea ivi aşa, dintr-o dată, dacă n-ar fi existat o întreagă activitate anterioară, o întreagă mişcare culturală pe care o stimulase partidul comunist şi care, deşi în parte se desfăşura pe căi clandestine, avea rădăcini adinei în fiinţa poporului. Dar, mai mult decit această schimbare de format şi de împrejurări de apariţia'I 'tó imfiréáloneáZá fonul nou al,m ziaruluL Nil e lepădat cîtuşi de puţinul vechiul ton de aprig protest şi nimicitoare critică al „Scînteii“ ilegale — sínt luaţi in primire fasciştii încă rămaşi in aparatul de stat, sínt dezvăluiţi sabotorii luptei pe care o ducea armata română pe frontul antihitlerist, suntVehement înfierate exploatarea şi paragina de pe moşii, se dau lovituri nemiloase şi meritate vechilor partide reacţionare, dezvăluindu-se cirdăşia lor cu fosta dictatură fascistă şi cercurile imperialismului. Dar alături de protest apar intonaţia constructivă, răspunderea gospodărească pentru soarta producţiei, a recoltei, a întregii activităţi a ţării, in care poporul avea să se înstăpînească suveran. Partidul comunist chema clasa muncitoare, ţărănimea, femeile, pe toţi patrioţii, să-şi unească puterile pentru reconstruirea ţării ruinate de război şi fascism, pentru reforme democratice imediat necesare, pentru susţinerea războiului antihitlerist, la care România aducea o însemnată contribuţie. întregul popor sprijinea armata in cadrul campaniei purtate de partid sub lozinca des publicată în „Scînteia” : „Totul pentru front, totul pentru victorie !“. Răspunderea pentru viitorul ţării apare încă de la primul articol semnat al „Scinteii“, care se intitula „Tineretul, viitorul poporului“. Spunem „primul articol semnat“, intrucit, înainte, clandestinitatea obliga redacţia să nu iscălească articolele decit cu iniţiale sau pseudonime gen „un muncitor“, „o corespondenţă” etc., pe cind acum articolul din numărul 1 al „Scînteii” purta o semnătură distinctă : Nicolae Ceauşescu. Actualul secretar general al partidului nostru, aflat atunci încă la vârsta „statutară“ pentru membrii U.T.C., milita ca tineretul să-şi poată desfăşura forţele creatoare în folosul patriei şi să fie educat să-şi iubească poporul, să înveţe din trecutul glorios al strămoşilor săi, să se formeze în spiritul internaţionalismului. E un articol şi azi de rezonanţă actuală, vădind, după verificarea în timp adusă de ani, o exemplară consecvenţă. Baza mobilizării şi unirii tuturor forţelor naţiunii o alcătuia programul vastează cum un soldat, Emanoil Vilceanu, nemaiputînd răbda mizeriile din armata de atunci, s-a spînzurat, şi cum autorii morali i-au îndemnat şi pe ceilalţi să ia aceeaşi cale : „Chiar ei ne zic : Dacă nu-ţi place aşa, ţine un cartuş de război şi ia-ţi valea. Vra să zică Vilceanu n-a făcut cum trebuie. Omorindu-se, a adus apă la moară liftelor ciocoieşti“. Oricît de cumplite ar fi fost condiţiile, nu trebuia să capitulezi, să vorbeşti sub tortură, să eziţi. Şi cu atît mai puţin să-ţi pui capăt vieţii. „Nu aşa trebuie !” spunea „Scînteia“. Dar „cum trebuie“ ? Toate articolele şi corespondenţele aveau o uriaşă convergenţă spre acest „cum trebuie“, care era CALEA LUPTEI ; altă cale nu exista, altă ieşire nu se putea găsi decit ia unire, organizare şi luptă solidară, sub conducerea partidului comunist. Acest „cum trebuie“ a început să se realizeze in cursul insurecţiei populare şi al răsturnării regimului fascist, şi a apărut, după ceasul Eliberării, tipărit