Steagul Roşu, decembrie 1954 (Anul 1, nr. 212-237)

1954-12-17 / nr. 226

rag,»­ar . 50 de ani de existenţă a Teatrului Naţional din Sofia Poporul frate bulgar sărbătoreşte jubileul de 50 de ani de activitate rodnică a Teatrului Naţional din Sofia. ■ înaintaş al Teatrului, Naţional din Sofia a fost Trupa teatrală populară bul­gară ,„Vinova", care se intemeiase dintr-un­ grup de actori amatori din Plovdiv. un t4m teatrul de­ scindări Osnova'', clădit cu mijloacele artiştilor, se deschide la decem­brie 1888 prima stagiune de teatru din capitala Bulgariei cu piesele „Frumoasa Sidonia" şi „Pantalonii roşii“. După doi ani se formează o nouă trupă de operă dramatică cu două secţii — dramă şi operă. In secţia de dramă se regăseşte aproape întreaga trupă „Osnova", iar un an mai tirziu apare trupa dramatică profesionistă „Lacrimi şi rîs", in care majoritatea actorilor o formează tot artiştii vechii trupe „Osnova". In trupa ,,Lacrimi şi rîs“, care a educat eminenţi actori ca: I. V. Popov, V. Kirkov, G. Krov, A. Budevska, Al. Kircev, Kr. Serafov şi mulţi alţii, s-a născut şi ide­ea creării unui teatru naţional bulgar. In anul 1903 este numit in funcţia de ministru al instrucţiunii publice pro­fesorul Ivan Şişmanov, un cunoscut activist progresist pe tărîmul dezvoltării cul­turii bulgare. El a considerat că sosise momentul unei cotituri hotărltoare in dezvol­tarea teatrului bulgar. In centrul atenţiei sale a stat schimbarea metodei de lucru in teatru, înlocuirea diletantismului■ De aceea Şişmanov a luptat pentru organi­zarea învăţămîntului actoricesc, pentru a se crea asemenea condiţii care să dea posibilitate naşterii unei arte de şcoală înaltă, pentru mari realizări scenice de către actorii bulgari. Dînd Un program larg, care preciza caracterul şi stilul na­ţional al teatrului, Şişmanov a cheltuit multă energie pînă cînd, în cele din urmă, a obţinut fonduri pentru construirea unei clădiri de teatru a cărei piatră funda­mentală este pusă în luna iunie 1904. Apoi, eminentul activist pentru o cultură progresistă organizează trupa „La­crimi şi rîs", schimbîndu-i numele în „Teatrul Popular Bulgar", numind ca regizor pe renumitul actor şi regizor ceh Josef Smaha. In acelaşi timp, Şişmanov îşi de­dică munca creării unei dramaturgii origi­nale bulgare, pornind de la premiza că nu poate exista un adevărat teatru naţional fără o dramaturgie naţională. In acest scop se deschide un concu­rs pentru compunerea de drame şi comedii bulgare la care participă cei mai buni scriitori ai vremii printre care şi Ivan Vazov. Teatrul Naţional din Sofia a crescut generaţii de valoroşi actori educaţi de marele regizor N. D Masalitinov, disci­pol al şcolii realiste ruse. In perioada cea mai grea pentru cultura bulgară — timpul robiei fasciste — oamenii de teatru progresişti bulgari au luptat curajos pentru un repertoriu pro­gresist în care să intre piesele ruse şi sovietice. După 9 septembrie 1944, scena Teatrului Naţional din Sofia, ca primă scenă bulgară, a constituit un adevărat focar al răspîndirii artei naţionale bulgare şi a artei­­ ruse, sovietice şi universale. Multe piese ruse şi sovietice au fost regizate chiar de regizori sovietici ca I. V. Petrov, I. Zavadski, V. A. Babocikin, din a căror măiestrie actorii şi regizorii bulgari au desprins învăţăminte de nepre­ţuit. Jubileul de 50 de ani de muncă prodigioasă în slujba luminării poporului gă­seşte Teatrul Naţional din Sofia in perioada cea mai glorioasă a existenţei sale, fii­­nd factor activ in formarea noii culturi bulgare. ----------|-—----------------- -------—---------------------­ „Regele Lear“ şi „Citadela sfărîmată“ în repetiţie la Teatrul Naţional „I. L. Caragiale“ Urmărind îmbogăţirea repertoriului per­manent cu noi lucrări clasice şi producţii originale, conducerea Teatrului Naţional „I. L. Caragiale“ a pus în repetiţie pe sce­na de la Comedia „Regele Lear“ de Wil­liam Shakespeare, iar pe cea de la Studio „Citadela sfărîmată“ de Horia Lovinescu, laureat al Premiului de Stat. „Regele Lear“ *­­ * *e repetă în regia lui Si­­c. Alexandrescu, maestru emerit al artei, laureat al Premiului de Stat, urmînd a fi prezentat în premieră în cursul lunii fe­­bruarie. Din distribuţie fac parte o serie de actori fruntaşi ai primei noastre scene Astfel, rolul titular va fi jucat de Gh. Sto­rin, artist al poporului, laureat al Premiu­lui