Scînteia, august 1971 (Anul 40, nr. 8864-8893)

1971-08-14 / nr. 8877

PAGINA 4 ANII TRECUTULUI Cînd îşi aşează cărămizile, un zidar are nevoie de un fir de-a lungul căruia să le alinieze. In concepţia leninistă despre ziar ca organizator colectiv, organul cen­tral de presă al partidului era „firul principal“, o schelărie care le permite zidarilor răspîndiţi pe teritoriul ţării să înalţe conform aceleiaşi linii edificiul co­mun la care lucrează. La data apariţiei organului său central de presă, Partidul Comunist Român exista de mai bine de un deceniu. Aflat în ile­galitate, partidul îndruma numeroase ziare clandestine, făţiş comuniste, încercînd în acelaşi timp, prin membrii şi simpatizan­ţii săi, să înrîurească şi alte publicaţii de stingă şi să asigure oglindirea punctului său de vedere în unele articole ce apăreau în presa democrată. Apariţia şi formarea „Scînteii“ erau puternic avantajate de exis­tenţa acestor ziare de tendinţă comunistă şi socialistă, democratică şi patriotică, în­­trucît se formase încă din secolul trecut o tradiţie. In frunte cu magnificele scrieri de protest social şi de analiză a traiului celor mulţi create de Bălcescu, publicistica românească avea strălucite calităţi luptătoare şi democratice în scrie­rile lui Alecsandri, Boliac, Eliade Rădu­­lescu, Kogălniceanu ; dragostea de popor anima articolele lui Caragiale şi Emi­­nescu, iar condeie contemporane ca ale lui Sadoveanu, Arghezi, Iorga, Cocea, Sahia, la care se adăugau cele ale unor scrii­tori azi în viaţă, făceau ca ziarul comu­niştilor să nu aibă deloc un caracter sin­gular. Ceea ce constituia noutatea sa, ceea ce li conferea un caracter unic era această calitate înscrisă în titlu — ORGAN CEN­TRAL. Micul ziar tipărit la multiplicator prezenta un bun pentru a cărui apărare oamenii, adesea, nu pregetau să-şi sacri­fice viaţa : linia, firul diriguitor, linia partidului. Articolul de fond apărut în numărul I al ziarului se intitulează „Susţineţi Scîn­teia !“ şi subliniază necesitatea apariţiei unui organ central, „intrucit membrii par­tidului şi toţi muncitorii revoluţionari au Case în care a fost camuflată tipografia „Scînteii" ilegale. De la stingă spre dreapta : casa din str. Ecoului 29 (iulii -septembrie 1932), str. Mocanului 1 (1934—1938) şi str. Soldat Cândea 27 (anii 1939—1940). La ultima din aceste case conspirative se tipărea si revista „Lupta de clasa" SCINTEIA — slmbätä 14 august 1971 Răsfoind colecţia „Scînteii“, din 15 august 1931 pînă azi FILE DIN IS­TORI­A GL­ORIOA­SĂ A PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN Cine a spus că un ziar nu vieţuieşte decit o zi ? Am terminat deunăzi lectura, mai bine zis răsfoirea, a vreo nouă mii de numere de ziar: hîrtia parcă ardea. Unele foi erau tipărite cu patru decenii în urmă, cerneala slabă a tipo­­grafiei ilegale era aproape ştearsă, pe deasupra se lăfăia o ştampilă a siguranţei burgheze, care confiscase exemplarul; dar paginile, totuşi, nu voiau să ştie de trecerea vremii, che­mau mai departe, continuau să lupte. Cine a spus că un ziar nu vieţuieşte decit o zi ? Un ziar comunist, un ziar cum e acela al Partidului Co­munist Romăn, are o dublă dimensiune în timp şi un dubiu rol : e şi ARMA A MOMENTULUI cînd a fost scris, dar şi OGLINDA, e şi PROTAGONIST, însă şi MARTOR, e ZIUA DE AZI în plămădire, dar şi ISTORIA DE PESTE DECENII. Ca o oglindă purtată de-a lungul unui drum, colecţia ,,Scînteii" reflectă în mii de episoade lupta şi sensul vieţii­ unui partid; departe de a fi efemere, miile de numere ale ziarului se prind pe un fir comun, al sensului şi timpului. OGLINDESC LAO­LALTĂ DRUMUL SUITOR PARCURS DE POPORUL ROMÂNIEI, SUB CONDUCEREA PARTIDULUI SAU COMUNIST, PINA I­V EVUL CONTEMPORAN, SOCIALIST, DE ÎMPLINIRE A NĂZUIN­ȚELOR. Pagina pe care v-o prezentăm aci, rîndurile pe care le ci­li­ți acum, au început să