Scînteia, decembrie 1971 (Anul 40, nr. 8985-9015)
1971-12-11 / nr. 8995
SCÍNTEIA — simbäta 11 decembrie 1971 Patru scriitori răspund la întrebarea: Ce calităţi sunt definitorii pentru EROUL LITERATURII NOASTRE? Inaugurăm, incepind cu această pagină, o dezbatere prin care ne propunem să contribuim — cu participarea prozatorilor, dramaturgilor, a criticilor literari — la clarificarea uneia din problemele majore ale creaţiei : aceea a EROULUI LITERATURII NOASTRE SOCIALISTE, A PERSONAJULUI LITERAR. Dezbaterile însufleţite, lucide şi de matură responsabilitate, generate de documentele de partid privind îmbunătăţirea activităţii ideologice, creşterea nivelului general al cunoaşterii şi educaţia socialistă a maselor, au avut un larg ecou şi in rindul creatorilor de artă, care au desluşit in spiritul acestor documente înalta învestitură ce le revine, rolul important ce se acordă literaturii în procesul de formare a omului nou, de perfecţionare a relaţiilor dintre indivizi şi societatea noastră socialistă. Vorbind despre eroul de azi al literaturii, în expunerea la plenara C.C. al P.C.R. din 3—5 noiembrie, tovarăşul Nicolae Ceauşescu sublinia pe bună dreptate : „Omul, constructor al socialismului, să se poată regăsi în aceste lucrări de artă, să-şi descopere şi defectele, dar şi trăsăturile nobile ! Nu avem nevoie de o artă care să poleiască cu aur realităţile, dar nu avem nevoie nici de o artă care să acopere cu noroi sau smoală aceste realităţi ; avem nevoie de o artă care să fie suflet din sufletul poporului, să redea şi greul, şi bucuria, şi visurile spre viitor ale oamenilor muncii, o artă izvorîtă din realităţile naţiunii noastre, profund umanistă“. Prospectarea realităţilor noastre semnificative, înfăţişarea acelor medii şi oameni care oferă o imagine grăitoare a dinamismului şi efervescenţei creatoare specifice societăţii româneşti actuale — eroi desprinşi din viaţa uzinelor, a satelor, a intelectualităţii — conturarea acelor personaje care să se impună ca întruchipări memorabile ale omului cel mai inaintat al orînduirii noastre socialiste — comunistul — constituie o îndatorire fundamentală a scriitorului de azi şi, implicit, o condiţie a perenităţii produsului muncii sale artistice. Realităţile patriei, acest incandescent generator uman în care, cu dăruire şi abnegaţie, se înalţă zi cu zi edificiul societăţii noastre socialiste, oferă scriitorului o generoasă şi inepuizabilă sursă de inspiraţie. Problematica spirituală şi morală a omului inaintat al societăţii noastre se cuvine, în mod firesc, să stea in centrul atenţiei scriitorilor. în acest spirit începem şi dezbaterea de faţă, ale cărei concluzii finale — rod al confruntărilor punctelor de vedere, al unor confesiuni scriitoriceşti, cu sugestii fecunde asupra creaţiei — le dorim contribuţii la clarificarea unei probleme de fond a culturii noastre socialiste. 1. --------- Scopul acestei dezbateri nu este, după cite înţeleg, acela de a discuta problema estetică a personajului, ce reprezintă el in configuraţia şi în cristalizarea operei literare (in proză şi teatru), care este eventual mecanismul său de producere, originea sa din observaţie şi experienţă. Aceasta este totuşi o problemă de „specialitate“ şi discuţia asupra sa comportă o analiză amănunţită. Important este, pornind de la ideea, evidentă, că fiecare epocă işi are personajele literare proprii şi caracteristice, să ne întrebăm cum sunt şi eventual cum ar fi firesc să fie, literare mai ales, şi pe ce material de observaţie şi experienţă se bazează, cum a fost prelucrat acest material in cele mai semnificative opere contemporane, la noi mai ales, dar şi în alte literaturi socialiste. Este evident că orice personaj literar reprezintă o prelucrare a unei observaţii şi nu redarea ei. Adeseori auzi oameni, foarte mulţi oameni, spunind „viaţa mea este un roman“, ceea ce, de cele mai multe ori, nu este adevărat, chiar cînd e vorba de o viaţă deosebită şi deosebit de bogată în evenimente. Personajul literar conţine, in sine, o superioară generalizare. Arta, ca şi ştiinţa, nu se ocupă cu individualul, ci cu generalul. Ştiinţa, exprimînd