Steaua, 1975 (Anul 26, nr. 1-12)

1975-06-01 / nr. 6

pretinde N. Iorga, decit o naivă utopie, în condiţiile dis­tanţei enorme de la analfabetismul majorităţii la rafi­namentul intelectual al cîtorva? La Vatra, Al. Vlahuţă comandă o literatură „pe gustul poporului“, capabilă să oglindească „felul lui de a vedea şi de a simţi“. Ţără­nimea este deci publicul virtual, pe care scriitorii de la 1900 şi-l aleg şi în folosul căruia îşi angajează litera­tura. Insă ţărănimea fiind, într-o proporţie foarte mare, neştiutoare de carte, aceşti scriitori trebuie să recurgă la un intermediar care e intelectualitatea satelor, în spe­cial învăţătorii. Cum e şi firesc, acest intermediar se do­vedeşte curînd a nu fi o simplă curea de transmisie, ci un public се-şi impune propriile exigenţe, care influen­ţează şi modifică literatura; mai mult, începe să pretindă o anumită literatură. Naivitatea lui Al. Vlahuţă şi a sămănătoriştilor aceasta a fost: de a-şi alege un public, ţărănimea, incapabil să-i citească şi de a fi aleşi, fără să-şi dea seama, de un alt public, intelectualitatea rurală. Publicul lor real devine aceasta din urmă. In locul coin­cidenţei de public de pînă atunci, apare o contradicţie flagrantă şi plină de urmări. Căci pretenţiile acestui public real decurg, pe de o parte, din însăşi formaţia şi structura lui intelectuală. Ca orice public, şi acesta constituie un mediu dens, re­fractar, contradictoriu, un mediu opac, nu transparent, prin care, trecînd, literatura se schimbă fundamental. Acest public cu o instrucţie mijlocie şi fără un gust edu­cat determină de fapt nivelul unei mari părţi din lite­ratura noastră de la 1900 (în special a prozei) şi este net inferior nivelului generaţiilor anterioare. Pe de altă parte, este, un public interesat, pentru care literatura reprezintă un instrument. Broşurile de popularizare, pro­gramele de la şezători, întreaga acţiune a lui Spiru Haret, ca şi propaganda lui N. Iorga sau C. Stere, urmăresc înzestra­rea învăţătorilor rurali cu o materie şi cu o tehnică de educaţie culturală. înainte de aceştia, figura proeminentă a epocii fusese modestul scriitor Al. Vlahuţă, a cărui proză anticipează multe din conflictele şi tipurile sado­­veniene şi al cărui program conţine în germene sămănă­torismul şi poporanismul, program Utilitarist care în­drumă spre o artă utilitaristă. Scriitorii sunt „semănători“ de idei morale, meniţi a povăţui cu vorba şi cu scrisul. Nu mai e nevoie să spun că bunele intenţii ale aposto­lului de la Vatra, reluate apoi, cu energia-i cunoscută, de N. Iorga, n-au contribuit deloc la rezolvarea proble­mei ţărăneşti, dar au reuşit, atrăgînd cu drept cuvînt atenţia asupra ei, să determine o literatură falsă şi ne­­realistă. Propaganda lor în folosul ţăranului n-a putut împiedica răscoala din 1907: singurul efect concret a fost o literatură de propagandă, moralizatoare şi tezistă, ce împînzeşte două decenii şi jumătate şi lasă urme pina foarte tîrziu. E important de semnalat şi că, după o generaţie care a dat cîţiva dintre marii noştri scriitori, a fost totuşi cu putinţă o cădere atît de catastrofală. Cum s-au apărat vechii mentori şi îndrumători culturali? Cum se com­portă ei acum? Şi, în definitiv, cum se poate ca unui Maiorescu să-i urmeze, în acest rol, un Vlahuţă? Dintre scriitorii vîrstnici, cîţiva anticipaseră noul spirit şi parti­cipă nemijlocit la aplicarea lui. Unul e chiar I. Slavici, a cărui mare operă realistă urmează întîlnirii cu Emi­­nescu şi care, probabil şi prin firea lui