de Stat. Din distribuţie mai fac parte Ion Manolescu şi Nicolae Bălţăţeanu, artişti ai poporului şi laureaţi ai Premiului de Stat, Marcel Anghelescu şi Gr. Vasiliu­ Bu­r­­lic, artişti emeriţi ai R.P.R. şi laureaţi ai Premiului de Stat, Gh. Ciprian, artist eme­rit al R.P.R., Emil Bota, Iulian Necşules­­cu etc. Rolurile fermenine au fost încredinţate Aurel Buzescu şi Irinei Răchiţeanu, artiste emerite ale R.P.R. şi laureate ale Premiului de Stat, Marieta Anca, Dim­a Cocea, Ma­ri­eta Deculescu etc. La Studio, a intrat în repetiţie noua lu­crare a scriitorului Horia Lovinescu, piesa în trei acte „Citadela sfărîmată“. Acţiunea acestei piese se petrece într-o familie bur­gheză, autorul scoţind în evidenţă reac­ţiile membrilor acestei familii în faţa noi­lor transformări sociale din ţara noastră. „Citadela sfărîmată“ este pusă în scenă de Mony Ghelerter, artist emerit al R.P.R. şi laureat ale Premiului de Stat. t f­ără amintirile unor scriitori ca Slavici, *­ Caragiale, Vlahuţă, istoria noastră li­terară ar fi fost păgubită de un­ preţios şi important izvor de informaţii. Fără însem­nările contemporanilor, biografia lui Emi­nescu, de pildă, ni s-ar înfăţişa aproape li­niar, secătuită de acel suflu de viaţă pe care ni-l comunică emoţionantele articole ale lui Caragiale şi bogatele amintiri ale marelui povestitor Ion Slavici. : Dacă n-ar exista mărturiile tovarăşilor de generaţie, aş­a cum de altfel există în toate literaturile lumii, cercetătorul ca şi cititorul de peste decenii ar rămîne în mare parte străin de atmosfera şi peisajul literar al unei epoci, de ceea ce înseamnă in mod concret viaţa unui scriitor: atitudinea lui socială, relaţiile de amiciţie, bucuriile şi ffiizeriile traiului zilnic, care de obicei apar transfigurate în opera literară. De aceea recentul volum de evocări al maestrului Mi­hail Sadoveanu vine ca o rară contribuţie în această direcţie, aşezîndu-se cu cinste l­aturi de operele similare ale străluciţilor­­ înaintaşi.­­ De la început trebuie să facem observaţia că volumul „Evocări“, prin alcătuirea lui, stringind laolaltă amintiri din trecut cit şi consideraţii asupra unor scriitori şi probleme de actualitate, oglindeşte o latură deosebită a activităţii maestrului M. Sadoveanu şi anume aceea de neobosit animator al cul­turii noi, de luminător al maselor, prin co­municare directă cu cititorii. Alături de evocarea plină de căldură a unor mari scrii­tori din trecut, aflăm în volum conferinţe despre cultura şi învăţătura poporului şi despre importanţa mondială a literaturii clasice române şi sovietice. Ca in întreaga sa operă, M. Sadoveanu îşi mărturiseşte şi aici dragostea şi înţele­gerea sa pentru poporul asuprit, pentru înaltele lui calităţi morale şi artistice. Con­vieţuirea cu ţăranii-ostaşi în vremea ser­aiului militar, a fost pentru scriitor „o ţioală a cunoaşterii personajelor“ sale, în care a ştiut să descopere atlt suferinţele nealinate ale obijd­uiţilor, cît şi asprimea neîndurătoare a celor ce aveau „pînea şi cuţitul“. La o masă aşternută pe un colţ de pajişte, alături de mame şi soţii venite la cei dragi în zilele de duminică, scriitorul a pătruns în adîncurile sufleteşti ale omului frecăjit, identificîndu-se cu durerile şi nă­dejdile­ lui (Amintiri). Tot în asemenea îm­prejurări insă, el a observat şi fina sensi­bilitate artistică a poporului, expresie a unei indestructibile unităţi cu natura. Discursul de recepţie la Academie intitu­lat „Poezia populară“ poate fi socotit în cel mai înalt grad profesia de credinţă li­terară a lui M. Sadoveanu. Ca şi Alecsandri şi Delavrancea, autorul lui „Nicoară Potcoa­vă“ consideră cîntecele bătrîneşti drept au­tentice documente sociale care oglindesc istoria învolburată a trecutului. Valoarea istorică a poeziei populare este dublată însă de una artistică, ceea ce a şi determinat trăinicia ei peste veacuri. Numai aplecin­­du-şi urechea la legendele şi cîntecele popu­lare a izbutit Neculce să scrie o cronică ce se citeşte şi azi cu un interes deosebit de cel strict documentar. Pentru aceea Sa­doveanu îi acordă bătrînantei cronicar pre­ţuire şi veneraţie, trecîndu-l printre înain­taşii săi cei mai de seamă : „Letopiseţul său mi-i carte de căpătâi — şi de cite ori îl deschid, mi se umple sufletul de plăceri rare“ (Poezia populară). Cuvinte de nesfîrşită admiraţie găseşte Sadoveanu pentru „Mioriţa“ pe care o ca­racterizează drept „cea mai nobilă mani­festare poetică a neamului nostru“. In nenu­mărate rânduri ,a revenit marele scriitor asu­pra importanţei ce o prezintă folclorul pen­tru literatura cultă. Propria lui operă este o monumentală întruchipare artistică a a­­cestei mărturisiri pe care o făcea acum 30 de ani: „Aici e panteonul meu literar, simplu şi rustic, fără podoabe, ca natura, însă măreţ ca şi dînsa“. Cele mai multe evocări din volumul pe care il discutăm sunt consacrate scriitorilor noştri clasici. Luptătorul­­pentru dreptate Bălcescu se întîlneşte alături de neostenitul animator progresist Alecsandri şi de unul dintre principalii pionieri ai teatrului ro­­mânesc, Matei Milie. Asemenea evocări, nu­mai în cîteva trăsături, oferă cititorului o imagine de ansamblu asupra scriitorului respectiv, subliniind aportul său la tezaurul literaturii naţionale. Aşa ne apare imaginea lui Alecsandri care „vreme de o jumătate de veac a întrupat în sufletu-i generos şi a exteriorizat cu marele-i talent toate aspira­ţiile neamului nostru“, şi a lui Bălcescu, pa­triotul revoluţionar-democrat. Slujindu-se de cîteva elemente îndeobşte cunoscute, Sado­veanu zugrăveşte un interesant portret al lui Bălcescu, relevind eroismul cu care s-a avîn­tat în luptă revoluţionarul democrat al cărui mesaj de libertate avea să fie înfăp­tuit abia peste un veac. Centenarul naşterii lui Eminescu şi co­memorarea a 60 de ani de la moarte, au oferit un nou prilej lui M. Sadoveanu de a-şi dezvălui dragostea neţărmurită pentru marele nostru poet naţional. Cu o emoţie deseori cu greu reţinută, vorbeşte scriitorul despre vitregia vieţii lui Eminescu, despre revolta dureroasă ce vibrează în versurile din „Împărat şi proletar“, despre patriotis­mul fierbinte ce caracterizează întreaga poe­zie eminesciană, însuşi poet al naturii şi iscusit meşter al limbii romîneşti, Sado­veanu preţuieşte deopotrivă geniala măies­trie a lui Eminescu. Trăgindu-şi seva din pururi intineritoarea vină populară, poezia eminesciană a atins culmi de artă încă ne­întrecute : „De la epitetul convenţional, M. Eminescu se înalţă brusc ca intr-o fîlfiire de păuni şi ca „într-un colb de pietre scumpe“ la împerecheri de cuvinte ce nu s-a­u aflat niciodată împreună de la începutul limbii: „Ingînat cu glas de ape sînt-un corn cu-nduioşare Tot mai tare, tot mai tare Mai aproape, mai aproape“. Intr-o desăvtrşită admiraţie faţă de cel mai mare poet român, Sadoveanu identifică eternitatea poeziei lui cu aceea a poporului: ....generaţii de tineri le vor murmura (ver­surile) şi de acum înainte în primăvara vie­ţii cît va suna pe teme dulcea limbă romî­­nească“. Alături de Eminescu se aşează Creangă, căruia scriitorul îi închină cele mai­­multe pagini. Socotindu-l înaintaşul şi părintele său literar, Sadoveanu analizează cu căl­dură opera marelui povestitor, evocîndu-l adesea în cadrul unor adevărate bucăţi li­terare. Atmosfera in care s-a desfăşurat trista existenţă a lui Creangă capătă con­tururi vii sub pana de povestitor a lui Sa­doveanu, care ne poartă de la Iaşii „Juni­mii" prin Fălticenii tinereţilor zvăpăiate, pină în melancolicii Humuleşti ai copilă­riei. Călătorind prin locurile unde a trăit Creangă, scriitorul evocă chipuri de oameni ce i-au întovărăşit viaţa, ca frate-său Zaheu sau Tinea Vartic, cea care va fi auzit pentru prima dată povestea lui Harap Alb. Ca intr-o adevărată povestire literară Sadovea­nu notează psihologiile eroilor, zîmbetul ne­încrezător provenit din ignoranţă, dispreţul pravoslavnic faţă de un „răspopit“ şi în felul acesta ecoul pe care l-a avut Creangă în lumea celor din care venea. Ni se par caracteristice şi pline de umor replicile unui contemporan al scriitorului care-şi afirma cu străşnicie opiniile sale în legătură cu purtările compromiţătoare ale diaconului: — N-a fi acela care a fost popă şi s-a răspopit ? — Acela... zic eu. A fost om mare, scrii­tor. Omul mă priveşte pieziş, fără prietenie. — Dacă-i acela, zice el, apoi ii ştim noi, am aflat de urmările lui. A fi fost ce zici dumneata, dar neamului nostru se chiam­ă că i-a făcut mare ruşine; şi-a lepădat pot­capul şi-a pornit in lume...