generalul în propoziţii abstracte, arta în imagini concrete, densa de generalităţi. Cazurile nu sînt obiect de literatură decît atunci cînd sînt semnificative, deci atunci cînd încetează să mai fie cazuri. In viaţa oricărui om se întretaie situaţii semnificative pentru o epocă, pentru o istorie sau pentru om în general şi situaţii nesemnificative, circumstanţiale, particulare. Poate una dintre operaţiunile esenţial artistice este eliminarea nesemnificativului (foarte important adesea pentru individ), aşa cum sculptorul elimină din blocul de piatră materialul ce depăşeşte figura sau volumul care îl interesează. O mare operă este aceea care a reuşit să elimine tot ce este de prisos, fiecare cuvînt de prisos, care a îndepărtat superfluul cu desăvîrşire. Insă acest semnificativ, cu maximă capacitate de generalizare, nu exprimă doar comunul, ceea ce se găseşte la toţi, cu atit mai mult cu o medie statistică, rezultat al unei banale nivelări, ci marile tendinţe istorice şi umane, caracterele pregnante şi expresive ale întrebărilor, neliniştilor şi structurilor umane care iau o formă concretă în fiecare epocă istorică, care determină din adîncuri, dincolo de aparenţe, vieţile şi destinele oamenilor. Destinul artistic este un destin exemplar pentru un timp, aşa cum e modelat de neîntrerupta luptă dintre valori, dintre vechi şi nou, dintre dinamism şi inerţie, înţelegerea semnificaţiei exemplare a personajului şi operei trebuie să se producă dialectic, adică sintetizind existenţa în fiecare structură sau viaţă a luptei şi unităţii contrariilor, a nesfîrşitului conflict ce determină nesfîrşita mişcare. Acest lucru, dialectica marxistă il considera general valabil, in toate timpurile, ca pe un proces esenţial şi determinant al existenţei. In orice caz, acest adevăr, care firesc cere eforturi pentru a-1 decela, atunci cînd descrierea este lentă, apare în epoca noastră, epoca marilor conflicte re-2 . ........... Adevăratul scriitor conştient de chemarea sa năzuieşte întotdeauna, fără excepţie, să se exprime cit mai deplin pe sine insuşi, cu alte cuvinte să exprime acea imagine a lumii pe care i-au format-o, în cursul vieţii, forţele obiective ce acţionează independent de el : mediul, societatea, istoria, tradiţia şi dorinţa de a cunoaşte viitorul. Insă valabilitatea şi eficacitatea acestei năzuinţe de a se autoexprima sunt determinate tocmai de rervoluţionare, ca o evidenţă, desigur ca fenomenul cel mai caracteristic. Deci, personajul literar al unei majore literaturi — sau al unei literaturi care aspiră să fie majoră — nu poate fi conceput decit ca un loc de întilnire, viu şi autentic, al marii problematici a evoluţiei sociale. Pe fundalul istoriei, devenită evidentă, determinînd nemijlocit existenţele umane, se pot profila cu adevărat oamenii deveniţi personaje, eroi sau antieroi, cei care acceptă, cei care refuză, cei care determină sau cei care, din laşitate, se lasă doar determinaţi. Ciocnirea şi unitatea dintre destinul colectiv şi cel individual, desenarea destinului individual prin acţiunea forţelor istorice — iată adevăratele subiecte care pot fi sintetizate expresiv de personaje pasionante. Cele mai bune cărţi ale acestui timp s-au ridicat la asemenea esenţialitate. Numele de oameni memorabili, deşi produşi ai fanteziei creatoare, care depăşesc uneori titlul unei cărţi, sunt tocmai expresia unei asemenea încleştări dramatice. Sunt fundamentaţi pe dialectica unor asemenea conflicte majore. Nu sunt ilustrarea unor teze abstracte, ci tocmai sinteza creatoare a întrebărilor epocii. Iar epoca noastră este caracterizată poate prin obligaţia impusă tuturor de a opta. Or, opţiunea nu există, in afara de conflict, iar conflictul adevărat este cel interior, lupta omului cu sine însuşi, pe marele fluviu al confruntărilor istorice. Consecinţa acestui conflict este complexitatea, infinita nuanţare a stărilor. Nu vreau să citez nume de eroi, insă mi se pare că nuanţa şi complexitatea, caracterul decisiv, ferm al alegerilor ii caracterizează pe toţi, ca şi marele elan constructiv, atit de ilustrat de romanele lui G. Călinescu — creatorul unui tip de titanism specific modului cum răspundem acum la întrebarea de totdeauna : cum pot să mă realizez, cum pot face ceva din viaţa mea ? Uneori s-a răspuns , contemplă, alteori crede, acum insă cred că veşnicia se poate realiza prin intensitatea nu a trăirii, ci a faptei. Este condiţia creaţiei, a permanenţei personajelor sale într-o orînduire constructivă, cum este orinduirea noastră socialistă. Nu vom putea da mărturie despre timpul nostru fără a vorbi despre cei mai dăruiţi fii ai patriei, despre comunişti, despre partidul care conduce ţara. De aceea, scriitorul este dator să se situeze în miezul evenimentelor, să năzuiască la surprinderea tipurilor esenţiale, vii. Muncitorii, comuniştii, noile clase ca structură şi mentalitate sunt ceea ce caracterizează timpul nostru. Către ele se cere îndreptată firesc atenţia creatorului. Altfel, s-ar condamna la neesenţial. Meditaţia, observaţia, întrebarea activă şi preocuparea pentru a surprinde aceste tipuri constituie o condiţie vitală pentru literatura adevărată. O literatură majoră trebuie să aspire la eroii complecşi care fundamentează permanenţa valorilor pe o scenă mereu schimbătoare, care sunt puşi in situaţia ca mereu să aleagă, în luptă cu ei înşişi, în lupta dintre comoditate şi realizare. Numai o asemenea literatură va indica tuturor, acum şi mai tîrziu, complexitatea unei trăiri cu adevărat, dar şi demnitatea ei, cele exterioare ce influenţează şi dezvoltă mai armonios personalitatea scriitorului. Nu se poate imagina o personalitate creatoare care, făcind abstracţie de orice altă influenţă, şi-ar căuta un imbold doar in simpla sa existenţă pentru a da viaţă vreunei creaţii artistice. Creatorul ideal nu e, pentru noi, scriitorul inconştient, sau care se lasă cu tot dinadinsul în voia contradicţiilor. Oricită importanţă trebuie să acordăm imboldurilor creatoare înnăscute, le acceptăm totuşi numai ca pe nişte condiţii elementare ce conferă viabilitatea talentului artistic. Creatorul care se bazează exclusiv pe simţurile instinctive ne surprinde prin prospeţime, prin cruditatea sinceră — dar în spatele acestor calităţi îl pîndeşte permanent pericolul de a greşi, de a merge pe căi greşite, ceea ce face îndoielnică nu numai opera artistului, ci şi judecata de valoare ce determină rezultatul final. Chiar dacă recunoaştem dăruirea, forţa, valoarea artistică ce creează instinctiv, ne interesează, în primul rînd, acel talent care, păstrind întreaga prospeţime izvorită din aptitudinile naturale, e în stare să opteze pentru recunoaşterea conştiinţei colective a timpului său. Aşadar, dacă trebuie să aleagă şi în anumite momente alegerea nu se poate evita în nici un chip ! — atunci am acorda întiietate acelui artist care, folosind nealterat aptitudinile native, înţelege totodată şi intuieşte comandamentele hotărîtoare ale istoriei timpului său, şi în acord cu aceasta işi modelează propriile capacităţi creatoare, în aşa fel ca ele să fie in concordanţă cu aceste comandamente. Avem, deci, nevoie de artişti conştienţi şi conştienţi de ei înşişi, în ale căror capacităţi creatoare şi de îndrumare ne putem încrede tocmai pentru că, ţinînd seama mai ales de sensibilitatea noastră artistică, ei simt ori cunosc mai exact necesitatea faptelor noastre demne de urmat şi izbutesc să exprime forţa acestor comandamente. Evident, un astfel de scriitor nu se opune — conştient sau inconştient — aspiraţiilor progresiste ale timpului său. Dimpotrivă, el se străduieşte, tocmai prin recunoaşterea comandamentelor istoriei, să dea o orientare aspiraţiilor proprii, care-l asaltează nestăvilit, pentru ca acestea să fie in armonie cu orientarea forţelor sociale şi economice care acţionează in jurul său. Ca urmare, in munca sa de creaţie se străduieşte să dea viaţă, în condiţiile existenţei sale, şi să pună în relaţii de concordanţă sau de opoziţie unul faţă de altul eroi care oglindesc acţiunea acestor fapte, nu numai prin puterea expresiei artistice, ci şi a convingerii. Acest artist cu un punct de vedere ideologic conştient nu dispreţuieşte nici o clipă darurile creatoare înnăscute — ba uneori