Scînteia, decembrie 1980 (Anul 49, nr. 11907-11932)

1980-12-14 / nr. 11918

PAGINA 4 • VIAȚA LITERARĂ SI ARTISTICĂ • VIATA LITERARĂ SI ARTISTICĂ • ___________________________________9 99 ______________________________ Ca şi alte specii literare, critica a ajuns să însemne foarte multe lucruri, cu riscul, ce pîndeşte deopotrivă poezia sau romanul, de a nu mai însemna nimic. Pentru a-şi merita numele, critica trebuie să însemne totuşi ceva şi ce altceva dacă nu a discerne (Krinein e cuvîntul grecesc de la care derivă), a analiza fenomenul artistic şi a-l aprecia. Cutare operă conţine o idee, are un sens, poartă o semnificaţie, face dovada unei creaţii, pe cind alta e o simplă aglomerare de cuvinte care, părînd că vrea să spună ceva, nu spune pină la urmă nimic. Atunci criticul pronunţă judecata sa de constatare, care e, în acelaşi timp, şi de valoare : aceasta este o operă literară, pe cînd ceastălaltă — Alexandru PIRU Climatul răspunderii Un cititor asiduu al revistelor culturale ne-a atras atenţia asupra formulelor mai frecvent utilizate de o critică apologetică şi ne-a pus la dispoziţie o întreagă „documente“ pe această temă. Extragem cîteva exemple din fişele cititorului nostru. Intr-o „meditaţiune“ pe marginea unui volum notabil, un poetcritic ne comunică astfel revelaţia sa : „Cineva odată (autorul volumului respectiv — n.n.) a inventat poezia ; a inventa poezia este desigur un gest tradiţional (...) ea repetîndu-se nedefinit are covârşitoarea, hotăritoarea însemnătate a genezei, a celei de o singură dată. In adîncime, în întuneric şi tăcere, acolo se săvîrşeşte nebunia cu desăvîrşire superfluă şi absolut esenţială — miracolul poietic“. Poetul respectiv, cel care „a inventat poezia“, nu este foarte productiv, scrie puţin şi publică rar. Iată însă cum traduce criticul său acest lucru : „Lunga tăcere a poetului“ fiind un semn al iniţierii, „supunîndu-se la proba tăcerii el săvîrşeşte iniţierea in misterul nefiinţei, pentru ca astfel împuternicit să triumfe în fiinţă, care este cuvînt !“. Indicînd un cult al aceleiaşi posturi iniţiatice, alt critic înalţă şi el un cîntec encomiastic „alesului“ său, constatînd că acesta „a avut curajul de a revigora o întreagă mitologie a creatorului inspirat, competent numai în problemele absolute şi a cărui artă ţine de har şi de sacerdoţiu ; a avut curajul de a imbrăca şi de a se afişa în „hainele de purpură“ socotite cam desuete sau uşor excentrice de o mentalitate pozitivistă. Nici unul dintre autorii lirici mai recenţi n-a pus atîta patos şi atîta fervoare într-o asemenea revendicare a poeziei, superbă şi aristocrată ca statut“. (Cît privește statutul aristocratic al poeziei, care pare să-i obsedeze pe unii critici, ar fi multe de spus). Criticul descoperă — desigur, pe căi privilegiate, inaccesibile celor cu „mentalitate pozitivistă“ — că gesturile poetului au „un sîmbure de taină şi de învestitură“ (? !)„. Respect pentru poet şi poezie — se va spune. Desigur, dar un respect ce împrumută formulele de reverenţă ale comentariului esoteric, menit să intimideze pe neofiţi, este departe de a traduce o autentică mentalitate critică: este mai degrabă „respectul“ vecin cu supunerea oarbă pe care oficiantul unui cult o pretinde de la enoriaşii săi. Nu mai spunem că cel ce se vede discutat în acest mod n-are nici un motiv de satisfacţie, dimpotrivă. Adeseori, uimirea admirativă a cîte unui comentator ia forma unor reverenţe stilistice uşor confundabile cu genuflexiunea : „cărţile d-sale au fireşte un început şi un sfîrşit, cel puţin în ordinea fizică a lucrurilor“ — constata cu respiraţia tăiată un astfel de comentator „strivit“ de importanţa descoperirii sale. Avînd „un început şi un sfîrşit“, acele cărţi, consideră criticul, „se pot, aşadar, citi independent una de alta“ ! ! ! Iată o ipostază a criticii