Steaua, 1975 (Anul 26, nr. 1-12)
1975-06-01 / nr. 6
pretinde N. Iorga, decit o naivă utopie, în condiţiile distanţei enorme de la analfabetismul majorităţii la rafinamentul intelectual al cîtorva? La Vatra, Al. Vlahuţă comandă o literatură „pe gustul poporului“, capabilă să oglindească „felul lui de a vedea şi de a simţi“. Ţărănimea este deci publicul virtual, pe care scriitorii de la 1900 şi-l aleg şi în folosul căruia îşi angajează literatura. Insă ţărănimea fiind, într-o proporţie foarte mare, neştiutoare de carte, aceşti scriitori trebuie să recurgă la un intermediar care e intelectualitatea satelor, în special învăţătorii. Cum e şi firesc, acest intermediar se dovedeşte curînd a nu fi o simplă curea de transmisie, ci un public се-şi impune propriile exigenţe, care influenţează şi modifică literatura; mai mult, începe să pretindă o anumită literatură. Naivitatea lui Al. Vlahuţă şi a sămănătoriştilor aceasta a fost: de a-şi alege un public, ţărănimea, incapabil să-i citească şi de a fi aleşi, fără să-şi dea seama, de un alt public, intelectualitatea rurală. Publicul lor real devine aceasta din urmă. In locul coincidenţei de public de pînă atunci, apare o contradicţie flagrantă şi plină de urmări. Căci pretenţiile acestui public real decurg, pe de o parte, din însăşi formaţia şi structura lui intelectuală. Ca orice public, şi acesta constituie un mediu dens, refractar, contradictoriu, un mediu opac, nu transparent, prin care, trecînd, literatura se schimbă fundamental. Acest public cu o instrucţie mijlocie şi fără un gust educat determină de fapt nivelul unei mari părţi din literatura noastră de la 1900 (în special a prozei) şi este net inferior nivelului generaţiilor anterioare. Pe de altă parte, este, un public interesat, pentru care literatura reprezintă un instrument. Broşurile de popularizare, programele de la şezători, întreaga acţiune a lui Spiru Haret, ca şi propaganda lui N. Iorga sau C. Stere, urmăresc înzestrarea învăţătorilor rurali cu o materie şi cu o tehnică de educaţie culturală. înainte de aceştia, figura proeminentă a epocii fusese modestul scriitor Al. Vlahuţă, a cărui proză anticipează multe din conflictele şi tipurile sadoveniene şi al cărui program conţine în germene sămănătorismul şi poporanismul, program Utilitarist care îndrumă spre o artă utilitaristă. Scriitorii sunt „semănători“ de idei morale, meniţi a povăţui cu vorba şi cu scrisul. Nu mai e nevoie să spun că bunele intenţii ale apostolului de la Vatra, reluate apoi, cu energia-i cunoscută, de N. Iorga, n-au contribuit deloc la rezolvarea problemei ţărăneşti, dar au reuşit, atrăgînd cu drept cuvînt atenţia asupra ei, să determine o literatură falsă şi nerealistă. Propaganda lor în folosul ţăranului n-a putut împiedica răscoala din 1907: singurul efect concret a fost o literatură de propagandă, moralizatoare şi tezistă, ce împînzeşte două decenii şi jumătate şi lasă urme pina foarte tîrziu. E important de semnalat şi că, după o generaţie care a dat cîţiva dintre marii noştri scriitori, a fost totuşi cu putinţă o cădere atît de catastrofală. Cum s-au apărat vechii mentori şi îndrumători culturali? Cum se comportă ei acum? Şi, în definitiv, cum se poate ca unui Maiorescu să-i urmeze, în acest rol, un Vlahuţă? Dintre scriitorii vîrstnici, cîţiva anticipaseră noul spirit şi participă nemijlocit la aplicarea lui. Unul e chiar I. Slavici, a cărui mare operă realistă urmează întîlnirii cu Eminescu şi care, probabil şi prin firea lui puritană şi moralistă, nu întîmpină nici o rezistenţă interioară în a se adapta. Caragiale se exilează la Berlin, scîrbit de politicianism, dar, desigur, şi de o literatură pe care n-avea cum s-o înţeleagă. Influenţa lui (sezisabilă la Sadoveanu tînăr) e, în epocă, accidentală. Alţii, ca Eminescu şi Creangă, care nu mai trăiau, sînt redescoperiţi într-o lumină tendenţioasă. Din Eminescu rămîn vii ideea naţională şi latura educativă. Creangă începe să fie