urmăreşte cu invidie acţiunea cu efect sigur a acestora, fie ea şi inconştientă — şi totuşi nu poate scăpa de acel sentiment de angajare care-l stimulează la cultivarea şi lărgirea propriilor valenţe. Acest sentiment de angajare îl face să recunoască, înainte de toate, că în procesul de creaţie e bine să abordeze marile probleme ale timpului său, să abordeze realităţile existente. Fireşte, în această strădanie a sa, el urmăreşte să creeze eroi imaginari sau exprimind eul său poetic, care pot da valabilitate, în toată complexitatea, întregului tablou al lumii contemporane. Astăzi însă nu se mai pune în discuţie faptul că nu e cîtuşi de puţin o sarcină uşoară să oglindeşti aspectele sociale şi individuale caracteristice uriaşelor transformări sociale care au zguduit întreaga lume contemporană. Multă vreme am crezut că şi in domeniul artelor voinţa şi intenţia sunt suficiente , pentru a înfăptui creaţiile noi care să oglindească o lume nouă. Din aceste închipuiri copilăreşti, pe care azi, cu mintea noastră mai înţeleaptă, le găsim oarecum explicabile, deşi inacceptabile, s-au născut cărţile schematice, eroii schematici. Insă experienţa rece a istoriei a demonstrat grabnic calitatea indubitabilă a legilor specifice artelor şi ne-a învăţat, sau cel puţin ne-a făcut atenţi, că dacă vrem să zugrăvim viaţa nouă într-un chip nou, trebuie să căutăm cu preţul unui efort fără margini, indirjit, şi mijloacele care conduc la asta. Azi, aproape că nu mai e cazul să repetăm că universul etic şi artistic al omului ce construieşte societatea socialistă şi înaintează spre comunism e mult mai complex ca al antului constructor al societăţilor altor vremuri — din moment ce căile ce duc la viitorul previzibil, dar totuşi in esenţă necunoscut, trebuie căutate în condiţii fundamental şi esenţial diferite. Nu numai revoluţia socială, ci şi cea tehnicoştiinţifică a provocat şi provoacă, de la o zi la alta, transformări hotărîtoare in modalităţile noastre de gîndire şi de acţiune. Exprimarea artistică a acestor modalităţi impune creatorului sarcini necunoscute pină acum — dacă vrea să creeze ceva nou şi uman în poezie, roman, teatru. Acel deziderat pe care secretarul general al partidului l-a exprimat în cuvîntarea sa din iulie cu o limpezime exemplară și care la ultima plenară, din noiembrie, a Comitetului Central a fost subliniat și mai hotărît impune sarcini deosebite pentru creator, tocmai pentru că exprimarea artistică solicită descoperirea unor modalităţi pină acum necunoscute ori nici măcar bănuite. Omul de azi — fie că vrea să se exprime pe sine însuşi, fie că ar dori să deseneze chipul individualităţilor complexe născute din întrepătrunderea relaţiilor sociale — nu se poate mulţumi nici pe departe cu mijloacele şi modalităţile pe care i le-au oferit experienţele noastre anterioare. Descrierea artistică a omului de azi, fidelă realităţii, ne solicită eforturi spirituale mult mai mari decît am putea bănui la prima vedere. Complexitatea relaţiilor sociale e, în actualul moment istoric, substanţial superioară altor epoci. Tocmai din acest motiv e nevoie de tot efortul de simţire şi înţelegere artistică şi literară, pentru a putea descoperi mai repede, măcar cu o frîntură de clipă mai devreme, coordonatele de bază ale legilor evoluţiei sociale, pe care le va consemna mai tirziu, sistematic, ştiinţa. Legătura individului cu societatea — fie in totalitatea ei, fie numai cu anumite grupuri mai restrînse — e mult mai complexă decit ceea ce s-ar putea cuprinde in tablouri şi expresii artistice văduvite de studierea atentă şi nemijlocită a vieţii. Iată de ce e mai grea sarcina noastră — şi uneori se poate împotmoli în experimente nereuşite, ba chiar în eşecuri. Iată de ce nu putem abdica nici un moment de la datoria noastră, nu putem să nu ne străduim a căuta forţele interne, cu un rol activ, ce împing înainte societatea contemporană, şi să încercăm să le înfăţişăm în evoluţia şi consecinţele lor. Vom descoperi, desigur, repede acele ciocniri şi contradicţii caracteristice care nu pot lipsi nicicînd din dezvoltarea societăţii şi a căror înfăţişare constituie