fie scrise la 15 august 1931. nevoie si cunoască linia partidului în toate chestiunile care se pun la ordinea zilei“. Că această cunoaştere reprezenta o armă, se vede şi din reacţia duşmanului. Cunoscutul poem al lui Victor Tulbure „Balada tovarăşului căzut împărţind «Scînteia» în ilegalitate“ nu cuprinde in titlul său nici o exagerare : se ştie că nu doar scrierea şi tipărirea, dar pînă şi di­fuzarea „Scînteii“ era o acţiune în cursul căreia îţi riscai viaţa. Efortu­rile aprige­­ale siguranţei burghe­ze pentru a descoperi sediul tipografiilor ilegale erau întrecută de vigilenţa şi abili­tatea cu care C.C. asigura elaborarea și ti­părirea ziarului, uneori schimbîndu-i sediul încă înainte de a avea indicii că a fost reperat. Intre 1934 și 1940 tipografia s-a perindat în 12 locuri. Casa cu iederă de la numărul 21 A al străzii Principatele Unite, sediul din Ecoului nr. 29 (vreme de trei luni), cel din Mocanului, din Sol­dat Cândea sunt dintre cele mai cunos­cute. Tipărirea s-a făcut o vreme la un mic „Boston”, o maşină care servise ini­ţial la imprimarea cărţilor de vizită. în vremea sediilor clandestine, ideea de a te sui în autobuz şi a cere un bilet „pînă la Scînteia“ ar fi părut cel puţin năstruş­nică. Mai tîrziu, in anii de după elibe­rare, numeroşi reporteri şi-au încercat puterile in a descrie saltul făcut de slo­va comunistă de la micul „Boston“ din piv­niţă la marele combinat poligrafic cu nu­mele de Cassi Scînteii, unul din cele mai mari combinate de acest fel din lume, clădit în perioada de după cucerirea pu­terii. Comparaţia dintre mica maşină şi gigantul poligrafic este îndreptăţită, ilus­­trind ascensiunea şi creşterea vertiginoasă a rolului şi ponderii ziarelor şi cărţilor inspirate de ideologia partidului nostru, ca şi dezvoltarea culturală a ţării în ge­neral. Vechiul ziar ilegal, tipărit în con­diţii grele la multiplicator, purta pe fron­tispiciu un desen strngaci, dar mişcător : un muncitor şi un ţăran. Apărut în con­diţiile luptei pentru unitatea şi consolida­rea partidului comunist, micul desen din numărul de debut al „Scînteii“ prefi­gura marea unitate de mai tirziu, unitatea politico-morală a întregului popor al Ro­mâniei socialiste in jurul conducerii sale de partid şi de stat. Situaţia era aspră, iar tînăra „Scinteie”, sufleeîndu-şi mînecile, pornea la drum descriind situaţia de atunci a maselor muncitoare. Informaţiile provenite din Valea Jiului arătau că din 30—35 mii muncitori care lucrau altădată acolo, mai găseau de lucru acum (în 1931) doar 5—6 mii, doar cite două zile pe săptămină. Oare să nu fi fost nevoie de cărbune . Ba da, arăta ziarul, căci orele de lucru în mină se urcaseră la 12 şi 13 pe zi ! In valea principalei bogăţii de atunci a ţării, în Valea Prahovei, salariile petroliş­tilor fuseseră scăzute cu 50—60 la sută. Se vindeau la licitaţie pămînturile ţăra­nilor care nu-şi puteau plăti datoriile că­tre cămătari. In comuna Fierbinţi-Ilfov, arăta numărul 2 al „Scînteii“ din acelaşi an, unui sătean, pentru 2 000 lei datorie, i se scoseseră in vinzare vite şi unelte în va­loare de 15 000 lei. Peste acestea se adunau creşterea impozitelor şi scăderea preţuri­lor la cereale (care erau astfel exportate în condiţii mai defavorabile pentru ţărani şi ţară). Numai înşiruirea cîtorva titluri e sufi­cientă ca lectorul să-şi dea seama că era vorba de realităţi greu de înţeles azi : „Congresul învăţătorilor fără posturi" (august 1933), „Piinea sărăcimii încărcată de un nou bir“ (scumpirea pîinii, februa­rie 1934), „Din nou stare de asediu“ (mar­tie 1935), „Profesorii secundari din Craiova manifestează pe stradă pentru plata sala­riilor" şi „De două luni continuă greva de la Buhuşi“ (aprilie 1935), „Apăraţi presa democrată !" (iulie 1936), „Pentru drepturi egale minorităţilor naţionale !