“. Neştiinţa revoltătoare in care era ţinut poporul se unea cu atitudinea de dispreţ iniţiată de „Junimea“ faţă de opera marelui povestitor. Dacă pentru banchetele convor­­biriştilor Creangă era un „măscărici“ amu­zant, pentru unii istorici literari de­­ mai tirziu Creangă n-a însemnat mai mult decit un „scriitor popular“, care a prelucrat şi colportat basme şi poveşti din popor. Dînd ample şi savuroase citate din opera marelui povestitor („Capra cu trei iezi“, „Sfîrîiacul“) Sadoveanu face interesanta observaţie că poveştile lui Creangă, scriitorul ridicat din popor, sunt „cele mai originale nuvele ce s-au scris în literatura noastră !“ Se subli­niază in această concluzie puternicul rea­lism ce caracterizează opera unuia dintre străluciţii creatori ai prozei romîneşti. Trista existenţă a scriitorului, neînţelege­rea de care s-a lovit întreaga viaţă au fost alinate în mare măsură de prietenia cu Eminescu. Legaţi de aceleaşi năzuinţe, copii ai aceleiaşi soarte vitrege, Eminescu şi Creangă au durat o prietenie vrednică de toată lauda urmaşilor. Nu sunt puţine scrie­rile celor doi mari prieteni care au fost create şi citite în bojdeuca din Ţicău sau în mahalalele sărăcăcioase ale Iaşului de atunci. Cu cunoscuta-i artă a reînvierii trecutu­lui, evocă Sadoveanu, adumbrit de o uşoară melancolie, un asemenea moment din viaţa lui Eminescu şi Creangă : „Ploua monoton şi trist afară şi picurau streşinile fără întrerupere şi obositor; lam­pa lucea într-un ţărcălău fumuriu, atîrnată de tavan şi ei povesteau amintiri din tine­­reţă. Din cînd în cînd crîşmarul punea între ei o căiuţă cu vin“. Imaginînd o întilnire cu Creangă în arti­colul „Sfat cu învăţătorul“, Sadoveanu în­dreaptă o aspră critică la adresa decaden­ţilor şi tuturor acelora care dispreţuiau va­lorile artistice ale poporului. In cuvinte pă­trunse de patriotism işi exprimă Creangă dragostea lui pentru cei din mijlocul că­rora s-a născut: „Neamul meu e sufletul meu Şi iaca,­ n-am priceput cum de au venit aceşti cărturari s-au strigat poporu­lui : înapoi, tu n-ai suflet, tu n-ai simţire, Tu nu ştii să vorbeşti frumos. Tu eşti ni­mic! Tu n-ai ce căuta In palatul domnesc unde înfloresc artele“. Socotindu-l pe Creangă ,ca pe cel mai aiuterlic scriitor al nostru, Sadoveanu îl preamăreşte ca pe un învăţător al său. Şi amintirea lui Caragiale li trezeşte scriitorului revolta împotriva regimului de asuprire care osîndea pe artişti la pieire şi exil. Atitudinea lui Maiorescu faţă de sensul satiric al comediilor caragialeşti demons­trează poziţia unanimă a criticii reacţionare faţă de opera marelui dramaturg. Dar ne­garea finalităţii comediilor lui Caragiale n-a fost decit incep­utul campaniei împotriva scriitorului. Atitudinea ostilă a­­ oficialităţii burgheze avea să culmineze cu infamul pro­ces Caion pe care Sadoveanu îl relatează ca un contemporan al odiosului act. Totuşi, cel care avea să biruiască era Caragiale. Preţuindu-i realismul satirei, Sa­doveanu ajunge la generalizări de o limpe­zime şi frumuseţe lapidară . „Pun opera lui Caragiale în rart­­a locul ei, alături, Emi­­nescu; aici e Caragiale. Cărţile lor sunt urme sacre în care dorm glodurile, sufe­rinţele şi aspiraţiile lor. Spun rău: nu dorm, sunt treze şi vii, cum e căldura, cum e lumina, şi necontenit pătrund, fecundează şi îmbunătăţesc sufletele noastre“. Amintirile despre Delavrancea, Iosif, An­­ghel, Ibrăileanu, se remarcă prin cunoaşte­rea directă de către autor a acestor scrii­tori, dintre care unii dacă nu i-au fost co­legi de redacţie ca Iosif şi Ibrăileanu, au stat in imediata sa apropiere. Aici conside­raţiile asupra operei se Împletesc cu amin­tirile personale. Evocându-l pe Delavrancea, Sadoveanu descrie refugiul de la Iaşi al au­torului lui „Hagi Tudose“, in acele zile de restrişte din toamna lui 1917. Chipul im­punător al oratorului cu coamă leonină, a­­pare în redacţia „Romîniei“ ca intr-o fa­milie, unde i se zice amical „nenea Barbu“, iar el răspunzând directorului, care era Sa­doveanu, cu formula afabilă „căpitane Mi­­hai“. Iosif şi Anghel, poeţii ce au făcut par­te din generaţia scriitorului nostru, sunt evocaţi ca nişte adevăraţi tovarăşi de breaslă. Este interesant să observăm, aici mai mult decit In altă parte, darul de por­tretist al lui Sadoveanu. Iată figura me­lancolică a lui St. O. Iosif: ....Era un poet tinăr şi fără îndoială sărac. O pală castanie de păr rebel, nesupus de pieptene, ii atirna totdeauna ca o aripă peste frunte. Ochii mari, căprii şi limpezi. Mijlociu şi slăbuţ, domol şi sfios in mişcări, Iosif era un om rar şi un prietin nepreţuit...