una dintre cele mai importante sarcini ale scriitorului. Descoperirea şi exprimarea acestora este cu atit mai importantă cu cit din aceste ciocniri ies în evidenţă personajele pe care le căutăm, oamenii angajaţi definitiv pe drumul afirmării ideilor socialiste, promotorii unor concepţii înaintate, comuniste, ies in evidenţă acele sclipiri care aruncă lumină asupra coordonatelor înnoitoare ale societăţii şi totodată dezvăluie şi frâmîntările sufleteşti care se desfăşoară inevitabil în universul lăuntric al scriitorului şi care — aproape în chip pilduitor — duc la o evoluţie etică şi spirituală, detectabilă în fiecare pagină de carte. In asemenea coordonate aş înscrie eu efortul creatorului de a desprinde din epoca în care este deplin implicat chipul, profilul moral-spiritual al oamenilor, aflaţi într-un considera, pe bună dreptate, ca realizare supremă a sa pe aceea a formăm unui om nou, a constructorului unei noi societăţi, afirmat în efortul creator din fabrici şi de pe ogoare, în nobila activitate spirituală a intelectualităţii noastre. Aici, in mijlocul vieţii, al colectivelor de oameni ai muncii trebuie să-i aflăm pe eroii cărţilor noastre ! Şi între ei, în mod firesc, în mod necesar, întîii merită să fie comuniştii. Nu cred că poate fi un titlu de mai mare mîndrie pentru creator decit acela de a fi conferit identitate artistică durabilă chipului omului inaintat, comunistului. De-a lungul celor peste cinci decenii de cînd există partidul nostru au fost nenumărate momentele cînd comuniştii s-au ilustrat drept cele mai înaintate conştiinţe ale poporului. Comunistul, cel ce şi-a legat definitiv numele de cauza poporului, avem datoria să-l aducem în primul rînd în cărţile noastre. Adică, pe omul reprezentativ al timpului nostru socialist. In asemenea coordonate se cer, cred, gindite personajele timpului nostru şi puse In lumină puternică cele ce poartă cu adevărat semnificaţiile majore ale epocii noastre socialiste, pe tereziile unei analize farmaceutice a elementelor tradiţionaliste cu cele modeme poate prefigura sensul dezvoltării unei literaturi, ci numai scrutarea responsabilă a liniilor de forţă pe care le prezintă o cultură, intrebarea-cheie rămînînd una singură : în ce măsură artiştii epocii dau sau nu răspuns la problemele majore ale timpului lor. Sintem angajaţi într-un dialog patetic cu problematica vremii noastre şi nici o altă ispititoare şi înşelătoare tematică, oricît de seducătoare, nu i se poate substitui. De aceea, dacă se poate formula o cerinţă, aceasta nu vine decât dintr-o legitimă năzuinţă : aceea de a se da actualităţii noastre socialiste, pasionantă în aspecte, inepuizabilă în conţinutul ei debordant de viaţă, o interpretare la nivelul generalizărilor filozofice cele mai înalte. Un asemenea efort exclude, de plano, exerciţiile epigonice, adoptarea snobă a unor mode literare, sortite pieirii, tocmai din pricina caracterului lor trecător, redigerarea întîrziată a unor vetuste experienţe, tot ce ţine de arsenalul frivolităţii literare. Există o singură îndrăzneală creatoare reală : aceea de a fi tu însuţi, de a fi, deci, in acord cu epoca ta, cu spiritul ei. Literatura, ca formă de expresie nemijlocită a realului, se realizează prin tot ceea ce acest real reprezintă mai complex, mai personal, mai profund, mai plin de inepuizabile surprize : prin om, prin omul real, devenit în literatură personaj. Transferul de calitate de la om la personaj nu echivalează cu o denaturare, cu o trădare, dimpotrivă, se traduce printr-un efort de esenţializare a tot ce e mai reprezentativ în fiinţa umană, elocventă pentru profilul unei epoci şi pentru explicarea ei. Ilustra literatură antică nu este decît o explicare a OMULUI, chiar dacă travestit în zeu, lumea OLIMPULUI mitologic mistuit de iubiri, patimi, răzbunări şi moarte nefiind decît o prospecţie a sufletului omenesc mutat, provizoriu, într-un teritoriu în care pasiunile puteau fi înţelese mai adine. De la mitologia antică pînă la mitologia contemporană în care încercăm să descifrăm un OM al VIITORULUI, eforturile scriitorului se mişcă pe aceleaşi linii : de înţelegere