apologetice căreia simplul fapt că o carte începe şi sfîrşeşte (!) i se pare o temeinică probă a înaltei sale valori. Mărturisim că de mult n-am citit ceva mai stupefiant. Altui comentator, importanţa unor schiţe şi povestiri reunite între coperţileunui volum i se pare atît de categorică, indiscutabilă, incit ele devin imediat „Scrieri“, pline de „sensuri nebănuite“, de „merite de profunzime şi strălucire“. Ar mai fi de enumerat voluptatea cu care unii critici folosesc cuvîntul „rar“ : „Cine simte şi gîndeşte astfel poezia nu poate fi decit un poet rar. Nu ştiu cît de mare, nu ştiu cît de important, fără îndoială însă rar“ ! Patetismul în critică este şi el o revărsare informă de sentimente circumstanţiale a căror raţiune rămîne enigmatică. Rămîn, în schimb, lauda descusută, torentul apologetic al unei admiraţii înfiorate: „poeta işi trăieşte cu înaltă conştiinţă artistică destinul creator, cu o exigenţă faţă de sine aproape ascetică, fiind convinsă că refuzul concesiilor şi permanenta aplecare asupra experienţei umane trăite — şi trăite intens, dramatic, cu ochii larg deschişi — constituie sensul şi legitimarea artei sale“... „se dedică poeziei cu fervoare, cu pasiune... este unul din rarii poeţi conştienţi pină la suferinţă de gravitatea mesajului poetic“. Ai crede citind asemenea lucruri că este vorba despre un articol menit să evoce,într-un moment aniversar, opera unui creator de acum cel puţin o sută de ani, dar, vai, „venerabilul“ autor este o tînără poetă contemporană ! . In fine, o altă fişă a cititorului nostru a reţinut şi , exemplul unui comentator pentru care cel despre care scrie este dacă nu unicul, „în ori şi ce caz“ cel mai de seamă şi nu ezită să-l introducă într-un „triunghi de aur“, lingă Blaga şi Arghezi. N-avem nimic, se înţelege, cu autorii care, printr-un astfel de tratament „critic“ n-au de ce să se simtă înălţaţi, ci, din contră, coborîţi ; ei sunt de fapt victimele comentariului apologetic, necritic, neanalitic, sentenţios, lipsit de argumente. Ştim bine, apoi, că avem o poezie contemporană de mare valoare, ce-şi merită cu prisosinţă o critică adevărată, lămuritoare, obiectivă, bazată nu pe adjective calpe şi ierarhizări pripite. Desigur, funcţia criticii este de a emite judecăţi de valoare, dar citind comentarii precum acelea din care am citat eşti cuprins de nostalgia timpului în care criticii aveau parcă mai multe îndoieli, cînd în judecăţile lor de valoare — ferme, nici vorbă ! — se strecura parcă şi o anume bănuială că viitorul va avea şi el un cuvînt de spus in fixarea valorilor. Desigur, nu trebuie să lăsăm exclusiv viitorului misiunea de a corecta tabla de valori, dar cu atlt mai mult trebuie să evităm a-i transmite erori, judecăţi false pe care el să nu le îndrepte. Şi nici să credem că stabilim de pe acum, definitiv, mărimea şi locul unor autori nu este irecomandabil. Cu atît mai puţin recomandabil cu cit judecata de valoare se vede înlocuită, în destul de frecvente cazuri, de o „critică“ apologetică, lipsită de măsură, derutantă pentru cititor. C. STĂNESCU Consacrînd ultimele sale patru numere (7, 8, 9 și 10/1980, înmănuncheate în două masive tomuri) aniversării a două milenii și cinci decenii de la centralizarea statului dac sub Burebista, „Revista română“ prezintă investmîntul unor limbi de largă circulaţie permanenţele pe care se sprijină, ca pe nişte uriaşe coloane, edificiul istoriei noastre. Căci accepţia în care au fost gîndite cele patru numere este una larg cuprinzătoare, oglindind nu numai începuturile vieţii statale pe meleagurile patriei noastre, ci însăşi amplitudinea creaţiei istorice a poporului român, aportul său la tezaurul spiritualităţii universale. Reflectînd asupra trecutului românesc, reputaţi istorici (Emil Condurachi, Mircea Muşat, Vasile Netea, Ştefan Pascu, Ion Popescu-Puţuri, Eugen