Scînteia, martie 1977 (Anul 46, nr. 10739-10765)

1977-03-24 / nr. 10759

PAGINA 4 Spiit selectiv sau critică prin... omisiune? Cărţi în aşteptarea cuvîntului cronicarilor Fără să facem o apre­ciere asupra numărului de cărţi apărute în anul 1976, toată lumea e de acord că nimeni nu mai poate citi astăzi nici măcar in dome­niul său de specialitate tot­ ce intră în librării. Dacă ne limităm la literatură, ori­cine poate observa că nu genere cronicarii literari, cu mici deosebiri, se ocu­pă cam de aceleaşi cărţi, indiferent dacă revistele sunt din Bucureşti sau din provincie. Există o critică orală care circulă mai re­pede decit cea scrisă şi care ştie de mai înainte dacă un scriitor sau o carte merită să fie citită. Aşadar, o primă dificultate a unei cit­­mai largi informaţii este imposibilitatea de a parcurge tot. Sigur, un critic avizat ştie, din opera anterioară, dacă autorul unei cărţi noi e scriitor şi merită să fie analizat in continuare­ sau un veleitar. Nu ne mai pu­tem aştepta de la un poet cu zece volume modeste (există cazuri !) să mai scrie un volum bun. Dar un scriitor aflat la început, care nu a izbutit intr-un gen, poate deveni intere­sant în altul şi s-au văzut poeţi, cunoscuţi numai ca atare, foarte buni critici. Sunt apoi autori populari, foarte citiţi de public, asu­pra cărora însă critica nu se pronunţă. Afirmaţiile fără exemple nu se iau în seamă, deci să exemplifi­căm: ce valoare are roma­nul „Căderea Constantino­­polului", din care a apărut numai volumul I intr-un ti­raj de masă, rapid epui­zat ? N-am citit nicăieri nici o recenzie. Ar fi poate necesar ca un istoric care cunoaşte şi cartea, lui Ste­ven Runciman despre „Că­derea Constantinopolului“, tradusă în româneşte în 1971, să-şi spună cuvîntul , dar istoricii aşteaptă pro­babil opinia literaţilor, în 1975 „Caietele Prince­­pelui“, „Jurnalul unor ro­mane“ de Eugen Barbu au ajuns la al cincilea vo­lum. Dacă la primul s-a mai scris, la următoarele nimeni n-a mai spus un cuvint. Cartea, apărută în tiraj de 5 000—8 000 de exemplare, s-a vîndut, deci probabil s-a şi citit. Cri­tica a uitat-o însă cu de­­săvîrşire. Natural, sunt u­­nele cărţi care presupun din partea recenzentului o pregătire de specialitate, ca între altele cartea lui Ion Gheorghe, „Cultul Zburătorului“ (Opiniile poe­tului despre lumea mituri­lor autohtone). Am citit o recenzie foarte­ inteligentă, după mine, a unui critic literar, dar era cazul să scrie şi un mitolog, un fol­clorist, un istoric sau filo­zof al culturii, prin urmare un om de autoritate ştiin­ţifică şi nu s-a ivit nici unul. Există încă mulţi care iau in serios „Dacia preistorică“ de N. Densu­­şianu din 1913 şi am citit un lung conspect fără nici o observaţie proprie cu pri­vire la valoarea acestei cărţi. Au citit, îmi închi­pui, şi alţii, dar nimeni n-a replicat. Recenzii asupra unor e­­diţii de opere ale scriitori­lor dispăruţi apar din ce in ce mai rar. In 1969 a în­ceput să apară o ediţie din „Scrierile“ lui E. Lovines­­cu, întocmită de Eugen Si­­mion, ajunsă in 1975 la al şaselea volum „Istoria li­teraturii române contempo­rane 1900—1937“. Despre modul în care a fost În­tocmită sau măcar despre importanţa republicării nu s-a scris nimic. Să nu mai intereseze pe nimeni ? De altfel, cam acelaşi interes l-a stîrnit şi ediţia a treia, apărută în 1968, din compen­diul de „Istoria literaturii române“ de G. Călinescu. Am citit o singură recen­zie, în cea mai mare parte­ negativă, a unui poet care face şi critică şi a prefa­ţat ediţia „Scrierilor“ lui Pompiliu Constantinescu. De fapt nici despre ediţia Pompiliu Constantinescu, conţinînd multe articole inedite, rostite la radio, nu s-a scris mai nimic. La fel se întîmplă cu ediţia de „Opere“ de Perpessicius ajunsă la şapte volume, cu ediţia de „Opere“ de G. Ibrăileanu ajunsă la trei volume, ca să nu mai vorbim de ediţia Arghezi ajunsă la al douăzeci şi optulea volum. Ici şi colo se aude cite un glas, cite o notă