“. In aceleaşi culori bine dozate, cu exacti­tăţi de stampă redă Sadoveanu atmosfera de boemă din preajma anului 1900 pe fun­­­alul căreia aflăm portretul lui Dîmitrie Anghel: „Profilu-i fin cu barbişon, buzele-i subţiri şi cam răutăcioase, ochii uneori cu scînteieri metalice, întreaga-i înfăţişare de om mărunt, nervos, îmbrăcat după ultimul jurnal, contrastau cu timiditatea şi negli­jenţa lui Şt. O. Iosif...“. Portretul fizic este dublat însă de unul psihologic văzut prin prisma specificului operei. Amintirile despre Iosif pun în lu­mină dragostea poetului pentru poezia popu­lară şi pentru cîntecele bătrîneşti, iar cele despre Anghel relevă fina sensibilitate cu care era înzestrat „poetul florilor". Evocînd figurile unor mari scriitori din trecut,­­Sadoveanu a ştiut să arate contri­buţia fiecăruia la dezvoltarea literaturii na­ţionale. Este dealtfel însuşirea esenţială a unor amintiri care nu alunecă niciodată pe panta anecdoticii sterpe şi nesemnificative. De o preţuire la fel de înaltă se bucură din partea lui Sadoveanu scriitorii clasici ruşi şi sovietici. De la Puşkin la Gorki ma­rea literatură rusă a fost o şcoală a cu­noaşterii şi înţelegerii omului. Sunt multe locuri în care Sadoveanu mărturiseşte apro­pierea lui încă din copilărie de scriitorii ruşi, al căror umanism şi dragoste de popor i-au­ fost adesea îndemn spre o literatură pusă în slujba celor oropsiţi. M. Sadoveanu cunoaşte în adîncime operele lui Puşkin, Gogol, Turgheniev, Tolstoi, Gorki, şi obser­vaţiile sale asupra acestora simt dintre cele mai interesante. Emoţionantă este descrie­rea zbuciumatei vieţi a romanticului Puşkin şi ingenios acel „vis al lui Gogol“ în care autorul „Sufletelor moarte“ se întîlneşte şi are o dispută cu principalii săi eroi. „Poet specific al pământului rus“, Gogol ii su­gerează adesea lui Sadoveanu comparaţia cu Creangă al nostru şi ei mare scriitor naţional. Gustînd frumuseţile romanului ,,Taras Bulba“ In original, Sadoveanu rele­vi greutatea ce o constituie transpunerea lui în romîneşte. Un amplu articol dedică scriitorul nostru lui Turgheniev din a cărui operă a tradus insuşi cunoscutele „Istori­siri ale unui vînător“. Ca şi in evocarea celorlalţi scriitori ruşi, Sadoveanu face con­sideraţii cu privire la condiţiile social-po­­litice ale ţarismului, care a înăbuşit multe glasuri progresiste, cu surghiunul Siberiei sau cu temniţele Petropavlovskului. Abia după octombrie 1917 avea să se dezvolte în libertate o literatură nouă, pur­tătoarea unui înflăcărat mesaj al iubirii de om şi de pace. Vorbind despre scriitorii so­vietici, Sadoveanu aduce un adevărat pri­nos literaturii realismului socialist, expresie artistică a celor mai înalte idealuri ale omenirii. 11 Volumul „Evocări“ al maestrului Sado­veanu prilejuieşte cititorului bucuria pe care o trăieşti ori de cite ori apare o carte de scriitorul iubit. De data aceasta colindăm în tovărăşia maestrului nu codrii seninari ai Moldovei, ci grădinile pline de la ale literaturii clasice, veşnic rodnice şi nemuritoare. AL. SANDULESCU CRONICA LITERARĂ Mihail Sadoveanu: „EVOCĂRI“ STEAGUL ROŞU Pînă cînd vor mai fi toleraţi afacerişti în conducerea U.R.C.C. Lehliu ? In condiţiile construirii socialismului, co­operaţia are un rol de o importanţă deosebi­tă în dezvoltarea schimbului de mărfuri în­tre oraş şi sat, în vederea aprovizionării populaţiei muncitoare de la oraşe cu produse agricole, a industriei socialiste cu materii prime şi a ţărănimii muncitoare cu pro­duse industriale, realizînd astfel legătura e­­conomică intre clasa muncitoare şi ţărăni­mea muncitoare, între industria socialistă şi agricultură. Cooperaţia îmbină în mod ar­monios interesele particulare ale milioane­lor de gospodării ţărăneşti mici şi mijlocii cu interesele generale ale statului de demo­craţie populară, înlesnind ţărănimii munci­toare să păşească pe drumul socialismului. Dacă acestea sunt sarcinile de bază care stau în faţa cooperaţiei şi dacă cea mai mare parte a uniunilor raionale din regiunea noa­stră şi-au îmbunătăţit simţitor munca, obţi­­nînd succese deosebite pe drumul tra­sat de partid şi guvern, de la început tre­buie arătat că la Uniunea raională a coope­rativelor de consum Lehliu lucrurile s-au petrecut şi din păcate se mai petrec cu totul altfel. In acest raion, majoritatea cooperati­velor nu-şi