Steaua, 1975 (Anul 26, nr. 1-12)

1975-01-01 / nr. 1

scriitorului bucureştean o suficienţă nepomenită şi o decădere intelectuală“, incit, conchide poetul într-un mod ce rămîne şi astăzi perfect valabil, „aproape tot ce-a făcut Ioan Eliade, modestul învăţător de la Sf. Sava a fost caricat de Heliade Rădulescu“. Eminescu va scrie cu acel respect pios pe care l-a purtat înaintaşilor despre C. Negri, expresie a „celui mai curat patriotism“, despre C. Bolliac, a cărui pană „a fost în serviciul intereselor naţionale astfel cum le înţelegea şi le-a rezolvat Vodă-Cuza“, despre A. Pann, preţuit cu deosebire pentru caracterul specific naţional, încorporat în opera lui, prilej de a fringe încă o lance în contra gazetăraşilor patriotarzi, bineînţeles liberali: „ ..căci nu devine cineva scriitor naţional prin aceea că repetă cuvintele patrie, libertate, glorie, naţiune, în fiecare şir al scrierilor sale, precum, pe de altă parte, poate cineva să nu pomenească de loc vorbele de mai sus şi să fie cu toate astea un scriitor naţional.“ Alecsandri, beatificat în Epigonii, este ca şi Eliade privit mai critic, poetul arătîndu-se destul de sever faţă de comedii şi preferind drama istorică Despot-Vodă, pentru poezia şi versul ei, în care subsistă valoarea dramei istorice în general. Eminescu se dovedeşte însă, ca totdeauna în comentariile sale critice, foarte receptiv la faptele de limbă, preocuparea lui de fiecare clipă: „Chiar dacă n-ar exista figuri dramatice atît de genial desemnate ca aceea a lui Ciubăr Vodă, cu atît de energice conture ca aceea a lui Tomşa, ar fi de ajuns ca farmecul neîndoios şi pururea învingător al limbii lui Alecsandri să răpească pe auditori.“ Contemporanii, „simţiri reci, harfe zdrobite, / Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrîne urîte“, formează al doilea termen al antitezei pe care poetul o reia într-o însemnare manuscrisă, explicitînd ideea opoziţiei trecute prezent: „Cînd mă aflu faţă cu cei bătrîni, cu literatura din deceniile trecute, pare că sînt într-o cameră încălzită ... simţi că aceşti oameni erau într-un contact nemijlocit cu un public oarecare, mic or mare, dar în sfîrşit era un public. Faţă cu cei moderni parcă mă simt într-o cameră rece, şi într-o cameră rece — va fi observat oricine asta — parcă lipseşte ceva, nu căldura însăşi, ci ceva pipăit, parcă pe peretele curat fusese ceva şi nu mai este, sau simţămîntul în familie cînd a murit cineva în casă...“ Lipsa este a continuităţii, a „sincerităţii naive“, a tot ceea ce se incriminează în Epigonii şi în Scrisori. Cei moderni sînt în primul rînd scriitori care ignoră bogata experienţă a folclorului şi a vechilor texte de limbă românească, sunt „franţuziţii“, cumularzii, impostorii, şarlatanii, mediocrii, adversarii „Junimii“ şi ai poetului. Victime ale sarcasmului eminescian vor fi „homunculul Bonifacius“ (Bonifaciu Florescu), „bulbucaţii ochi de broască“ (C. A. Rosetti), V. A. Urechia (personajul maiorescian din Beţia de cuvinte), Pantazache (Pantazi Ghica), Frédéric Damé ş.a. O variantă a Scrisorii II ne dezvăluie portretul criticului incompetent, lucrat cu ironia caustică a diatribelor de care poetul uzează adesea în campania lui antiliberală şi antimacedonskiană: „El cu mintea sa cîlţoasă şi cu stil greoi bombastic / Cearcă să ni-arate nouă ce-i frumos şi ce e plastic / Intinzînd pe-a noastre versuri groasa minţii sale labă / El ni spune cum se cade să rimeze un om de treabă“. Acestea sunt fireşte cazurile-limită, deformate