Steaua, 1967 (Anul 18, nr. 1-12)
1967-09-01 / nr. 9
.Cronica literară 87 pina azi, nu mai puţin s-a făcut simţită prezenţa criticului şi a cercetătorului literar, solicitat în multiple direcţii. Cele cîteva mari capitole ale cărţii, Retrospectivă, Momente ale ideologiei literare, în contemporaneitate şi Perspective indică tocmai diversitatea preocupărilor, de la clasicii secolului trecut pînă la cei mai tineri poeţi care se dezvoltă sub ochii noştri (şi G. Ivaşcu nu e străin de afirmarea unora dintre ei). Asachi, Anton Pann, Filimon, Eminescu, Caragiale, Creangă, Coşbuc, Hogaş, Goga — nume prestigioase — se perindă prin faţa noastră, aduşi în actualitate (aceasta e chiar operaţia majoră a criticului) de un spirit mereu treaz, edificat, punînd însă uneori şi o nuanţă de melancolică gravitate în evocare. Fără a crea propriu zis puncte de vedere inedite, G. Ivaşcu are în schimb un patetism al ideilor şi al demonstraţiei, situîndu-se totdeauna de partea celor mai valabile concepţii literare şi estetice. In felul acesta, fizionomia sau atitudinea scriitorilor, locul ce-l deţin în cultura noastră, meritele lor sunt puse în mod adecvat şi sigur în lumină. Patriotismul lui Eminescu — problemă ce ridică nu minime dificultăţi — e delimitat cu fineţe, după cum contribuţiile lui Creangă, Caragiale sau Coşbuc sunt reliefate în specificitatea lor. Despre Coşbuc se spune: „Spre deosebire de Eminescu, Coşbuc are simţul sublimului cosmic surprins direct şi netrecut prin filtrele meditaţiei, ale «filozofării». Natura lui Coşbuc pare prezentă nu ca stare de suflet, ci ca fenomen fremătînd de viaţă, care te izbeşte nemijlocit“. Caragiale e caracterizat în termeni la fel de precişi: „în mai mare măsură decit la oricare alt dramaturg al nostru, construcţia lui Caragiale se impune prin sinteza ei demonstrativă în aşa fel realizată, incit chiar un simplu «moment» să constituie un puternic reflector a cărui lumină să cadă necruţătoare pe detaliul cel mai semnificativ şi mai generalizator“. Bun cunoscător al ideologiei noastre literare, G. Ivaşcu închină un amplu studiu începuturilor criticii literare româneşti, studiu important atît prin datele sale concrete (cu trimiterile de rigoare la surse) cit şi prin însăşi punerea problemei, examinată pe larg şi convingător, tocmai intr-un moment cînd critica nouă îşi căuta stăruitor temeiurile, descifrîndu-şi tradiţii mai vechi decit se părea că le are. Autorul ne conduce să descoperim, nu fără încîntare — prin citate bine alese — acel spirit critic pe care l-a intuit şi sistematizat întîi Ibrăileanu. în acelaşi orizont se încadrează şi articolul Moment de sinteză, o călduroasă evocare a lui Gherea dar şi o documentată investigaţie a principiilor critice ale acestuia, văzută în contextul şi evoluţia lor istorică, după cum împrejurările politice şi ideologice ale apariţiei Vieţii româneşti sunt analizate cu un deosebit discernămînt. Odată cu intrarea „în contemporaneitate“, criticul îşi reia uneltele specifice, apropiindu-se entuziast şi comprehensiv de „clasicii veacului douăzeci“, Sadoveanu, Arghezi, Blaga, Barbu, Ralea, Călinescu, Philippide, Geo Bogza. Şi nu am rostit cuvîntul entuziast la întîmplare; scrisul lui G. Ivaşcu are aici o fervoare permanentă, fire intime par să-l unească strîns cu opera fiecăruia din cei numiţi mai sus. Adevărul e că a trăit nemijlocit în ambianţa sufletească şi estetică a acestor scriitori, a asistat în mare parte la metamorfozele lor creatoare, s-a impregnat, cu alte cuvinte, de înalta spiritualitate care în ultimele trei decenii a înnobilat atmosfera noastră literară. Aşa se face că rîndurile sale devin aici expresive şi discret omagiale, luînd cîteodată forma unor adevărate inscripţii memorabile. Rostirea critică e acum mai densă şi mai stimulatoare, acoperind bogate şi adinei semnificaţii. Cu ultimul capitol, Perspective, G. Ivaşcu ni se înfăţişează în calitate de mentor şi îndrumător literar, de militant pentru o artă cu vaste perspective, ancorată în realităţile contemporane, slujind cu mijloacele-i specifice progresul uman. Sesizînd printre tinerii scriitori o tendinţă spre artificiu şi manierism, el îi îndeamnă la adevăr şi sinceritate, la simplitatea expresiei. în felul acesta, Confruntările literare se încheie cu o atitudine dinamică, în spiritul de totdeauna al autorului.