făcută după tabla de materii a cărţii , apare într-un colţ de revistă. Admitem că un­ critic a­­devărat trebuie să facă o selecţie a cărţilor, că nu poate să scrie despre tot, că nici nu trebuie să scrie despre tot. Dar la revistă există mai mulţi critici, mu­lţi cu activitate îndelun­gată, care pot suplini ab­senţele cronicarului literar. Un exemplu bun l-a dat, după părerea mea, Româ­nia literară, scriind despre romanul „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe“ de Fănuş Neagu. Avem a face cu un scriitor care nu poate fi ig­norat şi cu atît mai puţin evitat. Avem toate condi­ţiile, ni s-a cerut chiar să ne exprimăm opiniile des­chis, totul e s-o facem ar­gumentat şi imparţial. Nu serveşte nimănui critica de adulaţie, dar nici critica in­famantă. Dacă nu autorul analizat impersonal de critic, cineva profită totuşi, măcar publicul, informat în chip corect. Unele reviste­­practică spre a acoperi aria de in­formare, în chip obiectiv limitată, a cronicarului li­terar o împărţire cam me­canică a „celorlalte“ cărţi. Se încredinţează astfel unui critic mai tenace la lectură proza, unuia poezia, altuia critica însăşi. Astfel avem critici specializaţi numai in poezie, numai în proză sau numai în critica criticii. Este o eroare care poate transforma criticul in sim­plu funcţionar ce nu şi-a ales singur cartea despre care să scrie, indeplinin­­du-şi doar o obligaţie de serviciu. O asemenea prac­tică este nerecomandabilă, mai ales în cazul tinerilor, care trebuie să se deprindă cu fenomenul literar in în­treaga lui complexitate, nu pe felii. Se scrie după părerea mea prea puţin, aproa­pe deloc, despre litera­tura pentru copii. Ar fi o mare greşeală dacă un cri­tic s-ar specializa într-o a­­semenea literatură, dar s-ar publica poate mai puţină subliteratură în acest do­meniu. Nu am pretenţia de a mă pricepe în litera­tura pentru copii, dar cu­nosc exemple clasice de :„cărţi pentru copii care plac copiilor. La drept vor­bind, nu cred că există scriitori care ştiu să scrie pentru copii, dar nu şi pentru maturi. Un mare scriitor pentru copii a fost Tudor Arghezi. Ei bine, chiar şi de literatura pen­tru copii a lui Tudor Ar­ghezi critica s-a ocupat mai puţin. Ciclul său de poezii intitulat „Copilă-­ reşti“ este ca şi necunos­cut criticilor. O atenţie specială merită desigur debutanţii în lite­ratură. Unele reviste au deschis rubrici speciale pentru ei, dar au încredin­ţat-o criticilor începători, uneori aflaţi chiar ei înşişi în faza debutului. Cre­dem că procedeul este greşit, în primul rind pentru că de unii debu­tanţi — la primul sau la al doilea volum — trebuie să se ocupe cronicarii literari (poate chiar îndeosebi ei) şi in orice caz criticii cu experienţă. In al doilea rind, pentru că opinia tine­rilor — care poate fi inte­resantă în unele cazuri — n-are, în cazul debutu­rilor, cuvenita autoritate. G. Călinescu susţinea că un critic nu trebuie să înceapă cu critica. E ne­cesar întii să facă li­teratură curată, „să ra­teze cu­ mai multe ge­nuri" şi numai astfel, iniţiat in literatură, să treacă la critică. Dacă nu face literatură, un critic trebuie să facă mai întîi cercetare. Nu interesează eseurile tinerilor care nu ştiu tot. Se scrie prea puţin des­pre traduceri şi adesea de oameni care nu cunosc limba din care s-a tradus. N-am mai citit de mult o analiză a traducerii unui volum de poezii sau de proză, deşi se ştie că o tra­ducere, mai ales a unei poezii, are valoare numai dacă e făcută de un poet pe cît posibil congener cu poetul tradus. Că restul intră în categoria simplei translaţii. Că apar astfel oameni care cred că ştiu ce înseamnă Goethe, Mal­larmé, Rilke, citiţi doar in traduceri. De ce nu avem cronici la traduceri ? Pen­tru că sînt mult mai greu de făcut şi nu pot fi fă­cute decit de specialişti. Ar fi prin urmare momen­tul ca aceştia (nu ducem, cred, lipsă) să-şi spună şi ,ei cuvîntul. Informaţia cri­­ttică s-ar îmbogăţi. PUNCTE DE VEDERE de