şi explicare a OMULUI în tot ce această fiinţă mirifică are mai secret, mai tulburător şi, uneori, mai misterios, mai necunoscut lui însuşi. O literatură fără personaje, fără eroi, fără oameni echivalează cu efortul zadarnic şi încăpăţînat de a concepe cifra şapte ca o cifră cu soţ, degringolînd, ca efort de gindire, intr-o zonă a nimicului. Or, nimicul, căutat de unii cu disperare, n-a constituit niciodată o categorie spirituală sau morală, mintea omenească refuzîndu-1. Dimpotrivă, gîndirea umană s-a caracterizat, de la începuturile ei, fie şi naive, fie şi rudimentare, prin efortul de a înţelege TOTUL. Iar acest TOT rămîne OMUL, oricîţi denigratori ar avea, oricît ar încerca unii exegeţi ai disperării să-l înfăţişeze ca pe o „abatere de la ordinea naturii“. Dovada că „omul rămîne măsura tuturor lucrurilor“ este că fără Oedip ne-ar fi greu să Înţelegem spiritul Eladei, fără Hamlet — Renaşterea, fără fauna balzaciană a „Comediei umane" — nu numai Franţa epocii respective, dar întregul univers al capitalismului pre imperialist. Orice operă literară e un testimony, o mărturisire şi, de clar, mi-ar fi cu neputinţă să-mi imaginez România de pină la 23 August fără „Ion“. Derivă de aici o obligaţie scriitoricească, de egală încărcătură politică şi artistică : descifrarea OMULUI în tot ce are mai definitoriu pentru efigia unui timp. Şi cum toate vremurile au avut OAMENI şi NEOAMENI, rezultă că literatura poartă cu sine obligaţia de a-i înfăţişa lumii neidealizaţi — fiindcă atunci devin neconvingători — ci explicaţi nu tot ce prezintă ei mai înălţător, sau, dimpotrivă, mai degradant şi mai ofensator pentru condiţia umană. Hamlet rămîne, fără îndoială, un prototip ideal de fiinţă superioară, mistuită de patima cunoaşterii şi a spiritului de justiţie, dar fără logo, întregul univers Shakespearean ar fi sărăcit, deci incomplet, în consecinţă, neadevărat. Derivă din constatare o gravă răspundere ce apasă pe umerii scriitorului contemporan, atit de plastic şi de elocvent formulată de secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, în expunerea sa din faţa plenarei Comitetului Central din zilele de 3—5 noiembrie : „Redaţi în artă măreţele transformări socialiste ale ţării, munca clocotitoare a milioanelor de oameni ; veţi găsi şi contradicţii, şi conflicte reale, nu închipuite, şi fapte măreţe, emoţionante, demne de numele de om ! Redaţi şi frumosul, şi iubirea în înţelesul lor măreţ ! Folosiţi arma umorului, satirizaţi defectele care se manifestă in societate şi la oameni". In chemările secretarului general e cuprins un întreg program estetic, de o vastă amplitudine. Fiindcă a ţinut să sublinieze că datoria artei « să prezinte conflicte reale şi nu închipuite, adică reflectînd adevărul vieţii şi nu pastişa ei voluntaristă. „Folosiţi arma umorului“..., a spus secretarul general al partidului, şi „satirizaţi defectele care se manifestă în societate şi la oameni“, fiindcă fără o critică aspră, necruţătoare, plină de minte a tot ce este rău şi înapoiat în lume literatura nu-şi îndeplineşte sarcina de a fi o oglindă in care OMUL, contemplîndu-se, să se bucure de tot ce îl înnobilează, dar să se şi înspăimînte in faţa grimaselor sale care îl mai trag înapoi spre trecutul său de umilinţe şi de ofense. Personajele înaintate ne 4.---Dezbaterilor recentei plenare a Comitetului Central, expunerii documentate a secretarului general al Partidului Comunist Român, generosului apel pe care tovarăşul Nicolae Ceauşescu l-a adresat anume scriitorilor le vom răspunde intr-un singur fel : prin cărţi ! ; prin cărţi cinstite. Cinstite faţă de propria noastră profesiune, scrise cu toată grija şi cu tot talentul de care dispunem fiindcă, în actuala fază de construire a socialismului, bunăvoinţa clipacilor mai rău ne strică şi bunele intenţii nepricepute mai mult rău ne fac. E necesar ca toţi muncitorii să facă treabă temeinică, de nădejde şi scriitorul e şi el un producător de bunuri spirituale, adică tot un muncitor. O carte cinstită faţă de poporul căruia-i aparţinem, căruia-i datorăm totul, o carte adevărată despre viaţa, strădaniile şi aspiraţiile