îndeplinesc planurile de achiziţii şi preluări din contracte, nu sunt aprovizio­nate cu mărfuri industriale în cantităţi su­ficiente, se comit fraude de sume importante, ia­r actualmente se înregistrează pierderi care totalizează zeci şi sute de mii de lei. Comitetul de conducere al acestei uniuni, format din Alexandru Gheorghief, preşedin­te, Constantin Lău, director Agevacoop, Ni­­­colae Dumitrescu, director I.C.R., şi Nicula Octavian, contabil al uniunii raionale, uitînd că au fost ridicaţi la aceste munci tocmai pentru a îndruma şi sprijini unităţile din raion, au transformat uniunea raională intr-um fel de feudă a lor. Astfel, în nenumărate rinduri, comitetul de conducere al uniunii a permis să se scoa­tă direct din depozitele uniunii importante cantităţi de mărfuri, care apoi au fost co­mercializate prin intermediul unor particu­lari,. Pentru a exista o acoperire, aceste mărfuri au fost facturate pe adresa unor co­operative din raion, cum ar fi Răzvani, Lehliu-sat şi altele. Cooperativele respective au primit doar facturile şi în loc de mărfuri, bani. De asemenea, din cota produselor des­tinate cooperativelor pentru comerţul de în­­tîmpinare, au fost sustrase 32 de perechi de cizmuliţe şi distribuite la diferiţi prieteni, soţii sau salariaţi din cadrul uniunii, fără a se primi in schimb cerealele respective. Acest sistem de autoaprovizionare, de în­străinare a mărfurilor destinate ţărănimii muncitoare a fost practicat sub ochii şi uneori chiar cu participarea comitetului de conducere al Uniunii raionale Lehliu. Şi lucrurile nu se opresc aici. Călcînd în mod grosolan legile şi disciplina financiară, membrii comitetului de conducere a­l uniunii raionale şi-au permis şi au dat dispoziţii pentru a se lua de la cooperativele din raion sume de bani provenite din vînzarea mărfu­rilor, sub pretextul: „pentru nevoile urgente ale uniunii“. Astfel, pe baza unei simple chitanţe, în ziua de 9 octombrie 1954 au fost ridicaţi de la cooperativa din Lehliu 2.000 lei, iar de la cooperativa din Răzvani, tot pe bază de chitanţă, cu aceeaşi specificaţie, suma de 8.230 lei. Contabilul cooperativei din comu­na Răzvani-Girbocea, urmînd exemplul celor de la uniune, a făcut singur nişte chi­tanţe, chipurile din partea uniunii, tot „pen­tru nevoi urgente“ şi a ridicat suma de 1.380 lei. De altfel, acest sistem, de a lua banii de la cooperativele săteşti, sau chiar de la uni­une, sub diferite forme, este caracteristic sa­lariaţilor Uniunii raionale Lehliu şi unor salariaţi ai cooperativelor săteşti De pildă, Gheorghe Bonciu, achizitor la Agevacoop, a dat chitanţe cooperativelor din Dor-Mărunt, Ştefăneşti şi Crăsani, pentru suma de 1.256 lei. Constantin Lău, directo­rul Agevacoop-ului are de asemenea un de­bit de 1.681 lei, iar Tudorică Leonida, un debit de 3.240 lei. Comitetul de conducere al Uniunii Lehliu a desfăşurat şi desfăşoară un control şi o muncă de îndrumare formate. Membrii co­mitetului merg pe teren pentru a chefui, iar o parte din membrii consiliilor de conducere ai cooperativelor săteşti le urmează exem­plul : fură şi chefuiesc din averea obştească. In ziua de 30 noiembrie, Constantin Lău, directorul Agevacoop-ului, împreună cu Oc­tavian Nicula, şeful contabil al Uniunii, au mers In munca de „îndrumare şi control“. Ei s-au oprit în comuna Lehliu, acasă la planificatorul cooperativei, Andrei Veneam­­ţu, un element dubios şi descompus, chefuind împreună pînă la ziuă. Cum era şi de aş­teptat, de la această petrecere n-au lipsit: preşedintele cooperativei din Lehliu cu soţia, şeful contabil cu soţia, referentul tehnic cu soţia şi nelipsitul gestionar al M.A.T.-ului. Este explicabil de ce la cooperativa din co­muna Lehliu se înregistrează fraude şi se­rioase pierderi. Curios lucru este şi faptul că revizorul con­tabil al Uniunii — Clement Niculescu — care a făcut revizia cooperativei din Răzvani şi a găsit fraude de 90.000 lei şi o pierdere de 66.000 lei, a ridicat pe bază de chitanţă de la această cooperativă, la 23 septembrie 1954, suma de lei 2.500. Dacă ar fi să ne oprim puţin şi asupra situaţiei în care se află Agevacoop-ul Lehliu (director Constantin Lău), am scoate la iveală numeroase nereguli. Aici nu se poate vorbi despre o evidenţă sau o situaţie clară a gestiunilor. Nimeni nu-şi aminteşte de cit timp nu s-au mai făcut gestiunile la uni­tăţile Agevacoop-ului. Cit