Al. PIRU Aniversarea şi comemorarea­­ unor mari personalităţi La Comitetul Naţional pentru Apă­rarea Păcii a avut loc, miercuri, o şedinţă de lucru, la care au partici­pat reprezentanţi ai unor instituţii culturale, ştiinţifice, ai unor organi­zaţii obşteşti şi ai presei, în cadrul căreia au fost discutate măsurile pri­vind sărbătorirea in ţara noastră a unor personalităţi de seamă ale şti­inţei, artei şi culturii universale. S-a hotărit ca prin diverse mani­festări — simpozioane, conferinţe, seri literare, expoziţii, audiţii muzi­cale etc. — ce vor avea loc in Bucu­reşti şi în alte localităţi din ţară să fie marcate următoarele aniversări şi comemorări : 200 de ani de la naş­terea scriitorului şi savantului român Dinicu Golescu ; 150 de ani de la moartea pedagogului şi scriitorului elveţian Heinrich Pestalozi ; 400 de ani de la naşterea pictorului şi dese­natorului flamand Peter Paul Ru­bens ; 200 de ani de la naşterea scrii­torului german Heinrich von Kleist ; 100 de ani de la naşterea poetului re­voluţionar maghiar Ady Endre ; 600 de ani de la naşterea arhitectului ita­lian Filippo Brunelleschi ; 300 de ani de la moartea gravorului ceh Vaclav Hollar ; 100 de ani de la naşterea scriitorului şi sociologului argenti­­nean dr. Jose Ingenieros ; 100 de ani de la naşterea romancierului german Hermann Hesse ; 100 de ani de la naşterea scriitorului Walisinghe Ha­­rischandra, din Sri Lanka ; 100 de ani de la naşterea poetului şi filozofului pakistanez Iqbal Allama Mohammad; 600 de ani de la moartea geografului şi exploratorului arab Ibn Battuta ; 100 de ani de la naşterea poetului francez Charles Cros ; 100 de ani de la naşterea fizicianului american Thomas Edison; 100 de ani de la naş­terea scriitorului leton A. M. Upit. (Agerpres) Concertul orchestrei „Camerata" şi al corului „Madrigal" Au fost alese întra­­devăr acele lucrări ca­re au drumul direct către inima ascultă­torilor. Care comunică cu publicul, care im­pun prin­­ limpezimea expresiei. Astfel, „Ca­merata“, condusă de Paul Staicu, un an­samblu de tineret ca­re a cîştigat an de an în acurateţe, în uni­tate, în nuanţarea sen­sibilă a frazelor — ne-a propus să ascul­tăm, pentru început, Sarabandă, Giga şi Badinerie şi unul din­tre cele 12 Concerti grossi op. 6 de Corelli — concertul nr. 9. O dată mai mult, am apreciat talentul lui Paul Staicu, pricepe­rea de a face din an­samblu un organism sonor complex, în ca­re a răsunat perma­nentul dialog intre in­strumentele soliste şi orchestră, au vibrat cantilene ornamentate, pasaje solemne, s-au subliniat alternanţele nemijlocite dintre so­norităţile puternice şi cele estompate. Am reţinut şi tabloul viu al „Iernii“ din ciclul „Anotimpurile“ de Vi­valdi, cu realizarea a­­celor tensiuni armo­nice neaşteptate, cu modulaţii cromatice ; in plus, am apreciat velocitatea, supleţea arcuşului tînărului vio­lonist Dorel Paşcu Ră­­dulescu, solist al con­certului. In final: Cele trei piese pentru or­chestră de coarde de Constantin Silvestri. La fel ca şi formaţia „Camerata“, „Madri­galul“ ne-a oferit un buchet dintre piesele sale de mare succes, de la cintarea lui Hontens la „Chindia“ lui Alexandru Paşca­nu­. Nu au lipsit: „Soave fia il morir“ de Palestrina pe ver­surile lui Petrarca — exemplu de măiestrie polifonică, de expri­mare sobră fără efu­ziuni lirice, „Păstori­ţa" de Marţian Negrea — pagină de armonie clasică românească, colorată de onomato­pee. Apoi inegalabile­le „Fluieraşe şi buciu­me" ale lui Mihai Moldovan, pe care Marin Constantin şi corul său le-au inter­pretat cu mare măies­trie, împletire de şu­ierături, şoapte şi stri­găte pină la punctul culminant: izbucnire a dragostei de viaţă. Şi, ca o cunună, un cintec simplu : „Ţară dragă, ţara mea“ de Marin Constantin. Acest concert, care a avut loc duminică seara, la Sala mică a Palatului, este una dintre manifestările pe care Conservatorul „Ciprian Porumbescu“ le-a înscris în „Contul omeniei“. Smaranda OȚEANU ŢĂRĂNIMEA (Urmare din pag. I) — fie ei români, maghiari sau ger­mani — dezvoltarea solidarităţii lor in lupta împotriva asupritorilor de orice neam. In Moldova şi Ţara Românească — unde se mai păstrase un timp o pu­ternică ţărănime liberă, care s-a bu­curat, in anumite perioade, chiar de protecţia unor domni viteji, ce şi-au întemeiat oastea tocmai pe această clasă — secolul al XVII-lea, mai ales după instaurarea aşa-numitei „legă­turi a lui Mihai“ şi după luarea altor măsuri de înăsprire a dreptului io­­băgist, a cunoscut mişcări ţărăneşti de deosebită vigoare. Printre ele mişcarea seimenilor de la 1655, iz­bucnită în sinul oastei din Muntenia, ocupă un loc aparte, atit prin larga participare a maselor ţărăneşti, cît şi prin ascuţimea confruntării de clasă. Domnul Ţării Româneşti, Constantin Şerban, scria privitor la această răs­coală că, împreună cu oştenii, „s-au răsculat şi românii (adică ţăranii io­bagi — n.n.) şi au tăiat boierii şi au jefuit toate casele boierilor şi au luat toate cărţile (adică actele de privi­legiu — n.n.) şi zapisele“. Numai cu sprijinul masiv al forţelor străine, boierii şi domnul au putut înfringe răscoala. _________ în secolul al XVIII-lea, odată cu destrămarea tot mai accentuată a sistemului feudal, cu apariţia şi cris­talizarea noilor relaţii de producţie capitaliste, cu procesul de închegare a naţiunii române moderne, miş­cările ţărăneşti se ridică pe o treaptă calitativ nouă, aspectului social, anti­feudal, caracteristic evului mediu, a­­dăugindu-i-se aspectul naţional, pro­priu epocii moderne. Astfel, marea răscoală desfăşurată in anii 1784— 1785 sub conducerea lui Horia, Cloşca şi Crişan — una dintre cele mai mari mişcări sociale ţără­neşti pe plan european — a pus cu putere în lumină aspiraţiile ţărănimii ardelene de a se elibera de iobăgie şi asuprire naţională. In programul de luptă al răsculaţilor — cunoscut in istorie sub numele de Ultimatumul de la Deva din 11 noiembrie 1784 — ţăranii iobagi cereau desfiinţarea no­bilimii ca clasă şi a privilegiilor no­biliare, a proprietăţii nobiliare ca sursă de venit, împărţirea pămîntului celor ce-l muncesc şi altele. „Horia a scris cu securea în mină — aprecia Nicolae Bălcescu — drepturile naţiei române şi programul politic şi social al revoluţiei ei viitoare“. Deosebit de amplă a fost partici­parea ţărănimii la lupta pentru lichi­darea feudalismului şi făurirea României moderne în cadrul mişcă­rilor sociale din secolul al XIX-lea. Un contemporan al revoluţiei din 1821, Ştefan Scarlat Dăscălescu, arăta că Tudor Vladimirescu „avea auxi­liari toată ţărănimea română“ şi că ţăranii „au alergat cu miile sub stea­gurile lui", iar Mihai Cioranul, unul din căpitanii lui Tudor Vladimirescu, remarca privitor la Proclamaţia de la Padeş că „aceste proclamări, au­­zindu-le ţăranii chiar de la însuşi Tudor, au început cu toţii a se scula şi tot principalul a se clăti, aprin­­zindu-se de entuziasmul răzbunării“. Pentru întâia oară, dezideratele ţă­rănimii aveau să fie afirmate şi pro­movate în ansamblul idealurilor ma­selor, ca ţeluri centrale ale unei ri­dicări social-politice pe scară naţio­nală, în cunoscutele programe adop­tate la Iaşi, Blaj şi Islaz, în timpul revoluţiei din 1848. Aceasta a făcut ca ţărănimea să fie sprijinul şi forţa principală a acestei revoluţii, în scri­soarea din 12 iunie 1848 către George Bariţiu, Florian Aaron nota re­feritor la desfăşurarea revoluţiei în Ţara Românească : „Deodată se auzi in toată capitala că trupe de ţărani din mai multe părţi, cu stindarde naţionale, sosesc in capitală. Atunci poporul Bucureştilor, nemaiputind cumpăra bucuria, alergă in trăsuri şi pe jos la barierele oraşului... Ţăranii fără arme, fără nimic, cu merinde numai in traistă, cu ponturile noii Constituţii in mină, intrară în capi­tală sub stindardele lor, strigind : -Dreptate !» şi orăşenii, unindu-şî glasul cu dînşii, repetau : -Drep­tate!»