Stănescu şi alţii) prezintă cititorului de peste hotare condiţii î ADNOTĂRI * ADNOTĂRI * ADNOTĂRI * ADNOTĂRI * Victimele comentariului apologetic O magiu — 2050 le specifice ale dezvoltării poporului nostru, factorii care şi-au aşezat pecetea asupra felului său inconfundabil de a fi, de a simţi şi de a gîndi, furtunile nenumărate ce s-au abătut asupră-i, dar care nu l-au clintit şi nu l-au smuls din locurile în care s-a născut şi în care îşi are rădăcinile adine înfipte, setea sa de dreptate şi libertate. Din alte articole semnate de oameni de cultură şi artă, de scriitori, precum Virgil Cândea, Constantin Crişan, Vasile Drăguţ, Mihnea Gheorghiu, Dan Grigorescu, Hajdú Győző, Constantin Noica, George G. Potra, Franz Storch, Ovidiu Trăsnea, Dan Zamfirescu, Ion Zamfirescu şi alţii, se desprinde cu limpezime ideea că spaţiul mioritic a fost matca unei sinteze spirituale purtînd amprenta profunzimii şi originalităţii, venind din adîncuri de istorie multimilenară, topind laolaltă experienţe proprii cu înmuriri din afară primite şi trecute prin filtrele firii şi trebuinţelor noastre. Paginile revistei se întregesc fericit cu o antologie de versuri clasice şi contemporane de inspiraţie istorică : un fragment din romanul „Noaptea împăratului“ de Vasile Andru ; un micromedalion liric Ioan Alexandru ; piesa istorică a lui Marin Sorescu „A treia ţeapă“. De asemenea, o suită de interviuri, o bogată cronică de carte, de expoziţie, de film completează sumarul celor două apariţii ale „Revistei române“, aducînd mărturii edificatoare asupra eforturilor colectivului redacţional de a conecta paginile publicaţiei la pulsul vieţii ştiinţifice si culturale romaneşti, intr-un moment aflat sub semnul unei aniversări care prin sine însăşi pune în puternică lumină dăinuirea istorică, durata, statornicia poporului nostru. Silviu ACHIM Colocviile „Scînteii" - T INUTA PROFESIONALA A CRITICII Importanţa socială a criticii literare, rolul său formativ, de educare estetică şi ideologică a maselor largi de oameni ai muncii, atribuţiile analizei şi sintezei critice obiective, ştiinţifice de orientare a literaturii contemporane, de semnalare a direcţiilor ei fertile in concordanţă cu cerinţele unei arte revoluţionare chemate să oglindească dialectic, în spiritul adevărului, o realitate in continuă transformare şi perfecţionare — iată raţiunile invocate atunci cind am propus o discuţie despre ţinuta criticii. Intervenţiile de pină acum, precum şi cele din grupajul de faţă cu care continuăm dezbaterea noastră, probează, credem, convingător multitudinea aspectelor şi unghiurilor de vedere asupra funcţionării criticii literare. Este evident că ac ţiunea criticii e departe de a se reduce la o seacă, neutră înregistrare de produse artistice. Ea participă, prin judecăţile, analizele, propunerile sale, la o mai vastă operă de pedagogie socială, de orientare şi informare a oamenilor în cultul unor valori reale şi fertile. Iată de ce — cum au subliniat criticii, istoricii literari in intervenţiile de pină acum — exerciţiul critic este incompatibil cu superficialitatea, cu tonul apologetic ori peleitarismul, cu tolerarea mediocrităţii şi aplicarea unor criterii extraliterare in judecarea operelor. Autoritatea criticii derivă, cum se ştie, din argumente, precum şi, mai ales, din valoarea reală a operelor pe care le susţine şi le propune publicului. Este necesar să spunem că foarte importantă pentru eficienţa actului de analiză şi evaluare a operelor este şi atitudinea scriitorului însuşi faţă de critică, atitudine de acceptare ori de refuz al dialogului. Conştientă de rolul său social, critica nu se poate dispensa sub nici un pretext de obiectivitatea, buna credinţă care alcătuiesc, cum se ştie, fundamentul moral al profesiei. Ea nu se poate face instrumentul gustului