“ (ianuarie 1939), „Vai de teroare in toată ţara” (fe­bruarie 1940), „Antonescu, ofiţer cu apro­vizionarea al fascismului german“ (sep­tembrie 1940). Am citat anume titluri diverse, dintr-o mare bogăţie de teme, dar grosul artico­lelor de ziar vorbeau despre viaţa şi luptele clasei muncitoare. Partidul îndruma masele la acţiune pen­tru apărarea intereselor lor, le chema la unire , militîn­d pentru unitatea de acţiu­ne dintre comunişti şi socialişti şi pentru întărirea unităţii lăuntrice a însuşi parti­dului comunist, pe care presiunea duşma­nului căuta să-l destrame. Cu o mare sen­sibilitate şi vigilenţă, cu doi ani înainte de­­ înscăunarea hitlerismului în Germania, partidul detecta primejdia fascistă, semna­la pericolul mişcării legionare, ca şi ten­dinţele de fascizare ce se observau la unii guvernanţi ai vremii. Arătînd că fascismul nu poate aduce ţării decit robie, intimida­rea poporului, exploatarea sa şi mai crin­­cenă, partidul comunist, in­ acelaşi timp, drevenea că presiunea fascistă tinde să ne­­tezească­ drumul um­ri­­jviitor,­jtâzbui în­dreptat împotriva Uniunii Sovietice, tara socialismului victorios. Unitate în lupta pentru drepturile elementare ale maselor, unitate contra fascismului, unitate contra pregătirilor războiului antisovietic ! Aces­tea erau punctele cardinale ale ziarului comunist care, îndrumat de partid, împle­tea organic dragostea de patrie cu senti­mentele internaţionaliste ; gazeta parti­dului vedea în unitatea celor ce muncesc, pe plan naţional ca şi pe plan interna­ţional, condiţia şi chezăşia victoriei, aşa cum o exprimaseră fondatorii ştiinţei so­cialiste in chemarea purtată de „Scînteia“, atunci ca şi acum, pe frontispiciul zia­rului : „PROLETARI DIN TOATE TA­RILE, UNITI-VA !“ Dar mobilizarea maselor nu era lesni­cioasă în condiţiile de atunci, cînd drep­turile cetăţeneşti, şi aşa firave, erau su­primate rapid sub tăvălugul fascizării. Chiar in numărul 1 al „Scînteii“ se arată cum înainte de o manifestaţie de 1 au­gust poliţia a arestat 3 000 de oameni ! Trei mii de oameni arestaţi... Obiectul principal al atenţiei ziarului îl alcătuiau luptele purtate de comunişti şi oamenii muncii, învăţămintele lor. Nu era vorba numai de greve şi demonstraţii , uneori, de o mare amploare, cum erau cele din preajma fiecărei zile de 15 ia­nuarie, pe care partidul comunist o de­semnase să fie anual „Ziua naţională de luptă a şomerilor“, şi care se încheia adesea cu gloanţe trase de poliţie în ma­nifestanţi. Se iveau numeroase alte forme de acţiune şi luptă. Evenimentele sunt în număr mult prea mare ca să încapă în cuprinsul acestei evocări. Bătăliile de clasă cuprindeau toate ramurile de producţie şi mai toate judeţele ţării , dacă evenimentele de la Griviţa au fost un punct culminant şi, pe bună drep­tate, sunt larg cunoscute, colecţia „Scin­­teii“ clandestine demonstrează insă cu o bogăţie mare de exemple că influenţa crescîndă a partidului comunist acţiona în acele timpuri asupra celor mai diferite categorii ale maselor populare, cuvîntul său mobiliza masele la acţiuni sociale de ample ecouri. Unele evenimente surprind şi zguduie, cum ar fi momentul cînd mii de muncitori, porniţi la o demonstraţie sub lozincile oficiale ale dictaturii regale, în 1939, în plină ascensiune a fascismului european, leapădă brusc, în faţa palatu­lui regal, însemnele regimului, scot la iveală steagurile roşii, înalţă pumnii în salutul muncitoresc şi, ridicîndu-şi oratorii pe umeri, ţin o întrunire cu lozincile „Jos fascismul !“ şi „Vrem România liberă şi independentă !“ . Numerele ziarului comunist, o dată cu cele două îndemnuri permanente („Ci­teşte-o şi dă-o mai departe !“, „Fereşte-o de codiţele de topor !