“. Cu aceeaşi dăruire şi hotărîre ţărănimea s-a ridicat la luptă pentru apărarea cuceririlor revoluţiei paşop­tiste împotriva trădării forţelor reac­ţionare interne şi a intervenţiilor ar­­­mate ale marilor imperii ale vremii. Revoluţia de la 1848 a constituit un moment crucial in trecerea României de la feudalism la capitalism, a dat un puternic impuls creşterii conştiin­ţei de sine a poporului român, luptei sale pentru unitate, independenţă na­ţională şi progres social. în această amplă perspectivă isto­rică apare clar că marea răscoală a ţărănimii din 1907 a continuat firul bogatelor şi îndelungatelor tradiţii de luptă revoluţionară ale unei clase so­ciale căreia regimul exploatării feu­dale, iar, in epoca modernă, regimul burghezo-moşieresc i-au adus numai înrobire şi mizerie. Marea lecţie pe care o oferă răscoalele ţărăneşti de-a lungul secolelor constă pe de o parte în potenţialul revoluţionar al ţărăni­mii, iar pe de altă parte în dezvă­luirea realităţii istorice a înfrîngeri­­lor la care au fost sortite aceste pu­ternice explozii de revoltă atit timp cît ţărănimea a fost lipsită de o for­ţă politică conducătoare, consecvent revoluţionară, şi de ţeluri clare, pre­cise, bine definite, izvorîte din dez­voltarea obiectivă a societăţii româ­neşti. Numai apariţia muncitorimii pe scena istorică a României, făuri­rea partidului ei revoluţionar, înche­garea alianţei între muncitorime şi ţărănime, sub conducerea Partidului Comunist Român, au creat condiţiile necesare pentru eliberarea ţărănimii de jugul moşieresc şi trecerea agri­culturii pe calea sigură a înfloririi multilaterale, a făuririi unei vieţi îm­belşugate pentru toţi locuitorii sate­lor — calea socialismului. .Supliciul eroic al lui Horia şi Cloşca la Alba lulia — februarie 1785 (Stampă de epocă) tv PROGRAMUL I 16.00 Telex 16.05 Teleşcoală. Consultaţii matematica (anul IV) . Consultaţii an II (ma­tematică) . 16.35 Curs de­ limba rusă 17.05 Mult­e dulce 17.25 Atena. Reportaj TV. 17.45 Publicitate 17.50 Moştenire pentru viitor 13.30 Consultaţii medicale 18.50 Flora şi fauna patriei 19.20 1001 de seri 19.30 Telejurnal 8.50 La ordinea zilei 20.00 Ora tineretului 20.25 Teatru TV : „Patima roșie*? dl Mihail Sorbul 22.00 Revista literar-artistică TV. 22.25 Telejurnal 22.35 închiderea programului PROGRAMUL II 20.00 Concertul orchestrei simfonice a Radioteleviziunii. Dirijor : Iosif Conta. In program : George Enescu — Rapsodia I română în la ma­jor : J. Brahms — Concertul nr. l în re minor pentru pian şi or­­chestră. Solist : Vlad Conta. 21,10 Telex 21,15 Un fapt văzut de aproape. Con­structorii comprimă timpul. Repor­taj pe şantierele bucureştene 21,40 Roman-foileton : „Dombey şi fiul". Episodul III. Producţie a studiouri­lor engleze 22,30 închiderea programului Cine parcurge în aceste zile expoziţia de la galeriile „Orizont" din Capitală are prilejul să se întîlneascâ cu lucrări aparţinînd tuturor generaţiilor de artişti plastici de astăzi care, într-un gest de nobilă solidaritate, au donat opere de artă reprezentative în „Contul omeniei" în perioada grea a lupte­lor pentru Independenţă, în 1877, nu puţini au fost ro­mânii din Transilvania care au făcut „sacrifi­cii voluntare de singe şi sacrificii materiale“. Iar înrolarea sub drapelul ro­mân in războiul pentru cucerirea Independentei, a constituit aşa cum se sub­liniază si in recente docu­mente de partid „o pagină impresionantă de solidari­tate naţională, in realiza­rea uneia din cele mai de seamă năzuinţe ale între­gului nostru popor“. Asupra acestui fenomen — nu atît sub aspectul fizic al eroismului, cît sub cel al dimensiunilor sale adinei, al cristalizărilor şi afirmă­rilor de conştiinţă pe care le-a implicat şi care au pregătit şi acest eroism — s-a oprit Horia Lovinescu în ultima sa piesă „Pa­tima fără sfirşit“ („Sin­­geîc“). Situaţia pe care îşi con­struieşte ş­i Horia Lovinescu drama este una de excep­ţie. Dramaturgul nu se opreşte asupra uriaşei mase a românilor în inima că­rora sentimentul unităţii, al