despre inventarele trimestriale, nici nu poate fi vorba. Şi de ce să se fi făcut ? Iată numai cîteva aspecte ale celor ce s-au petrecut şî se mai petrec Încă în Uni­unea raională I­ehliu. Pe bună dreptate cititorul se poate întreba: oare Alexandru Gheorghief, preşedintele uniunii raionale, cum de tolerează ca în instituţia pe care o con­duce să se întîrople atîtea nereguli ? A uitat că va răspunde de tot ce se petrece în insti­tuţia pe care o conduce ? Da, a uitat. Alexandru Gheorghief, pre­şedintele Uniunii raionale Lehliu a uitat că este chemat ca în munca sa de conducere să vegheze, să apere şi să respecte legalitatea socialistă, să conducă cu simţ de răspundere o unitate cooperatistă. A. Gheorghief s-a înconjurat însă de o serie de elemente ca­rieriste şi descompuse moral. El însuşi alu­­necînd pe această pantă s-a pus pe chefuri, a tolerat hoţia, mare parte de răspundere revine tova­răşilor de la Uniunea regională a coopera­tivelor d­e consum Bucureşti (preşedinte Şte­fan Bîrsan, vicepreşedinte H. Lambe). Oare instructorul Vişan Teodor, care a stat în Lehliu luni de zile n-a observat ce se petrece la uniunea raională? A sezisat e­ oare or­ganele superioare? Nu. Biroul comitetului raional de partid Lehliu şi în special tovarăşul Trandafir Bu­­nescu,­­ secretar pentru problemele agrare, care răspunde şi de problema cooperaţiei, care a ştiut ceva din toate cîte s-au în­­tîmiplat la uniunea raională, care se află peste drum de sediul comitetului raional? Ceva a ştiut, dar a tărăgănat în mod ne­­permis luarea unor măsuri care să curme la timp răul, a tărăgănat şi a lăsat să se îm­­pînzească rfiolima hoţiei, a necinstei şi a birocratismului. Biroul comitetului raional de partid nu a tras la timp la răspundere pe membrii de partid din conducerea uniunii raionale şi nu a luat măsurile cele mai e­­ficace pentru înlăturarea elementelor necin­stite din Uniunea raională Lehliu. Este necesar să se ia urgente măsuri de pedepsire a celor vinovaţi şi să se pună de îndată capăt stării de lucruri de la Uniunea raională Lehliu. Delapidatorii şi afaceriştii care s-au mai cuibărit la această uniune n-au ce căuta in unităţile noastre com­ervate. M. MARDARE Consfătuire organizată de A.S.LT. Miercuri a avut loc, în sala Consiliului Central A.S.I.T. din Capitală, o consfătuire cu ingineri şi tehnicieni din întreprinderile electrotehnice. Consfătuirea organizată de secţiile de electricitate ale Consiliului Cen­tral A.S.I.T. şi Filialei regionale A.S.I.T. Bucureşti, a avut ca obiectiv îmbunătăţirea calităţii şi lărgirea sortimentelor bunurilor electrotehnice de larg consum. Hotărîrea adoptată de consfătuire prevede măsurile necesare pentru îmbunătăţirea con­tinuă a calităţii şi lărgirea sortimentelor bu­­nurilor­ electrotehnice de larg consum, pre­cum şi pentru reducerea prețurilor de cost. Despre snobi şi snobism... Ţi n tălmăcitor de cuvinte — din romî-U neşte în romîneşte — dădea cîndva cuvîntului „snobism“ următoarea expli­caţie : „afectaţiune prostească, bon-ton exagerat“. Că traducătorul de „romineş­­te" folosea in lămurirea cuvîntului „pe înţelesul tuturor“, expresii franţuzeşti, asta e o chestie de... bon-ton filologic. Dar să-l lăsăm pe autor şi să revenim la... oile noastre sau mai bine zis, la cuvintul subliniat mai sus. Ce aplicare are in zilele noastre cuvintul snobism? Hai să intrăm de exemplu in sala Ate­neului R.P.R într-o zi de concert. De la bun început trebuie să im­­părţim publicul in două categorii: pe de o parte acei pasionaţi după po­ezia muzicii simfoni­ce, care cunosc „Pate­tica" lui Ceaikovski pe dinafară, alături de proaspeţii iubitori ai lui Wagner care do­resc să-şi desăvir­­şească cultura muzica­lă şi pe de altă par­te acei care dovedind reale înclinări spre „a­­fectaţiune prostească“ risipesc biletele C. D. R.