Steaua, 1972 (Anul 23, nr. 1-24)
1972-02-01 / nr. 3
BIBLIOTECA,ASTRA" SIBIU I. L. CARAGIALE Caragiale, o mare inteligenţă cinică, bintuită de nelinişti sentimentale. Sunt două alternative care nu s-au putut niciodată reprima integral dar a căror mişcare a produs o structură unică în literatura noastră. Cinismul său provine dintr-un extaz al lucidităţii, dintr-o spaimă de sentiment şi din voluptatea înscenării artificialului. Caragiale este primul scriitor român care îşi pătrunde opera, în sensul modern; o domină şi se lasă dominat de ea, o închide în sine şi o îndepărtează, presimţindu-i otrăvurile, dar singur fiind îi imploră supliciul; demontează mecanismul universal pentru a-l reface, precum un demiurg, dar se îndoieşte de misterul creaţiei. El nu e o natură aşa cum a fost Eminescu. Nu cunoaşte extazele devorării prin creaţie şi de aici, fascinaţia morţii. Despre truda lui astfel gîndesc: e o îndelungă supraveghere, o înfringere răbdătoare a sentimentului şi un triumf al dedublării prin umor. Eminescu se lăsa provocat de poezie, îşi asuma destinul şi peregrinările ei prin spaţii. Se autoanula. Caragiale scrie pentru a se învinge şi pentru a se autodepăşi. Căci rîzînd de lume şi de sine însuşi se retrage în celălalt, spirit dictatorial care şi-a suspendat emoţia şi judecă totul cu detaşare. Acest proces de reducţie sentimentală va fi generalizat mai tîrziu de suprarealişti, extins la dimensiuni cosmice şi numit hazard obiectiv. Umorul caragialesc este „o maşină care produce vid“, dislocă realul şi instituie o „stare de ostilitate în faţa lumii exterioare“, după expresiile lui Michel Carrouges, unul dintre comentatorii suprarealismului. în aceeaşi ordine, Caragiale este primul în literatura noastră care are sentimentul monstruosului, al proliferării materiei şi limbajului, înaintea lui Eugen Ionescu. Personajele sale sunt pure funcţii ale unui mecanism. Limbajul lor e o convenţie, o înscenare a prezenţei. El invadează totul şi devine agresiv prin propriile-i automatisme. In spaţiul literar românesc, Caragiale apare astfel configurat dintr-o necesitate. Contemporan cu Eminescu, el deschide cultura noastră, opunîndu-se marelui poet, contrazicîndu-l. Această polaritate întreţine mişcarea creaţiei, forţele ei expansive. Patetismului şi vizionarismului eminescian, Caragiale le opune construcţia lucidă şi demistificatoare a mecanismelor umane şi sociale. Eminescu e o sinteză; Caragiale, un experiment. Sintetizînd, poetul prelungeşte valorile predecesorilor, subsumîndu-le, fără a le minimaliza. Experimentul este provocat. Caragiale sparge structurile existente şi le ridiculizează. El răstoarnă morala „Epigonilor“, declanşează o ruptură în cultură numai aşa puţind să-i asigure continuitatea. Creaţia sa are însemnele moderne ale gestului convulsiv, începe prin negaţie pentru a reface începuturile. Reducţia sentimentală din ipostaza subiectivităţii o extinde în planul culturii. Cine i-a cuprins întreaga operă îşi poate da uşor seama de acest fapt. De la parodia de subtilă maliţie pînă la caricatura deformatoare şi vizionară, Caragiale impune literaturii o altă modalitate, îi dezvoltă încă o vocaţie: absurdul. Teoretizările sale intuitive asupra teatrului, în special, sunt extrem de actuale prin promovarea construcţiei autonome, necesitatea coerenţei interne a textului dramatic, ideea spectacolului total. Parafrazîndu-l pe Philippe Sénart, criticul de prestigiu al lui Eugen Ionescu, vom încheia: Caragiale nu este un anarhist pocăit ci un umanist dezabuzat. Sufletul său începe şi sfîrşeşte în nostalgia purităţii. Restul e aventură a cinismului. Mihai Neagu