subiectiv, tiranic, exclusivismului intolerant. Idealul de artă căruia critica i se dăruieşte necondiţionat, idealul unei arte umaniste revoluţionare ghidează întreaga sa activitate de selecţie a valorilor, de educare a publicului. — Zoe DUMITRESCU-BUŞULENGA _ Respectul argumentelorsemnul unei maturităţi reale împărtăşim, şi prin tradiţia marilor noştri dascăli, şi printr-o experienţă proprie de cultură de cîteva decenii, opinia după care activitatea critică pe terimul literelor şi artelor exprimă, în orice etapă a istoriei unui popor, mişcarea caracteristică de idei, dinamica intelectuală a unei vremi. Şi, consecvenţi cu acest punct de vedere, respingem teoria după care critica ar fi prosperat întotdeauna invers proporţional cu creativitatea, adică s-ar fi dezvoltat, ca o buruiană prolifică, pe un sol eminamente nerodnic. Experienţa ultimilor ani din istoria culturii româneşti argumentează, de altfel, de la sine caracterul factice al acelei aserţiuni evident depăşite, un climat prielnic schimbului de idei întreţinînd deopotrivă şi gîndirea critică, şi fervorile creaţiei artistice. Şi ca atare, rolul şi poziţia criticii la noi astăzi au o însemnătate notabilă. Confruntat cum e, permanent, cu bogăţia şi diversitatea unei producţii literare vii, îndrăzneţe, necontenit alimentate de talente deja afirmate ori în curs de afirmare, criticul se vede solicitat din foarte multe părţi, în felurite chipuri. Teoretic, el trebuie să cuprindă întregul fenomen contemporan pentru a-l judeca, a-l situa parţial şi global în contextul istoric generator, pastrind constant în minte principiile generale care guvernează, în viziunea noastră, dialectică, ştiinţifică, frumosul artistic, creaţia literară. Slujind mai presus de orice adevărul prin demersul lor intelectual, care trebuie să fie util şi calităţii artei, şi bunei orientări a marelui public cititor, şi dreptei alcătuiri a scării de valori din care se cuvine să lipsească orice confuzie, criticii au nevoie absolută de o obiectivitate clară, fără compromisuri. Desigur, diversitatea gusturilor și a criteriilor (care, din nefericire, nu țin numai de varietatea abordărilor metodologice) constituie nişte obstacole greu de depăşit în atingerea acelui deziderat ideal al obiectivităţii absolute, al emiterii unor judecăţi universale de valoare. Dar asta nu înseamnă că strădania criticilor pentru accesul la obiectivitate poate înceta din clipa în care recunoaştem multiplicitatea de gusturi şi criterii de abordare, de interpretare. Intre libertate şi ordine ca principiu călăuzitor, ordonator, în toată varietatea posibilă a opiniilor individuale, nu vedem nici un fel de contradicţie, ci le înţelegem într-o superioară sinteză, echilibrîndu-se reciproc, pe de o parte prin viziunea ideologică unitară, comună la care ne refeream mai sus, iar pe de alta prin deontologia obligatorie a „meseriei“. Căci, într-adevăr, orice idee, orice gînd pot fi cristalizate în judecăţi moderate, cumpănite, spuse cu urbanitate, cu acea cuviinţă simplă care ne-a fost întotdeauna atît de caracteristică. Şi într-o atmosferă prielnică dezbaterilor, schimburilor de idei, opiniile divergente asupra unora şi aceloraşi opere trebuie să aibă şi loc şi statut egal, căci respectul pentru punctul de vedere al celuilalt constituie semnul maturităţii reale a criticii. Fiindcă ceea ce dă polemicilor interes şi forţă nu este nici atacul la persoana „adversarului“ (adică cel care profesează o altă părere), nici afirmarea zgomotoasă şi agresivă a apartenenţei la un grup oarecare. Ceea ce interesează şi foloseşte şi publicului, şi autorilor, şi criticilor este mai cu seamă menţinerea discuţiilor în profitabilul plan al ideilor, cu scopul înalt al circumscrierii cît de cît ştiinţifice a operei literare. Nu cu elogii disproporţionate faţă de valoarea reală a cărţii, nici