Steaua, 1974 (Anul 25, nr. 1-12)

1974-11-01 / nr. 11

sărăcie“, adăugind, în spirit moralizator: „Este uşor să găseşti un prieten în fericire, foarte greu în nenorocire“. De aceea, trebuie să ne alegem ca prieten pe cel ce dă dovadă de caracter, integritate morală, onestitate şi devotament. Destrămarea unei prietenii este, desigur, dureroasă. Trebuie însă să găsim în noi forţa necesară pentru a depăşi acest moment critic, pentru a analiza cu luciditate şi calm cauzele care ne-au determinat să renunţăm la cel ce ne-a fost apropiat. Dacă aceste clauze nu se datoresc nouă personal, vom fi împăcaţi în noi înşine, vom suporta mai uşor mîhnirea şi melancolia provocate de ruperea unei legături sufleteşti în care am crezut cu sinceritate. Motivul cel mai grav al destrămării unei prietenii îl constituie schimbarea atitudinilor şi convingerilor celui cu care, pînă atunci, ne aflam într-o deplină consonanţă. Dragostea pentru prieteni nu trebuie să ne facă a-i urma şi în acţiunile lor rele. De bună seamă, cînd observăm că prietenul nostru începe să devieze de la linia de conduită normală, avem obligaţia morală să intervenim din timp, cu maleabilitate dar şi cu promptitudine, să depunem eforturile necesare pentru a-l menţine pe poziţia iniţială, nefisurată şi nealterată de nimic. Atunci cînd intervenţiile, sfaturile şi îndemnurile noastre sînt desconsiderate şi prietenul persistă cu obstinaţie în deviaţia lui, abdicînd de la atitudinile şi convingerile care ni l-au apropiat, nu mai avem altceva de făcut decit să ne îndepărtăm de el. Orice om poate greşi, voluntar sau involuntar, şi de aceea nu trebuie să ne grăbim în a-l sancţiona cu severitate. Evident, ţinînd seama de gravitatea greşelii şi de condiţiile în care a fost săvîrşită. Cu atît mai mult trebuie să fim înţelegători faţă de un prieten. Cînd îşi motivează şi-şi regretă greaşala e bine să manifestăm faţă de el aceeaşi dragoste, aceeaşi încredere. Insă cînd se plasează deliberat pe o poziţie opusă, săvîrşind acţiuni reprobabile, care încalcă legile umane şi sociale, nu se mai poate bucura, în niciun chip de îngăduinţa şi afecţiunea noastră. Prietenia e ca o floare rară, care cere să fie cultivată cu grijă şi pasiune. Frumuseţea şi nobleţea ei au strălucit în decursul tuturor timpurilor, au iradiat permanent în destinul umanităţii. Nenumărate opere din literatura universală au evocat-o, emoţionant şi pilduitor, în multitudinea şi bogăţia împlinirilor ei. Dintre marii scriitori ai lumii, cel ce a preamărit prietenia, ca devotament suprem, în viaţă şi moarte, rămîne, inegalabil, Shakespeare. In capodoperele dramaturgiei sale, marele Will a introdus, pe lingă fiecare protagonist, un prieten credincios, cu valoare de simbol, cu chip memorabil, intrat în legendă. E de-ajuns să ne amintim de Mercutio, bunul prieten al lui Romeo. Istoria culturii și literaturii universale a înregistrat numeroase prietenii celebre, de o mare splendoare umană, rămase neperisabile prin puterea exemplului lor. Una dintre aceste sublime prietenii a fost aceea dintre Goethe şi Schiller. In perioada în care trăia izolat şi placid, titanul de la Weimar a cunoscut o completă şi intensă revitalizare prin prietenia pe care o întemeiază cu Schiller, ale cărei fericite consecinţe au devenit un bun al întregii omeniri. în excelenta sa monografie închinată lui Goethe, Friedrich Gundolf precizează: „Schiller a reprezentat pentru Goethe o înlesnire şi o reînnoire a vieţii sale însingurate pînă la morocăneală, a devenit pentru el omul ce i-a redeşteptat plăcerea muncii poetice, singurul tovarăş spiritual de-o seamă şi coregent, datorită a două calităţi: inteligenţa sa poetică superioară, profundă şi totodată instruită, apoi activitatea sa neobosită — două calităţi pe care le-am căutat zadarnic reunite astfel la ceilalţi mari contemporani, cel puţin la scriitorii epocii. Goethe avea nevoie tocmai de aşa ceva, de un om care să fie destul de poet, ca să se transpună în sufletul său ca poet, aşadar un om identic cu el în esenţă, care să aibă un spirit larg şi o cultură suficient de profundă, pentru ca nu numai să simtă împreună cu