sale reale, o carte cinstită faţă de cei cinstiţi şi dură faţă de cei necinstiţi. O carte cinstită faţă de înaltele idei ce s-au remarcat de la tribuna plenarei, idei ce sunt ale noastre, idei ce ne dau forţa să scriem, idei ce dau un sens existenţei noastre , ideile socialismului şi ale comunismului. Aceşti oameni care construiesc cu nădejde o societate nouă sunt singurii eroi posibili fiindcă ei sunt contemporanii noştri şi dacă dorim să captăm atenţia, trebuie să le vorbim despre ei, şi dacă dorim ca ei să înveţe ceva de la noi, trebuie, mai intri, să învăţăm noi foarte mult şi foarte multe de la ei. Romanul e un gen liber. Se poate povesti o întimplare, se pot povesti mai multe, ne putem ocupa pe larg de cîţiva eroi sau sintetic de mulţi, putem face — sau să nu facem — descrieri, dialoguri, consideraţii eseistice, să ţinem firul cronologic sau să nu-l ţinem , nu acestea sunt determinante ! Important este despre cine vorbim, despre cine scriem şi cui ne adresăm şi ca să-i spunem ce ! Unii dintre colegi au scris — şi cum să nu fiu de acord cu ei ! — despre datoria noastră de a elogia omenia, cinstea, munca, eroismul, simţâmîntul patriotic şi să atacăm cu toate mijloacele artei cruzimea, hoţia, lenea, laşitatea, incompetenţa, demagogia, încă o dată : cum să nu fiu de acord. Numai că, pentru mine — fiindcă gîndurile mele le transcriu aici — cadrul acesta e prea general, oameni şi neoameni au existat totdeauna şi nu cunosc vreo etică mai acătării care să fi negat virtuţile şi să fi slăvit viciile, cel puţin pe faţă, dacă pe dos, nu. Şi atunci, care-i deosebirea, vreau să zic ce e nou, specific, în societatea noastră socialistă, pe mine tocmai asta mă interesează. De la Bălcescu la Rebreanu şi Sadoveanu nu cunosc un mare scriitor român care să nu elogieze virtuţile poporului creator de valori şi să nu ironizeze mînios viciile claselor parazitare. Dar, de trei decenii au început să se întimple în ţara noastră evenimente fără precedent, s-a dărimat o societate şi se creează alta, s-au creat noi relaţii, s-a creat o nouă mentalitate — cine poate să nege acest adevăr ? ! Or, tocmai acest adevăr este al nostru, el nu a mai avut loc înainte şi nu se va mai repeta întocmai peste încă o generaţie, şi tocmai despre acest adevăr, despre aceşti oameni, despre acest timp arată cum suntem sau cum năzuim să fim, personajele degradate ne previn, profilactic, cum să nu ajungem. Şi suntem mîndri să recunoaştem că trăim o vreme in care marea majoritate a OAMENILOR, depăşindu-se, dau exemple de felul cum trebuie să arate OMUL, acea fiinţă superioară, comunistul. Cu alte cuvinte, să redăm prin personajele noastre adevărul vieţii în tot ce acest adevăr aduce mai mobilizator pentru speranţele omului, pentru demnitatea lui, pentru realizarea idealurilor lui superioare . In cazul nostru, a idealurilor socialiste, anume trebuie să depunem mărturie noi, cei ce am trăit acest timp, cu cît talent avem, cu cită forţă creatoare avem. Treaba noastră nu e să rescriem romanele lui Rebreanu sau ale lui Camus: le-au scris ei, n-ar mai fi nevoie şi de noi. Cei foarte tineri şi cei ce vor veni după ei vor avea — realitatea este inepuizabilă ! — evenimentele, necazurile, bucuriile lor, ale vremii lor, și vor scrie despre ele , firesc, nu ? Dar vremea asta, a noastră, acest timp al marilor pre- a faceri, acești oameni care, buni, răi, au creat o lume nouă, această vreme fără seamăn — cine să o scrie, dacă nu noi ? Vor veni " poate scriitori mai înzeşi battitfdlSare^ittftoUlBa# de documente, vor „reface“ li-T-aetar epoca noastră , dar— lor le va lipsi ceva însemnat : participarea, trăirea. Ştiu, n-am rezolvat toate problemele — şi încă întreb care generaţie le va rezolva pe toate... Priviţi-i pe aceşti oameni , nu toţi seamănă a eroi şi mulţi poate s-ar mira dacă le-am spune că sunt eroi, eroi de roman, eroi ai istoriei. Şi poate tocmai aici, în asta stă eroismul lor : că fiind oameni oarecari au fost puşi de istorie să înfrunte greutăţi ce păreau supraomeneşti ; iar ei, neavînd nimic de supraoameni, ei bine, le-au înfruntat şi le-au biruit. Ei păreau oameni foarte