cu huliri ori cu invective la adresa operei, autorului sau a celorlalţi critici de altă părere se stabileşte adevărul şi fermitatea poziţiilor critice intr-o cultură ca a noastră, socialistă, unde forma înnoită a conştiinţelor nu poate îngădui ca în arena criticii să se edifice trambuline pentru veleitari mai zgomotoşi ori mai insidioşi. Activitatea critică, cu realele ei răspunderi asumate, se desfăşoară cu gravitate, scopurile ei avînd o însemnătate care depăşeşte cu mult orice fel individual. Critica aspiră, cum s-a spus, să devină ea însăşi un fel de conştiinţă acută a artei, o conştiinţă spre care artistul se îndreaptă întruna, interogînd-o neliniştit ca să se înţeleagă pe sine şi în special ca să înţeleagă contactul său cu publicul, impactul operei asupra acestuia, asupra epocii în care trăieşte şi pe care o reprezintă in creaţia lui. Căci este evident că, mai mult ca oricînd, cultura socialistă, cultură a întregului popor, presupune o neîncetată şi democratică dezbatere cu ochii către destinatar, către public. Ca o lanternă puternică ce luminează parcă drumul presărat de idei al culturii, critica trebuie să exprime devenirea acesteia, să faciliteze marele public care aşteaptă, cu universul ideilor, cu adevărul speriafic al artei născute azi într-o societate nouă, definită în chip esenţial de un mare patos constructiv. De altfel, prin numeroasele funcţiuni pe care le îndeplineşte, critica este socotită de foarte mulţi drept genul literar cel mai important şi mai necesar în mişcarea de idei a unei epoci şi cu atît mai mult în ebuliţia caracteristică a vremii noastre. De aceea, ţinuta demnă, discretă şi elegantă a criticii, semnul exterior al importanţei şi gravităţii acestei activităţi, se cuvine să constituie cartea de vizită şi recomandaţie pentru contemporanii noştri, ca şi pentru posteritate, nu. Asta teoretic, fiindcă practic, dacă mulţi sunt capabili să discearnă, puţini se decid să vorbească deschis. încep temerile și ca atare precauțiile, menajamentele, eufemismele sau chiar abținerile, tăcerile. — Maestre, cum ți s-a părut noua carte a prozatorului X ? — Nu am avut timp s-o citesc, e compactă și eu sînt acum băgat pînă-n gît în altele. — Am văzut cîteva cronici favorabile și voiam să te întreb dacă au vreun temei, fiindcă, să-ți mărturisesc cinstit, mie nu mi-a plăcut. Numai că eu nu scriu, nu sînt critic. — Ba ești. în măsura în care eşti cultivat, ai curiozitatea de a citi şi poţi compara cu alte cărţi ! — Ar mai rămîne să am unde să-mi public opiniile. — Da, aceasta e o problemă. De obicei, revistele au cronicari profesionişti, unii cu foarte îndelungată activitate şi deci cu experienţă, al căror rol în orientarea opiniei critice este, nici vorbă, important. Ar trebui ca aceştia să nu greşească niciodată, să evite pe cît posibil nu atît elogiile, cînd sînt meritate, ci favorurile sau concesiile. Or, realitatea e că mai toţi îşi aleg cărţile despre care scriu, ceea ce ar fi normal dacă ar funcţiona criteriul valorii, căci nimeni nu mai poate citi tot, dar, din păcate, funcţionează cu totul alte motive ale alegerii. In acest fel nu aflăm opinia autorizată a criticului despre o carte a unui autor foarte disputat la un moment dat. Există şi cazul cînd una credem că susţine un critic şi alta e ce face el. Una se aşteaptă de la un critic" despre un autor ieşit din actualitate şi alta spune el prefaţîndu-i, să spunem, o nouă culegere intr-o colecţie de prestigiu. Or, o asemenea întreprindere trebuia precedată de un articol de actualizare şi nu s-a întîmplat deloc aşa. Valorificarea moştenirii literare este o acţiune permanent necesară şi de mare răspundere a criticii. Nu se poate face istorie literară fără spirit critic, nu are şanse critica fără perspectivă istorică. Clasicii sunt contemporanii noştri, dar cum ? Fără a-i