apartenenţei la marea familie de peste Carpaţi a vibrat fără oprire, ci la o stirpe care şi-a negat, de la o vreme, originea , care ignoră acele credinţe co­mune românilor — atit de sublim afirmate de Şcoala Ardeleană. „Singele“ (titlul însuşi trimite cu gîndul la proverbul care spune că „singele apă nu se face“, ca şi la jertfele de vieţi o­­meneşti pe altarul luptelor pentru afirmare naţională) este piesa trezirii conştiin­ţei în vlăstarele unei familii pîndite de înstrăinare. Tre­zire care are valoarea unei supreme revelaţii spiritua­le iscate din unirea cu marea conştiinţă, cu marile idealuri ale naţiunii. Pină la un punct roma­nescă, piesa merge pe fi­rul biografiei cîtorva gene­raţii, reface arborele ge­nealogic al unei familii. Ni se arată cum trunchiul din ce in ce mai uscat al familiei Mailat renaşte sub influenţa apei vii a unei descoperiri, redescoperiri extraordinare — aceea a apartenenţei la un neam demn şi mindru şi a lup­tei pentru independenţă naţională ca ideal suprem. Acelui ciudat „Noi nu suntem­ nici români, nici unguri, suntem­ Mailati“ al bătrânului conte Mailat, nepotul său, Andrei Domşa, şi apoi fiul său, Andrei, şi fiul acestuia, tot Andrei, li vor opune afirmaţia „Ta­tăl meu era român“, „tri­bun al românilor“, în nu­mele acestei credinţe, în numele acestei chemări a pămîntului şi neamului vor plăti un tribut de sin­ge. Primul — împuşcat pe graniţă, în timp ce incerca să fugă pentru a se alătura unui Moise Grozea, celă­lalt — spînzurat, ca Apos­tol Bologa, în 1914, ultimul — rănit în luptele eroice din vara si toamna anului 1944. Cum era şi firesc, prin tematica sa, prin adincul şi pătrunzătorul său mesaj patriotic, această piesă pur­­tînd girul dramaturgului român de frunte care este Horia Lovinescu a atras imediat atenţia mai mul­tor teatre. „Singele“ a şi avut pre­miera absolută la Sibiu şi apoi, la citeva zile distan­ţă, la București și la Satu Mare. Categoric, impresia pe care ar fi produs-o „Sin­gele“ în montarea de la Teatrul „Nottara“ ar fi fost mai puternică dacă spec­tacolul ar fi relevat o per­spectivă regizorală mai in­spirată. Fidel fată de text (ceea ce, în principiu, e demn de apreciat), dar ui­­mindu-i prea îndeaproape meandrele. George Rafael nu reuşeşte o prea con­cludentă demonstraţie sce­nică a virtuţilor acestuia şi cu atît mai puţin o sub­stanţială compensare, prin spectacol, a slăbiciunilor lui. Spectacolul cade în capcana exceselor lirice şi estompează insuficient in­flexiunile livreşti ale pie­sei. Atmosfera, căci „Sin­gele“ este o piesă de at­mosferă, de evocare şi su­gerare a unei „lumi“, se încheagă greu şi uneori artificios prin efecte tea­trale cam desuete. Chiar jocul actorilor, demn de laudă, trădează carenţele regiei — prin in­suficienta susţinere auten­tică a relaţiilor sau prin unele accente lipsite de naturaleţea necesară. Interesul principal al spectacolului de la Teatrul „C. I. Nottara“ stă totuşi în valoarea actorilor dis­tribuiţi. Ne reintîlnim in „Singele“ cu forţa expresi­vă de excepţie a lui Mircea Albulescu, cu greutatea şi măreţia aparte a replicilor şi a tăcerilor sale, cu dra­matismul puternic interio­rizat, bogat în nuanţe cinci grave, cinci sceptice, cinci ironice. Ne reîntâlnim cu forţa de tragediană şi in­flexiunile atit de origina­le, stranii şi pătrunzătoare ale Gildei Marinescu, care sugerează din citeva replici nu numai un destin, ci şi imaginea unei femei ,cu rară personalitate şi voin­ţă, a cărei „nebunie“ e o formă a apărării şi a dis­preţului ,­faţă de societatea in care trăieşte. Regăsim, în tovărăşia lor, fineţea şi căldura lui Al. Repan, na­turaleţea lui Emil Hossu (dublată aici de un dra­matism ce marchează pro­gresiva sa maturizare ar­tistică), farmecul şi intui­ţia sigură a dozării efecte­lor­­ specifice Melaniei Cîrje, prestanţa şi elegan­ta Margăl Barbu. Dorin Varga găseşte foarte exact tonul degajat, dar nu lipsit de emoţia evocării şi re­flecţiei­­ specifice