el, ci să gîndească şi să înţeleagă laolaltă cu dînsul, un om suficient de energic şi de focos, pentru ca să-l ţină într-o permanentă mişcare şi stare trează, atunci cînd îl pîndea pericolul închistării şi al încremenirii din cauza singurătăţii“. Schiller a dinamizat şi a fertilizat atît existenţa ei şi creaţia goetheeană, pe multiple planuri. Schiller, subliniază Friedrich Gundolf, a fost pentru Goethe „cel dintîi spirit care l-a înţeles pe deplin, putînd să-l urmeze şi să-l ajute pe plan teoretic, apoi, datorită acestei înţelegeri încurajatoare şi energiei lui morale, mereu stimulative, care l-a îndemnat pe Goethe spre o activitate publicistică şi i-a impus exigenţe, l-a menţinut productiv“. In ambianţa binefăcătoare a prieteniei cu Schiller, Goethe a realizat multe din operele sale fundamentale, cum este în primul rînd romanul Wilhelm Meister. De asemenea, precizează Friedrich Gundolf, capodopera lui Goethe, Faust, „a fost reluată sub iradierea activă a lui Schiller“. Istoria literaturii române conţine, de asemenea, numeroase exemple de înălţătoare şi trainice prietenii, întemeiate de scriitorii noştri în numele unor nobile sentimente şi aspiraţii, prietenii care au îndeplinit adesea un rol hotărîtor în activitatea lor creatoare. Una dintre cele mai frumoase şi mai impresionante prietenii este, fără îndoială, cea dintre Nicolae Bălcescu şi Vasile Alecsandri. Idealurile progresiste i-au unit, pentru tot timpul vieţii lor, într-o profundă comuniune sufletească. După înfrîngerea revoluţiei de la 1848, luînd drumul exilului, Nicolae Bălcescu şi Vasile Alecsandri se adăpostesc împreună la Paris, în aceeaşi locuinţă, în toamna şi iarna anului 1849. Intorcîndu-se în ţară, Alecsandri era mereu preocupat de destinul tragic al marelui său prieten, rămas în capitala Franţei, cu sănătatea ruinată. Astfel, în aprilie 1852, înd află că Bălcescu s-a întremat puţin, Alecsandri îi scrie aceste rînduri emoţionante: „Mă simt fericit de această ştire, parcă aş fi cumpărat o lume întreagă, căci te iubesc ca pe un dulce frate şi aş voi să împart cu tine zilele şi sănătatea ce-mi sînt hotărîte de soartă“. Cu deosebire trebuie să amintim prietenia lui Mihai Eminescu cu Ioan Slavici, Ion Creangă şi I. L. Caragiale. Eminescu l-a cunoscut pe Slavici în iarna anului 1869, la Viena, unde amîndoi audiau cursurile universitare. In acest timp, între ei s-a stabilit o vibrantă fuziune sufletească. „Mie nu mi-a fost Mihai Eminescu poet, nici, în genere, scriitor, ci om sufleteşte apropiat, pe urma căruia am avut multe zile de mulţumire senină, şi povăţuitor în cele literare“, mărturiseşte autorul Matei. Slavici a început să scrie cu ajutorul şi din îndemnul prietenesc al lui Eminescu. „Nu era zi fără ca să ne întîlnim — spune Slavici — şi toate orele libere ni le petreceam împreună. In urma stăruinţelor lui am început să citesc româneşte, m-am deprins încetul cu încetul cu rostirea literară a vorbelor şi am scris, cum zicea el, în sirieneasca mea, mai întîi comedioara mea Fata de birău, apoi povestea Zîna zorilor“. Aşadar, prietenia cu Eminescu a constituit pentru Slavici nu numai o frumoasă comuniune umană, ci şi un izvor dătător de elanuri şi putere creatoare. Sincera dăruire sufletească, de care dădea întotdeauna dovadă Eminescu, mergea pînă la minuţiozitatea şi răbdarea cu care revedea manuscrisele bunului său prieten. „Deoarece eu nu eram în stare să scriu corect, — mărturiseşte Slavici — el îmi copia manuscrisele, făcînd în ele corecturi cu multă discreţiune“. Dar şi cel ce a scris Budulea Taichii a fost pentru luceafărul poeziei româneşti un desăvîrşit prieten. In cele mai dureroase momente ale existenţei sale, în Bucureşti, Eminescu a fost învăluit de întreaga şi profunda dragoste a lui Slavici, în casa căruia a locuit multă vreme. Se poate admite, cu deplin temei, că dacă literatura română îl are pe Creangă, aceasta s-a datorat şi lui Eminescu. Prietenia dintre cei doi scriitori, care au devenit expresia desăvîrşită a geniului creator al poporului nostru, a început în 1875, la Iaşi, când Eminescu a primit funcția Teodor Vârgolici (Continuare în pag. 57)