edita şi fără a-i reinterpreta ? Nu vreau să spun că despre Maiorescu, Eminescu, Creangă, Caragiale. Slavici nu s-au scris cărţi noi cu ocazia sau după reeditarea lor ; stăruie totuşi impresia că despre alte ediţii critice presa vorbeşte prea puţin, aproape ignoră ediţiile din C. Dobrogeanu- Gherea, G. Ibrăileanu, E. Lovinescu, Liviu Rebreanu, G. Călinescu. Un număr de autori, printre care îndeosebi ultimii doi, au fost supuşi unor pretinse exegeze minimalizatoare în scopul ilustrărilor personale sau a încercărilor ambiţioase de a ieşi din anonimat. Sigur că nimeni n-a rămas cu părerea că Rebreanu nu este marele ctitor al romanului românesc rural, social şi psihologic, că G. Călinescu nu a îmbogăţit romanul românesc citadin tipologic sau că, ultimul, nu e autorul celei mai impunătoare Istorii a literaturii române, operă comparabilă marilor istorii literare italiene (De Sanctis) sau franceze (Lanson, Bédier-Hazard). Dacă nu cu astfel de scriitori, cu cine ne prezentăm noi în lume? Şi totuşi, sunt critici (?) care de dragul succesului de o zi au pus la îndoială valoarea lor. Literatura română actuală, atît de convingător afirmată în climatul spiritual fertil al societăţii noastre socialiste, posedă valori autentice, rămîne datoria criticilor de a le promova, căci critica este întîi de toate afirmaţie şi numai în subsidiar negaţie, înseamnă a recunoaşte şi stabili valori şi abia după aceea a spune nuveleităţii şi imposturii. Climatul spiritual în care trăim este favorabil unei acţiuni critice pozitive, complexe şi responsabile, din care nu sunt excluse decit Incompetenţa şi superficialitatea. Aş începe cu părerea mea excelentă despre istoriografia literară, care a obţinut succese remarcabile în ultimii 20 de ani, chiar succese hotărîtoare. In schimb, am o părere mai puţin entuziastă, chiar rezervată faţă de critica literară, deşi trebuie să subliniez hotărît că succesele istoriografiei literare ţin în această etapă postbelică de succesele criticii literare. Mai exact, de formaţia de critici literari a istoricilor şi istoriografilor literaturii române. Aici se poate observa o netă demarcare faţă de cursul tradiţional. Critica literară s-a născut din istoriografia literară, pe critic l-a precedat, în istoria culturii noastre, istoricul. Dar acesta, în perioada de început, era mai mult un istoric al culturii, un arhivar al fenomenelor literare, nu un promotor al valorilor dintr-o perspectivă estetică. Fuziunea intre cele două direcţii a inaugurat-o la noi Ibrăileanu, a rafinat-o Lovinescu, a dus-o la strălucire Călinescu. De la Călinescu încoace nu se mai poate concepe un critic fără echipamentul istoricului literar şi un dritie literar fără echipament de estetică ridicată pînă la doctrină. Aceasta a şi pus premise succeselor din istoriografia literară, pe care, cum spun, le leg de fuziunea celor două direcţii. Din păcate însă, ceea ce criticul a reuşit în ipostaza lui de istoric literar, prin obiectivarea sa în examinarea valorilor literaturii trecutului, a pierdut, prin subiectivizare, in examinarea fenomenului literar contemporan. S-ar părea că acest tip de critic uită că rezultatele examenului pe care îl propune oferă materia viitoarei istorii literare. De ce să oferim de pe acum cititorului atît de multe erori de evaluare ? Ne putem scuti de erori ? Desigur, nu, dar critica, trecînd peste subiectivitatea fatală a criticului, poate evolua către obiectivitatea unei discipline atunci cînd cel care o practică o foloseşte, într-adevăr, ca pe o disciplină ştiinţifică, neinfluenţat de conjuncturi, de fluctuaţiile artificiale sau reale ale „bursei valorilor“, de climatul de grup, de presiuni extraliterare. Fireşte, mă refer aici la partea de umbră, căci, trebuie să spun că în general critica literară dispune de condeie strălucite, iar rezervele