citit ca un prozator poporan, ceea ce amină cu două-trei decenii interpretarea critică propriu-zisă a operei. Macedonski, întîmpinat cu ostilitate, răspunde cu extravaganţe, ce fac din el (păstrînd proporţiile) un Salvador Dali al momentului, o figură, bizară, şocantă şi un ferment literar ce se va dovedi util mai tîrziu. Simboliştii, nouă şcoală poetică, publică în reviste efemere sau cu o circulaţie restrînsă, ecoul lor fiind deocamdată neînsemnat: el nu putea concura pe acela al iorghismului, pe al „tendinţei naţionale“ şi antiestetice în general. Foarte semnificativă este supravieţuirea junimismului şi apropierea lui Maiorescu însuşi de noile orientări. Spiritul „poporan“ şi etic, conservatorismul lui Maiorescu la bătrîneţe se străvăd în cele două rapoarte academice în care „descoperă“ pe M. Sadoveanu şi pe O. Goga. In fond, Maiorescu însuşi a visat, toată viaţa, la un program de însănătoşire prin întoarcerea la o cultură elementară. Alexandru George a observat intr-un articol cîteva similitudini izbitoare între modul de a gîndi al lui Maiorescu şi acela al lui Al. Vlahuţă sau Iorga. E chiar curios cum, susţinind o mare literatură, Maiorescu nu pare convins că ea este, prin ea însăşi, cel mai bun mijloc de a educa poporul (fireşte, nu imediat, ci în timp, şi neexcluzînd reformele politice şi economice). Planurile de însănătoşire a societăţii sînt, la Maiorescu, naive, neistorice. Alexandru George citează o replică a lui V. A. Urechiă (din Noua direcţiune din Iaşi) care e foarte spirituală: „Dacă erau pe la 1820 bărbaţi ca d. T. Maiorescu, eram ameninţaţi să fim aduşi a ne lăuda cu mii de şcoli de paracliseri şi fără nici o umbră din acea cultură care singură e mai bună şcoală pentru popor decit pa, vo, ga, divu.. .“ Cred însă, spre deosebire de Alexandru George, că discrepanţa dintre teoriile evoluţioniste ale junimiştilor şi literatura pe care cenaclul lor a promovat-o are o explicaţie, că recunoaşterea marii literaturi a epocii nu e doar efectul unei generoase inteligenţe. Explicaţia constă în conştiinţa pe care Maiorescu a avut-o că, în condiţiile de la noi de după 1860, paralelismul dintre literatură şi activitatea culturală şi politică e inevitabil. „Junimea“ era o elită, cită vreme se comporta ca un public ideal pentru literatură; era un partid politic, în clipa în care se punea problema reformelor. Sunt în realitate două lucruri destul de diferite. Conservatorismul, evoluţionismul, antiliberalismul junimist n-au decit o legătură exterioară cu poezia lui Eminescu, cu basmele lui Creangă, cu piesele lui Caragiale. E de notat că în genere ideologia politică junimistă e una şi ideologia estetică, alta. Prima e mai rigidă, a doua mai elastică. Transformarea şcolii şi celelalte presupuneau, în capul lui Maiorescu, menţinerea unei mari literaturi. Autorul Criticelor nu şi-a închipuit că se poate scrie pentru ţărănime înainte de a fi alfabetizată. Discrepanţa ce s-a remarcat e în fond un raport de excludere. Deosebirea de Vlahuţă şi Iorga se constată im două puncte foarte importante. Maiorescu nu a crezut niciodată că o reformă culturală ar fi suficientă sau că s-ar putea începe cu ea. Programul lui era mai complet şi mai nuanţat“ nu numai sub raport cultural, dar economic şi politic. In al doilea rînd, culturalizarea masei nu trebuie făcută prin sacrificiul (fie şi temporar) al literaturii majore. Continuînd, în unele privinţe, pedagogia culturală a lui Maiorescu, sămănătoriştii vin cu iluzia — ce răspundea unei epoci noi — că barierele culturale pot fi şterse deodată (şi încă fără schimbarea politică) şi că se poate scrie literatură pentru toţi. Care să fie deopotrivă eficientă şi valoroasă. Convingîndu-se însă ei înşişi foarte repede că visul lor e iluzoriu, vor renunţa la a doua pretenţie: se vor mulţumi cu eficienţa. Dar aceasta este o iluzie încă şi mai copilărească: niciodată literatura nu este eficientă dacă nu este literatură. Nicolae Manolescu