obişnuiţi, dar ceea ce au făcut ei nu era deloc, dar deloc ceva obişnuit , ei au mutat lumea din loc. De la un timp, istoria nu mai e în mod formal spectaculoasă , dar ceea ce se petrece în adîncuri, în marile mase, la nivelul întregii naţiuni este considerabil. Ceea ce apare insului mediocru este mica eroare, micul ridicol. Spiritul banal vede peste tot banalitatea. Dar eroismul, chiar dacă nu mai este întotdeauna spectaculos, apare privirii sintetice de proporţii enorme şi de perspective greu de bănuit. Realitatea este că viitorul este aici, printre noi, şi nu ne rămîne decît să-l descifrăm. Fără îndoială că optimismul istoric nu coincide totdeauna şi neapărat cu destinul fiecărui ins, dar mă îndoiesc că vom restitui adevărul epocii dacă vom colecţiona doar eşecurile şi — mai ales — dacă ne vom identifica ranchiunelor mustite de toate estropierile fizice şi psihice. Că unii dintre cei ce ar fi trebuit să meargă înainte s-au dovedit nevrednici, s-au înşurubat in erorile lor sau au prins mucegai — se ştie , e un fapt : să-l spunem. Dar a nu-i vedea pe ceilalţi ce continuă marşul cel lung, pe cei — tot mai mulţi — ce apar din mase şi merg înainte, a nu-i vedea pe toţi aceştia ar fi pur şi simplu calomnie artistică. Nu sintem poporanişti, nu sîntem chemaţi să mergem în popor, ca nişte falşi profeţi, să ne aplecăm deasupra nevoilor lui, cu atitudini de blindă caritate ; masele nu au nevoie de bunăvoinţa şi simpatia „creatorilor“. Masele au descoperit sentimentul demnităţii, iar creatorul este firesc să se cuprindă în mase, să înveţe să privească, să înţeleagă şi să scrie ce vede şi ce înţelege, să selecteze ce este esenţial, specific vremii noastre şi să redea poporului, „curat şi luminat“, ceea ce a învăţat de la dînsul. Să-i ajutăm pe oamenii simpli şi obişnuiţi să regăsească în cărţile noastre propria lor măreţie : măreţia celor ce fac istoria. Să se regăsească pe ei înşişi ca personaje, ca eroi. 1. Să fie mesager al spiritului epocii Alexandru IVASIUC 2. Să exprime universul etic al socialismului nilTM I ■, SZEAALER Ferenc 3. Să întruchipeze adevărul vieţii Aurel BARANGA 4. Să se identifice cu măreţia faptelor poporului Paul GEORGESCU proces continuu de devenire, de înnobilare şi umanizare. Realitatea noastră socialistă, ilustrată prin măreţe realizări, poate 3.-------------Literatura orei de faţă se caracterizează printr-o interpretare a actualităţii surprinsă în esenţele ei istorice, sociale şi morale. De la o factologie înşelătoare — cu ce dreptate a exclamat Balzac , „stupid ca un fapt“ — s-a trecut la un sondaj intensiv în zone neexplorate şi cu rezultate ce nu pot fi ignorate în toate domeniile artei noastre literare : poezie, proză, dramaturgie sau critică, îmbogăţirea conţinutului a dus la o evidentă diversificare a modalităţilor de expresie. Ceea ce a constituit pînă fiu de mult un deziderat — dobîndirea unui stil personal — a fost depăşit prin profilarea unor personalităţi literare, avind toate un merit major : acela de a fi. Pentru că o literatură se impune prin personalităţile de frunte care o determină in efigia ei perenă. Eminescu, Creangă, Caragiale, Sadoveanu sau Arghezi sunt tot atitea piscuri care nu numai că nu infirmă peisajul înconjurător, dar ii stabilesc, la nivel de măreţie şi eternitate, coordonatele. Personalitatea literară, ca şi cea istorică, se dezvoltă şi creşte ca arborele din seva pădurii, dînd în acelaşi timp colectivităţii legitimitatea ancorării în universalitate, resortul magic al permanenţei sale in timp. Iar personalitatea — cele ce urmează sună numai aparenta tautologie — se caracterizează prin ceea ce are identic cu unitatea, dar şi prin ceea ce aduce diferit şi unic, originalitatea în domeniul creaţiei fiind dată de contradicţia dintre comun şi excepţional, ajunsă la sinteză. Opera unei reale personalităţi artistice vehiculează, incorporate, cele mai nobile şi mai valoroase semne ale tradiţiei, retopite la temperatura prezentului sub impulsul unor energii viitoare, presimţite. In acest spirit, discuţia tradiţionalism-modernism intră in zona scolasticii dezolante. Nu confruntarea PAGINA 5