“) erau un organi­zator, dar şi un educator. I se cerea co­munistului nu numai să respecte regulile conspirativităţii, dar şi să fie popular, bine cunoscut de mase, capabil de a le înrîuri în acţiune , să aibă nu numai cu­raj şi combativitate, dar şi tact,­demas­­cînd, de pildă, şefii revizionişti fără a jigni sentimentele muncitorilor ce-i ur­mau. Deasupra oricăror greşeli ale momentu­lui există un patos al cerinţei, o severi­tate a exigenţei juste, care impresionează peste ani. De pildă, o corespondenţă rela­După ce, zile la rind, ai zăbovit peste paginile vechii .Scîntei“ — formate diferite, dar toate mici - primele nume­re ale ziarului comunist apărut la lumina zilei îţi dau sentimentul unei ieşiri din tunel, unei schimbări imediate şi pro­funde. Un ziar gata constituit, cu un orizont bogat în toate domeniile de ac­tivitate, cu un stil al său, cu o perso­nalitate bine conturată şi nouă în publi­cistica noastră, nu se­­putea ivi aşa, din­tr-o dată, dacă n-ar fi existat o întreagă activitate anterioară, o întreagă mişcare culturală pe care o stimulase partidul comunist şi care, deşi în parte se des­făşura pe căi clandestine, avea rădăcini adinei în fiinţa poporului. Dar, mai mult decit această schim­bare de format şi de împrejurări de a­­pariţia'I 'tó imfiréáloneáZá fo­nu­l nou al,m ziaruluL Nil e lepădat cîtuşi de puţinul vechiul ton de aprig protest şi nimicitoa­re critică al „Scînteii“ ilegale — sínt luaţi in primire fasciştii încă rămaşi in aparatul de stat, sínt dezvăluiţi saboto­rii luptei pe care o ducea armata ro­mână pe frontul antihitlerist, sunt­­Vehe­ment înfierate exploatarea şi paragina de pe moşii, se dau lovituri nemiloase şi meritate vechilor partide reacţionare, dez­­văluindu-se cirdăşia lor cu fosta dicta­tură fascistă şi cercurile imperialismu­lui. Dar alături de protest apar intona­ţia constructivă, răspunderea gospodă­rească pentru soarta producţiei, a recol­tei, a întregii activităţi a ţării, in care po­porul avea să se înstăpînească suveran. Partidul comunist chema clasa munci­toare, ţărănimea, femeile, pe toţi patrio­ţii, să-şi unească puterile pentru recon­struirea ţării ruinate de război şi fascism, pentru reforme democratice imediat ne­cesare, pentru susţinerea războiului an­tihitlerist, la care România aducea o în­semnată contribuţie. întregul popor spri­jinea armata in cadrul campaniei purtate de partid sub lozinca des publicată în „Scînteia” : „Totul pentru front, totul pen­tru victorie !“. Răspunderea pentru viitorul ţării apare încă de la primul articol semnat al „Scin­­teii“, care se intitula „Tineretul, viitorul poporului“. Spunem „primul articol sem­nat“, intrucit, înainte, clandestinitatea o­­bliga redacţia să nu iscălească articolele decit cu iniţiale sau pseudonime gen „un muncitor“, „o corespondenţă” etc., pe cind acum articolul din numărul 1 al „Scînteii” purta o semnătură distinctă : Nicolae Ceauşescu. Actualul secretar general al partidului nostru, aflat atunci încă la vârs­­ta „statutară“ pentru membrii U.T.C., mi­lita ca tineretul să-şi poată desfăşura for­ţele creatoare în folosul patriei şi să fie educat să-şi iubească poporul, să înveţe din trecutul glorios al strămoşilor săi, să se formeze în spiritul internaţionalismu­lui. E un articol şi azi de rezonanţă ac­tuală, vădind, după verificarea în timp adusă de ani, o exemplară consecvenţă. Baza mobilizării şi unirii tuturor forţe­lor naţiunii o alcătuia programul vast­­ează cum un soldat, Emanoil Vilceanu, nemaiputînd răbda mizeriile din armata de atunci, s-a spînzurat, şi cum autorii morali i-au îndemnat şi pe ceilalţi să ia aceeaşi cale : „Chiar ei ne zic : Dacă nu-ţi place aşa, ţine un cartuş de război şi ia-ţi valea. Vra să zică Vilceanu n-a făcut cum trebuie. Omorindu-se, a adus apă la moa­ră liftelor ciocoieşti“. Oricît de cumplite ar fi fost condiţiile, nu trebuia să capitulezi, să vor­beşti sub tortură, să eziţi. Şi cu atît mai puţin să-ţi pui capăt vieţii. „Nu aşa trebuie !” spunea „Scînteia“. Dar „cum trebuie“ ? Toate articolele şi coresponden­ţele