-ului în virtutea unui „bon-ton exagerat". Pe aceştia din urmă îi recunoşti uşor. In primul rind după as­pectul lor vestimentar de o originalitate ridicolă. Eleganţa lor inspirată după ulti­mul „Vogue" stîrneşte nu admiraţia pe care de fapt o urmăresc ci, fără îndoială, rîsul. Un alt determinant al snobilor este conversaţia. Să presupunem că nu una din pauzele concertului am comis o in­discreţie şi am ascultat dialogul dintre două „obişnuite" ale Ateneului. Bineîn­ţeles că discuţia, ca în orice antract, se poartă în jurul primei părţi a specta­colului. — Foarte multă civilizaţie, ma chere. — Multă... — Se poartă negru, mult negru. Dova­da unei înalte civilizaţii... — Mi-a procurat cineva un nou model: cred că din catifeaua neagră pe care o am va ieşi ceva splendid. Fusta largă, mineca trei sferturi şi... Dar să nu ne audă alţii că mă pomenesc duminica vii­toare cu modelul purtat de altcineva... — Apropo de duminica viitoare. Ai bilete pentru concert? Am auzit că are să fie Miţa Zolemis (Beethoven — „Missa Solemnis“ n. n.). — Cam vulgar... Elle s'apelle Mita. Dar insfirşit cine e? O cunoști? Se îm­bracă bine ? — O, cherie, să nu te audă cineva. Dar nu e vorba de o prietenă, e vorba de... o solistă. Ceva străin; nu știu exact cine e, dar precis că e ceva străin. — Ai văzut-o cu cine a venit ? — Cine, Zolemnis, a şi sosit ? — Nu, cherie, persoana din faţa noa­stră. — Ooo ! Ce blană ! Ţi-am spus: multă ci­vilizaţie ! — Da, cherie, cu o blană ai rezolvat to­tul. Păcat că e prea cald in sală şi nu o poţi purta tot timpul pe umeri. Dar binecu­­vintate fie pauzele... — Drăguţ deux pie­ces. Boleroul e foarte original... — Nostim. Dar pen­tru că veni vorba de bolero. Am zărit în treacăt un afiș. Scria: Bolero de Ravel. Cred că e vorba de o para­dă a modei. Ravel — o cooperativă mi se pare — prezintă un nou model de bolero. N-ar trebui să lipsim de la spectacol, s-ar putea să copiem nişte modele... — Fugi un colo ! Eu il cunosc pe Ra­vel ; nu e cooperativă, e un fabricant de colonie... Respectivele demi-mondene şi-au stri­vit ţigările cu o apăsare graţioasă de pantof şi au răspuns apelului soneriei care chema la cea de a doua parte a concertului. Pe scară am mai putut prinde o frîn­­tură de conversație. — Nu știi ce e in partea a doua ? — Nu știu, cherie, am lăsat programul in sală. In orice caz, ceva plicticos. No­roc că mai poți admira cite o toaletă. — O, mi-ai adus aminte. Am flecărit in pauză și am uitat că trebuie să mă duc undeva... Au rîs amindouă de acest „spirit" şi şi-au ocupat locurile. După această conversaţie am­­înţeles mai bine aplicaţiunea cuvîntului din dic­ţionar. AL. BACU Corespondenţii ne semnalează.. • Cu cîteva săptă­­lin CUrS mini in urmă colecti­­­i­vul de conducere al pTOlGSlOIîal gospodăriei agricole inexistent de Stat „l. C. Irimi din raionul Lehliu și-a propus să organizeze un curs profesional de trei ani în vederea calificării munci­torilor la locul de producţie. De atunci au trecut zile şi săptămini in şir, dar inginerul şef şi alţi tehnicieni ai gospodăriei amină ■ organizarea cursului de la o zi la alta. Fără îndoială că o lipsă serioasă a­p are şi organizaţia de bază din gospodărie care nu s-a preocupat de problema cursurilor profesionale, considerind-o ca o problemă minoră. Organele competente nu au nimic de spus in această privinţă ? TUDOR CALANICEA De azi pe mîine • întovărăşirea a­­gricolă „Timpuri noi" din satul Cimpurelu, raionul Vidra, a efec­tuat în toamna aces­tui an alături adinei pentru însămînţările de primăvară cu trac­toarele S.M.T.-ului Călugăreni. Conform contractului încheiat cu S.M.T.-ul, comite­tul de conducere al întovărăşirii a cerut să se stabilească valoarea lucrărilor spre a putea face plata. Astfel, preşedintele întovărăşirii a fost purtat pe drumuri mai mult de două săptă­­mini şi amînat de la o zi la alta cu situaţia contului de lucrări agricole. Tehnicienii a­­gronomi M. Mircea şi Constantin Popescu de la S.M.T. Călugăreni nu acordă impor­tanţa cuvenită acestei probleme. Aşa se face că datorită neîntocmirii la timp a con­turilor de lucrări agricole, o serie de înto­vărăşiri nu cunosc nici pînă în prezent ce cantităţi de cereale trebuie predate pentru munca depusă de S.M.T., deşi de la termi­narea lucrărilor agricole au trecut aproape două luni de zile. SPIRIDON HASANGIU Vagoane fără lumină © Trenurile perso­nale care fac naveta Bucureşti­ est — Olte­niţa şi retur circulă de multe ori cu mare întirziere, iar de la un timp vagoanele de clasa a Ill-a circulă sea­ra fără lumină. In repetate rinduri nume­roşi călători cu diferite treburi au semnalat organelor C.F.R. această stare de lucruri, însă pînă acum nu au fost luate măsurile necesare. Faţă de această situaţie se pune între­barea: pină cînd vor mai dăinui asemenea lipsuri in circulaţia trenurilor şi asigurarea vagoanelor cu lumină electrică pe traseul sus amintit ? ION A. BĂDARAU

Next