ei de a interveni cu mai multă promptitudine şi obiectivitate în planul promovării valorilor actuale sunt, practic, nelimitate. Ca şi nelimitatele resurse ale forţelor contrare, care încearcă să transforme critica într-o paracritică. Critica nu trebuie să paraziteze pe valoare, ci trebuie s-o promoveze cu criterii obiective, fiindcă valoarea este, în fond, obiectivă. Nu trebuie să se lase obturată, alterată de paraziţii valorilor, aşa cum, la rîndu-i, nu trebuie să se lase contaminată de paraziţii nocivi ai criticii. Dintr-un anume punct de vedere, şi asta e deosebit de negativ, critica, o anume critică, ține loc cenzurii de odinioară. Ea „purifică“ fără a avea acest mandat peisajul literar de anume opere, de anume valori, care nu plac cuiva, unui ins sau unui grup, ea „proclamă“ zgomotos și fără argumente sau instituie complotul tăcerii. Asemenea procedee sînt desigur marginale ca procedee, chiar cînd ocupă prim planul Scenei. Pentru a evită asemenea fenomene, pe care le socot cu totul negative, cred că critica trebuie să aplice literaturii contemporane aceleași măsuri de-acum cucerite pe care le aplică cu succes istoria literaturii. Literatura contemporană este totuşi un capitol, ultimul capitol, din istoria literaturii române. Scriitori şi critici îl scriu de fapt împreună. Paul ANGHEL Obiectivitatea şi fluctuaţiile judecăţii de valoare SCÎNTEIA — duminică 14 decembrie 1980 FESTIVALUL NATIONAL „CANTARIA ROMÂNIEI“ Constanța Stamate, Combinatul poligrafic „Casa Scînteii" , LA ANDRUC Creaţia plastică a tipografilor Modestă, de multe ori anonimă, munca tipografilor se desfăşoară, zilnic, cu migală de artizan, dar şi cu exigenţa actului de cultură, intr-un vast proces de „luminare“ a literei spre inima şi cugetul a milioane de cititori. Sub ochi şi mniini harnice, plumbul tipografic prinde în el clipa in care litera viitorului işi începe drumul spre oameni. Iar dacă gîndul celor ce s-au aplecat şi se apleacă asupra paginii scrise s-a oprit cu recunoştinţă la aceşti părtaşi ai unei nobile îndeletniciri, o publicaţie recent apărută la Combinatul poligrafic „Casa Scinteii“ reprezintă, de asemenea, un omagiu adus activităţii creatoare desfăşurate de tipografi . „Din creaţia plastică a tipografilor“ se şi intitulează acest album, de modeste dimensiuni, editat in acest decembrie deschizător de noi orizonturi in care sărbătorim ziua acestor truditori ai scrisului. El ne atrage atenţia asupra expoziţiei, recept deschise, in care artişti plastici amatori ne oferă posibilitatea de a înregistra fructificarea, in timpul liber, a înclinaţiilor artistice atît de larg promovate in Festivalul naţional „Cîntarea României“. Linotipişti, zeţari, retuş ori, intr-un cuvînt, mulţi din cei antrenaţi în acest vast act de cultură şi educaţie, se dovedesc acum nu numai culegători de „semne“ purtătoare de gind, ci creatori de imagini plastice. Imagini, firesc, inspirate de munca şi viaţa lor, create in clipe de odihnă şi reverie, imagini care concretizează succese dar şi melancolii, bucuria de a privi un colţ de natură sau de a-ţi desfăşura activitatea, solidar cu cei asemeni ţie, intr-un generos efort constructiv. Marina PREUTU Adriana Ioniţă, întreprinderea ŢĂRANCA poligrafică „13 Decembrie 1918" Spre inimile oamenilor (Urmare din pag. I) este in stare să trimită decit gindurile bune spre inimile oamenilor : știi că numai gindurile bune ne fac mai buni si mai puternici. $i în lumea in care trăim astăzi pe planeta Pămint este atîta nevoie să fii bun, este atita nevoie de puterea de a fi bun ! Cinci ani negri domneau peste ţară, in nopţile tale tîrzii, prefăceai literele de plumb in şiraguri de stele luminind cu înţelesuri noi frunţile oamenilor. Stelele acelea erau cuvîntul Partidului Comunist Român, pe care tu îl aduceai in faţa celor mulţi, să le deschidă o zare