Poves­titorului. Notabili sunt de asemenea Adrian Mazara­­che şi Catrinel Paraschi­­vescu, tânăra actriţă că­reia, după evoluţia admi­rabilă din „Matca“ la Pia­tra Neamţ, i-am fi dorit un debut mai strălucit pe scena de la „Nottara“. Natalia STANCU­­ATANASIU „PATIMA FĂRĂ SFIRȘIt de Horia LOVINESCU La Teatrul „C. I. Nottara" INVITAŢIE LA MUNTE întreprinderea de turism, hoteluri şi restaurante Bucureşti pune la dis­poziţia solicitanţilor bilete pentru o­­dihnă şi tratament, pentru serii de 10, 12, 18 zile, în staţiunile balneo­­climatice din ţară : Sinaia, Buşteni, Predeal, Poiana Braşov, Slănic Mol­dova, Sovata, Tuşnad, Borşa, Borsec, Izvoarele, Căciulata, Buziaş, Călimă­­neşti, Geoagiu, Govora, Felix. 1 Mai, Moneasa, Ocna Sibiului, Pucioasa, Sîrgeorz, Eforie Nord şi Mangalia. Posesorii biletelor beneficiază la transportul cu mijloace I.T.A. şi C.F.R. de 50 la sută reducere. Procurarea biletelor şi relaţii su­plimentare la filialele de turism din Bd. Republicii nr. 4 şi 68, Bd. Ni­­colae Bălcescu nr. 35 şi Calea Grivi­­ţei nr. 140. Telefon : 14 72 08, 14 08 00 şi 15 74 11. SANTEIA - joi 24 martie 1977 De la manuscris la carte, un drum al vocaţiei, al pasiunii Ce virată avea Mi­hai Gafiţa, la 4 mar­tie, citi ani împlinise? In mod neverosimil, trecuse de mult de pragul celor cincizeci de ani. Era în realita­te un bărbat în plină tinereţe, vital, activ, entuziast : părul că­runt, aproape alb, a­­parţinea parcă altei făpturi pe care mişca­rea rapidă a spiritului şi a trupului o nega cu un suris. Era omul unei mari iubiri, iar dragostea te apără de imbâtmnire. Sentimentul domi­nant al vieţii lui Mi­hai Gafiţa a fost dra­gostea faţă de scriitori şi faţă de cărţile lor. O dragoste lucidă, de vns viguros şi optimist, dornic să înţeleagă şi să explice cit mai pro­fund, în spirit dialec­tic, armoniile şi con­tradicţiile procesului literar. O dragoste de om care vedea în­mărmurit ce înseamnă geniul şi care se ple­ca tulburat în faţa marelui talent. Emi­­nescu, Creangă, Cara­­giale, Titu Maiorescu, Gherea, în volumul de studii Fata ascun­să a lunii, Duiliu Zam­­firescu şi Cezar Pe­­trescu. In monografii­le pe care li le-a con­sacrat, sunt înfăţişaţi în amploarea persona­lităţii lor. Nu numai un senti­ment a fost, la Mihai Gafiţa, dragostea pen­tru scriitori, ci şi o a­­devărată vocaţie... Cei care l-au cunoscut in activitatea sa de edi­tor, desfăşurată timp de aproape două dece­nii (în ultimii şapte ani a fost redactor­şe£ la editura Cartea ro­mânească) au intilnit un adevărat luptător, un om care ştia ca ni­meni altul, cu entu­ziasm, cu o patimă a­­parte, să spună da în faţa oricărui manu­scris de valoare şi să facă astfel Incit acel da să nu rămînă o vorbă, iar manuscrisul, eliberat de imperfec­ţiuni, să ajungă carte în mîinile cititorilor. Nu-l speriau situaţiile complicate; poate chiar îi plăceau. Examinind fapte contradictorii, descoperind liniile de forţă, căutind si gă­sind soluţii, numeroa­se soluţii, se simţea in elementul lui. Nu-i speriau nici firile di­ficile ale unora dintre scriitorii cu care avea de-a face. Ii iubea prea mult, le respecta prea mult vocaţia, pentru a nu-i înțe­­­­lege. Ca Micul prinț din basmul modern al lui Saint-Exupéry, ştia că a iubi poate să însemne, în sensul cel mai nobil al cuvântu­lui, a şti să-l ..îmblân­zeşti“ pe celălalt " sau — pentru a folosi un cuvint vechi și armo­nios — a-1 îmbuna, a-1 face mai bun. Se pricepea să îmbune spiritele, să alunge neliniştea, să dea cu­raj, să-i ajute pe scri­itori să meargă înain­te, depăşind momen­tele de impas creator care apar nu atît de rar în istoria scrierii şi editării unei cărţi. Opere importante ale literaturii noastre noi, socialiste, poartă în fi­ligranul paginii sem­nătura editorului Mi­hai Gafiţa. Intr-un moment de mobilizare a forţelor întregii naţiuni, cum este acesta, cititorii cărţilor sale şi citito­rii cărţilor editate de el il simt alături de ei pe acel frumos bărbat cu pârul cărunt, il aud spunind „Trece!