cu litere mari, la lumina zilei, un „Scînteia“ care se vindea la chioşcuri, elaborat de partid pentru reconstrucţia ţării şi pentru asigurarea dezvoltării ei viitoare. Programul evoluţiei imediate şi de perspectivă a României, schiţat de Conferinţa Naţională din 1945 a P.C.R., avea în miezul său însemnătatea industrializării pentru progresul ţării şi pentru consolidarea independenţei sale ; acest program, oglindit în paginile „Scînteii“, a contribuit la reunirea principalelor forţe ale naţiunii în jurul partidului şi la victoria industrializării socialiste a ţării. Popularitatea „Scînteii“, care devenise un ziar de masă imediat după apariţie, ilustra imensa autoritate pe care partidul o dobîndise în ochii maselor, ca principal strateg al insurecţiei populare şi ca apărătorul cel mai ferm al intereselor poporului. Pentru mulţi oameni pierduţi intr-un colţ de tară arde inca nu ajuns?,t, : seră valurile aprofacerii sociale, „Scînteia”, pe atunci, a reprezentat primul lor contact cu partidul. Sau, cum avea s-o spună atît de frumos Tudor Arghezi, primul lor abecedar . „Pentru mulţi, înghesuiţi in beciurile şi bordeiele ignoranţei, ziarul „Scinteia“ a fost primul abecedar şi iniiia carte în dimineaţa de trezire a marelui avînt”. Anii existenţei legale n-au fost insă şi anii unei existenţe liniştite. In istoria luptelor purtate de comunişti în acele zile se înscriu nu puţine episoade in care erau implicaţi direct ziarul, redactorii şi difuzorii săi. Un atentat cu gloanţe de revolver Împotriva directorului de atunci al „Scînteii“, citeva încercări de a răzbi în redacţie, mai multe „ruguri de ziare“ organizate după model legionar, ameninţări, confiscarea ziarului de la chioşcuri, lovirea difuzorilor voluntari sunt incidente semnificative dintr-o luptă mult mai largă, in care reacţiunea căuta să oprească anunţul forţelor progresiste şi să înăbuşe glasul presei de partid. Dar „Scînteia“ era mai mult decit un ziar, era una dintre componentele freamătului de libertate, laolaltă cu insignele patriotice, cu emblemele comuniste, cu eşarfele purtate pa străzi, cu marile caricaturi pe care manifestanţii le agitau ; era nu numai o gazetă, ci şi un afiş purtat de manifestanţi. Un element vizual al străzii , descriind Unul dintre primele mitinguri de masă ale Bucureştiului, organul comunist scria :„A inceput forfota febrilă, neastâmpărul după ani întregi de mohoreală între patru pereţi, dorinţa puternică de viaţă a maselor, inăbuşită cu durere in anii de teroare fascistă şi izbucnită cu forţă copleşitoare acum“. Se deschisese o uşă ce nu mai putea fi închisă, înregistrate intr-un electrizant reportaj — sub titlul : „Călăul Rădescu a organizat ieri un singeros masacru în Fiaţa Palatului. O uriaşă manifestaţie populară împotriva fascismului, de peste 100 000 de cetăţeni paşnici şi disciplinaţi, atacată cu salve de mitralieră din clădirea Ministerului de Interne şi a Palatului Regal. Indignarea populaţiei a ajuns la culme. Purtarea eroică a cetăţenilor din Piaţa Pala- ANII COTITURII Chipuri ale ziarului, de-a lungul anilor. De la stingă la dreapta : Rîndul I : Primul număr al ziarului — 15 august 1931 ; două numere din „Scînteia" 1932. Rîndul II: „Scînteia" 1933; 1934; 1935 ; 1938. Rindul III: Primul număr legal al „Scînteii", 21 septembrie 1944; 1948; 13 iunie 1948 (de fapt, numărul din 12 iunie; pe atunci ziarele se datau cu o zi înainte); 1949. Rîndul IV : 1965; 1971