aveau o uriaşă convergenţă spre acest „cum trebuie“, care era CALEA LUPTEI ; altă cale nu exista, altă ieşire nu se putea găsi decit ia unire, organizare şi luptă solidară, sub conducerea partidu­lui comunist. Acest „cum trebuie“ a început să se realizeze in cursul insurecţiei populare şi al răsturnării regimului fascist, şi a apă­rut, după ceasul Eliberării, tipărit cu li­tere mari, la lumina zilei, un „Scînteia“ care se vindea la chioşcuri, elaborat de partid pentru reconstrucţia ţării şi pentru asigurarea dezvoltării ei viitoare. Programul evoluţiei imediate şi de perspectivă a României, schiţat de Conferinţa Naţională din 1945 a P.C.R., avea în miezul său însemnătatea indus­trializării pentru progresul ţării şi pen­tru consolidarea independenţei sale ; acest program, oglindit în paginile „Scînteii“, a contribuit la reunirea principalelor forţe ale naţiunii în jurul partidului şi la vic­toria industrializării socialiste a ţării. Popularitatea „Scînteii“, care devenise un ziar de masă imediat după apariţie, ilustra imensa autoritate pe care parti­dul o dobîndise în ochii maselor, ca prin­cipal strateg al insurecţiei populare şi ca apărătorul cel mai ferm al intereselor po­porului. Pentru mulţi oameni pierduţi in­­tr-un colţ de tară ar­de inca nu ajuns?,t, : seră valurile aprofacerii sociale, „Scînteia”,­ pe atunci, a reprezentat primul lor con­tact cu partidul. Sau, cum avea s-o spună atît de frumos Tudor Arghezi, primul lor abecedar . „Pentru mulţi, înghesuiţi in be­ciurile şi bordeiele ignoranţei, ziarul „Scinteia“ a fost primul abecedar şi iniiia carte în dimineaţa de trezire a marelui avînt”. Anii existenţei legale n-au fost insă şi anii unei existenţe liniştite. In istoria lup­telor purtate de comunişti în acele zile se înscriu nu puţine episoade in care erau implicaţi direct ziarul, redactorii şi difu­­zorii săi. Un atentat cu gloanţe de revol­ver Împotriva directorului de atunci al „Scînteii“, citeva încercări de a răzbi în redacţie, mai multe „ruguri de ziare“ or­ganizate după model legionar, amenin­ţări, confiscarea ziarului de la chioşcuri, lovirea difuzorilor voluntari sunt incidente semnificative dintr-o luptă mult mai lar­gă, in care reacţiunea căuta să oprească a­nunţul forţelor progresiste şi să înăbuşe glasul presei de partid. Dar „Scînteia“ era mai mult decit un ziar, era una din­tre componentele freamătului de libertate, laolaltă cu insignele patriotice, cu emble­mele comuniste, cu eşarfele purtate­ pa străzi, cu marile caricaturi pe care ma­nifestanţii le agitau ; era nu numai o ga­zetă, ci şi un afiş purtat de manifestanţi. Un element vizual al străzii , descriind Unul dintre primele mitinguri de masă ale Bucureştiului, organul comunist scria :­­„A inceput forfota febrilă, neastâmpărul după ani întregi de mohoreală între patru pereţi, dorinţa puternică de viaţă a ma­selor, inăbuşită cu durere in anii de te­roare fascistă şi izbucnită cu forţă cople­şitoare acum“. Se deschisese o uşă ce nu mai putea fi închisă, înregistrate intr-un electrizant reportaj — sub titlul : „Călăul Rădescu a organizat ieri un singeros masacru în Fiaţa Pala­tului. O uriaşă manifestaţie populară îm­potriva fascismului, de peste 100 000 de cetăţeni paşnici şi disciplinaţi, atacată cu salve de mitralieră din clădirea Ministe­rului de Interne şi a Palatului Regal. In­dignarea populaţiei a ajuns la culme. Pur­tarea eroică a cetăţenilor din Piaţa Pala- ANII COTITURII Chipuri ale ziarului, de-a lungul anilor. De la stingă la dreapta : Rîndul I : Primul număr al ziarului — 15 august 1931 ; două nu­mere din „Scînteia" 1932. Rîndul II: „Scînteia" 1933; 1934; 1935 ; 1938. Rindul III: Primul număr legal al „Scînteii", 21 septembrie 1944; 1948; 13 iunie 1948 (de fapt, numărul din 12 iunie; pe atunci ziarele se datau cu o zi înainte); 1949. Rîndul IV : 1965; 1971

Next