“, il Întrezăresc făcind planuri amănunţite de remediere, de înnoire, planuri de editare a unor cărţi noi, şi mai puternice, şi mai ade­vărate, cărţile celor care — solidari — ştiu să-şi stăpînească du­rerea şi să se glndeas­­că la ziua de miine. Florin MUGUR De la Muzeul de istorie a partidului comunist, a mişcării revoluţionare­­­e şi democratice din România Muzeul de Istorie a partidului co­munist, a mişcării revoluţionare şi democratice din România aduce la cunoştinţă publicului că poate fi vi­zitat conform următorului program , zilnic, între orele 10—19, iar sîmbăta între 10—14. Luni, muzeul este în­chis. La telefonul 50 25 20 se fac pro­gramări pentru vizitarea sălilor ce adăpostesc expoziţiile referitoare la evenimentele care au premers actul istoric de la 9 mai 1877, participarea şi lupta maselor populare pentru consfinţirea independenţei de stat a României, precum şi la pregătirea şi desfăşurarea răscoalelor ţărăneşti din 1907. La acelaşi telefon pot fi soli­citate programări pentru vizitarea expoziţiei permanente „Momente din istoria U.T.C.“. In sălile muzeului se organizează,­­ de asemenea, ceremonii de primiri de şcolari in rândurile organizaţiei­ , de pionieri, precum şi adunări te­matice ale organizaţiilor U.T.C. pen­tru inmânarea carnetelor de utecist. teatre • Teatrul Naţional Bucureşti (sala mare) : Viaţa unei femei — 19. (sala mică) : Comedie de modă veche — 19. • Opera Română : Traviata — 19. • Teatrul de operetă (la Casa de cultură din str. Mihai Vodă nr­. 17) : Secretul lui Marco Polo —­ 19. • Teatrul „Lucia Sturdza Bu­­landra“ (sala Grădina Icoanei) : Interviu — 19. • Teatrul Mic: Profesiunea doam­nei Warren — 19,30. • Teatrul evreiesc de stat: Evrei­ca din Toledo — 19,30. • Teatrul satiric-muzical „G. Tă­nase“ (sala Victoria) : Deschis pentru renovare — 19. • Teatrul „I. Vasilescu“ : Răs­coala (premieră) —­ 19,30. • Ansamblul artistic „Rapsodia română“ : Pe-un picior de plai — 19.30. • Teatrul „Ion Creangă“ : Hocus­­pocus şi-o găleată — 17. • Teatrul „Ţăndărică“ (la Gră­diniţa nr. 208) : Acasă la voi — 10, (la Grădiniţa nr. 229) : Acasă la voi — 16. • Circul Bucureşti : Spectacol prezentat de Circul mare din Var­șovia — 19.30, matineu pentru elevi -16. cinema • Porumbelul : PALATUL SPOR­TURILOR ȘI CULTURII — 18,30. • Actorul și sălbaticii : CENTRAL — 9,15; 12,30; 16, 19. • Cuibul salamandrelor : GLO­RIA — 8,45; 11; 13,15; 15,30; 17,45; 20. FLAMURA — 9; 11,15; 13,30; 15,45; 18, 20. • îngerașii negri : FESTIVAL — 9; 11,30; 14; 16,45; 19,15. FAVORIT — 9; 11,15; 13,15; 15,30; 17,45; 20. • Lumea circului (ambele serii) : FEROVIAR — 9; 12,15; 15,30; 19, TOMIS — 8,45; 11,30; 14,15; 17; 19,45, MODERN — 9; 12; 16; 19. • Prietenii mei, elefanții (ambe­le serii) : BUZEȘTI — 9; 12; 16; 19,15. • Accident : LIRA — 9,30; 11,30; 13,30; 15,30; 17,45; 20. • învingătorul : DRUMUL SARII — 15,30; 17,45; 20. • Adevăratul curaj : FERENTARI —­­9; 11,15; 13,30; 15,30; 17,45; 20. • Solitarul de la Fortul Humboldt: GRIVIȚA — 9, 11; 13,15; 15,30; 17,45; 20. GIULEȘTI — 9,30; 11,30; 13,30; 15,30; 17,45; 19,45. • Răpirea fecioarelor : PACEA — 15; 17;15; 19.30. • Africa Express : COTROCENI — 10; 12, 14; 16, 18; 20. • Legenda șerifului din Tennes­see : FLOREASCA — 9; 11; 13; 15,30; 17,45; 20. • Rîul de aur : AURORA — 9; 11,15; 13,30; 15,45; 18, 20. • Zece negri mititei — 9,45; 11,45, Castelul de sticlă — 14, Lady Ca­roline — 16.15, Drumul spre satul natal — 18,30, Comisarul Maigret se înfurie — 20,30 : CINEMATECA (sala Union). • Pivotul echipei de baschet : MIORIŢA — 9; 11; 13; 15; 17,15; 19.30. • Rindunele și amazoane : VII­TORUL — 9.30; 11,30; 13.30; 15.30; 17,30; 19.30. • Haiducii lui Șaptecai : MUNCA — 10; 12; 14; 16; 18: 20. • Șatra : COSMOS — 9.30; 11.30; 13.30; 16: 18: 20, ARTA — 10; 12; 14; 16; 18: 20.­­ • O vară cu un cowboy : FLA­­CARA — 10; 12; 14; 16; 18: 20. • Căluțul cocoșat: TIMPURI NOI — 8.45; 10.30; 12.30; 14.30; 16.30; 18.30; 20.30.

Next