nouă in viaţă. _ Cuvîntul partidului îl trimiţi şi astăzi spre inimile oamenilor şi tu te bucuri cu cîteva ceasuri mai devreme să vesteşti lumii că ţara şi-a înfrumuseţat chipul cu un oraş nou, cu o uzină nouă, cu o împlinire de gînd şi de faptă visată de multă vreme de înaintaşii noştri şi ivită abia astăzi prin efortul de inteligenţă al braţelor şi al frunţilor noastre, mereu dornice de mai bine. Te bucuri pentru toţi, suferi pentru toţi. Tu îţi trăieşti viaţa cu noi, cu fiecare şi de aceea viaţa ta are mai multe vieţi. Problemă de dăruire şi de vocaţia a dăruirii. Pentru ca, intr-un timp cît mai scurt, gindurile noastre să ajungă de la unul la celălalt şi milioane de oameni şi ne simţim o singură fiinţă, degetele tale nu ştiu ce-i aceea oboseala, fruntea ta nu se clatină sub steaua de sudoare ivită după miezul nopţii in tipografie. Cind noi abia ne trezim in aburul zorilor, ziua pe care noi o începem pentru tine este deja o zi trăită. Pagina de gazetă, mirosind incă a cerneală tipografică, păstrind încă in ea căldura palmelor tale bătute de sorii arzători ai literelor de tipar, este mărturia că iti meriţi cu prisosinţă clipa ta de odihnă, fratele meu, tipografule. Noi doi suntem ca Soarele şi Luna , cind unul apune răsare celălalt. Ne cunoaştem, ne vestim fiinţa doar prin lumină. De aceea eu cred că ziua ta, fratele meu, tipografule, ziua literei tipărite, este şi sărbătoarea luminii. Să ne trăieşti deci, intru lumină frumoasă şi puternică, mulţi ani fericiţi, omule care duci galaxia literelor de tipar intr-o singură mină ! tv 8,30 Tot Înainte î 9,05 Şoimii patriei 9,15 Film serial pentru copii. „Contele de Monte Cristo“. Producţie a studiourilor franceze. Cu : Jacques Weber, Carla Posanelli, Manuel Tejada, Jean Francois Peron, Roger Dumas, Henri Virlojeux, Virginia Vidal. Serialul este o fidelă ecranizare a romanului cu acelaşi titlu de Al. Dumas. Realizatori : Denys de la Patellière. Episodul 19.40 Omul şi sănătatea 10.00 Viaţa satului 11.45 Bucuriile muzicii, în premieră TV. Herbert von Karajan şi ciclul simfoniilor lui Johannes Brahms, participă dr. Grigore Constantinescu 12,30 De strajă patriei 13,00 Telex 13,05 Album duminical. 14,00 Woody, ciocănitoarea buclucaşă. Desene animate ; Cărţi pentru inimă, inimă pentru cărţi. Reportaj de Aristide Buhoiu ; Noutăţi în studioul muzical al TV cu Mircea Vintilă şi formaţia „Basorelief“ . Baletul naţional olandez la Bucureşti. Consemnări de Florica Gheorghescu . Intîlnire cu Aura Urziceanu 15.25 Telesport • Retrospectiva Jocurilor Olimpice da vară — Moscova 1980 (partea a VI-a) — emisiune realizată şi prezentată de Cristian Ţopescu 16.25 Şah — realizator maestru internaţională Elisabeta Polihroniade 16.40 Ecranizări — Caragiale. „O scrisoare pierdută“. Partea I. Cu : Nicki Atanasiu, Alexandru Giugaru, Marcel Anghelescu, Costache Antoniu, Radu Beligan, Ion Finteşteanu, Grigore Vasiliu-Birlic, Ion Talianu, Ion Henter, Ion Liescu, Elvira Godeanu. Regia : Sică Alexandrescu, Victor Iliu 17.40 Micul ecran pentru cei mici 18.00 Volei masculin : Steaua București — Panathinaikos Atena în „Cupa cupelor“. Transmisiune directă de la sala Floreasca 19.00 Telejurnal 19.20 Reportaj de scriitor: „Tipografii" de Nichita Stănescu 19.40 Antena „Cîntării României“. Bucuriile toamnei 20.50 Film artistic. „Tata, mama, bona şi eu“. Premieră TV. Producţie a studiourilor franceze. In distribuţie : Robert Lamoreux, Nicolle Courcel, Fernand Jean Tissier, Gaston Madot.* Regia : Jean-Paul Le Chanoís 22.25 Telejurnal LUNI, 15 DECEMBRIB 16.00 Emisiune în limba maghiară. 18.50 1001 de seri 19.00 Telejurnal 19.20 Actualitatea economică 19.40 Orizont tehnico-ştiinţific 20.25 Roman foileton : „Trecea un călăreţ“ (I). Producţie a studiourilor engleze (B.B.C.). 21 20 Cadran mondial 21.45 Valsul veşnic tînăr. 22.10 Telejurnal