la temperatura înaltă a polemicii. Oricît ar încerca sentimentul pustietăţii, Eminescu nu manifestă în cele din urmă o atitudine total negativă faţă de contemporani. Al. Odobescu îl cucereşte cu Pseudokinegetikos și într-un fel, B. P. Hasdeu cu savanta lucrare Cuvinte den bătrîni. Simpatiile (parcimonioase) merg desigur spre cei de la Convorbiri literare, în primul rînd, spre Titu Maiorescu, a cărui apreciere înseamnă de fapt o adeziune la idei ce-i stăteau deopotrivă la inimă şi poetului, ca de pildă, lupta pentru o cultură bazată pe luminarea ţăranului, împotriva beţiei de cuvinte, a mistificării şi relei credinţe, pentru o limbă naţională unitară. Principiul maiorescian fundamental, „naţionalitatea în marginile adevărului“ este subscris de autorul Epigoniilor şi aplicat, ca în cazul amintit al discuţiei despre noţiunea de scriitor naţional (A. Pann). Tot o idee a mentorului de la „Junimea“, şi anume aceea despre romanul popular, utilizează Eminescu şi în recenzia la nuvelele lui Slavici în care formulează teoria specificului naţional şi popular: „Credem că nici o literatură puternică şi sănătoasă, capabilă să determine spiritul unui popor, nu poate exista, decît determinată ea însăşi la rîndul, ei de spiritul acelui popor, întemeiată adecă pe baza largă a geniului naţional“. Prozatorul ardelean pe care-l încurajase în epoca debutului şi-l recomandase la Convorbiri, îi place tocmai pentru realismul lui „poporal“, pentru autenticitatea nealterată a scrisului său, pentru „sănătatea“ concepţiei: „E înainte de toate un autor pe deplin sănătos în concepţie; problemele psicologice pe care le pune sunt desemnate cu toată fineţa unui cunoscător al naturii omeneşti; fiecare din chipurile cari trăiesc şi se mişcă în novelele sale e nu numai copiat de pe uliţele împodobite cu arbori ale satului, nu seamănă în exterior cu ţăranul român, în port şi în vorbă, ci au fondul sufletesc al poporului, gîndesc şi simt ca el.“ Tot Eminescu îl descoperise şi pe Creangă, în care vedea expresia cea mai curată a geniului popular şi-l dădea pildă unor publicişti ai vremii: „Cetit-au vreodată colectorii pe Dănilă Prepeleac, pe Soacra cu trei nurori şi altele, ca să vadă care ar trebui să fie izvoarele din cari să se inspire şi cum vorbesc şi se mişcă ţinutaşii din Neamţ?“ Acesta e singurul prezent, care îl pune în legătură cu clasele pozitive, cu natura, cu ancestralul suflet pur, cu tradiţiile şi obiceiurile seculare, toate aflîndu-şi rădăcinile în trecut, şi care trecut, pentru Eminescu, înseamnă literatura populară, cuvîntul greu de farmec al cronicilor şi cazaniilor, un timp, cînd poeţii, „sînte firi vizionare“, au scris o limbă „veche şi-nţeleaptă“, cînd fiinţa lor artistică şi morală nu era în nici un fel viciată. Aspiraţia paseistă a poetului se confundă cu demofilia, cu pasiunea pentru caracterul specific naţional. (Continuare în pag. 44) Al. Săndulescu Vasile Igna EL, CASA SUFLETULUI Întîrziind in plins şi rugăciune El e căderea-n suflete şi gînd duhul Lui pur e mantia-minune ce-mbracă tainele acestui sfînt pămînt El e plecarea şi sosirea noastră apa din care bem, ochiul de vis pacea din inimi, Floarea Lui Albastră sub care doarme-un porumbel ucis naşterea Lui sub Cosmosu-n derivă e punctul fix, solemn, ordonator unghiul pios şi rece din ogivă altarul-n care cîntă un popor El, liniştea, El, moartea, El, durerea El, Casa sufletului pentru cei ce vin. Sunet preasfînt pierdut în catedrale sălăşluind pe umeri de destin.