puritană şi mora­listă, nu întîmpină nici o rezistenţă interioară în a se adapta. Caragiale se exilează la Berlin, scîrbit de politi­cianism, dar, desigur, şi de o literatură pe care n-avea cum s-o înţeleagă. Influenţa lui (sezisabilă la Sadoveanu tînăr) e, în epocă, accidentală. Alţii, ca Eminescu şi Creangă, care nu mai trăiau, sînt redescoperiţi într-o lu­mină tendenţioasă. Din Eminescu rămîn vii ideea naţio­nală şi latura educativă. Creangă începe să fie citit ca un prozator poporan, ceea ce amină cu două-trei decenii interpretarea critică propriu-zisă a operei. Macedonski, întîmpinat cu ostilitate, răspunde cu extravaganţe, ce fac din el (păstrînd proporţiile) un Salvador Dali al momentului, o figură, bizară, şocantă şi un ferment lite­rar ce se va dovedi util mai tîrziu. Simboliştii, nouă şcoală poetică, publică în reviste efemere sau cu o cir­culaţie restrînsă, ecoul lor fiind deocamdată neînsemnat: el nu putea concura pe acela al iorghismului, pe al „tendinţei naţionale“ şi antiestetice în general. Foarte semnificativă este supravieţuirea junimismului şi apro­pierea lui Maiorescu însuşi de noile orientări. Spiritul „poporan“ şi etic, conservatorismul lui Maiorescu la bătrîneţe se străvăd în cele două rapoarte aca­demice în care „descoperă“ pe M. Sadoveanu şi pe O. Goga. In fond, Maiorescu însuşi a visat, toată viaţa, la un program de însănătoşire prin întoar­cerea la o cultură elementară. Alexandru George a observat intr-un articol cîteva similitudini izbitoare între modul de a gîndi al lui Maiorescu şi acela al lui Al. Vlahuţă sau Iorga. E chiar curios cum, susţinind o mare literatură, Maiorescu nu pare convins că ea este, prin ea însăşi, cel mai bun mijloc de a educa poporul (fireşte, nu imediat, ci în timp, şi neexcluzînd refor­mele politice şi economice). Planurile de însănătoşire a societăţii sînt, la Maiorescu, naive, neistorice. Alexandru George citează o replică a lui V. A. Urechiă (din Noua direcţiune din Iaşi) care e foarte spirituală: „Dacă erau pe la 1820 bărbaţi ca d. T. Maiorescu, eram ameninţaţi să fim aduşi a ne lăuda cu mii de şcoli de paracliseri şi fără nici o umbră din acea cultură care singură e mai bună şcoală pentru popor decit pa, vo, ga, di­vu.. .“ Cred însă, spre deosebire de Alexandru George, că dis­crepanţa dintre teoriile evoluţioniste ale junimiştilor şi literatura pe care cenaclul lor a promovat-o are o expli­caţie, că recunoaşterea marii literaturi a epocii nu e doar efectul unei generoase inteligenţe. Explicaţia constă în conştiinţa pe care Maiorescu a avut-o că, în condiţiile de la noi de după 1860, paralelismul dintre literatură şi activitatea culturală şi politică e inevitabil. „Junimea“ era o elită, cită vreme se comporta ca un public ideal pentru literatură; era un partid politic, în clipa în care se punea problema reformelor. Sunt în realitate două lucruri destul de diferite. Conservatorismul, evoluţionis­­mul, antiliberalismul junimist n-au decit o legătură ex­terioară cu poezia lui Eminescu, cu basmele lui Creangă, cu piesele lui Caragiale. E de notat că în genere ideolo­gia politică junimistă e una şi ideologia estetică, alta. Prima e mai rigidă, a doua mai elastică. Transformarea şcolii şi celelalte presupuneau, în capul lui Maiorescu, menţinerea unei mari literaturi. Autorul Criticelor nu şi-a închipuit că se poate scrie pentru ţărănime înainte de a fi alfabetizată. Discrepanţa ce s-a remarcat e în fond un raport de excludere. Deosebirea de Vlahuţă şi Iorga se constată im două puncte foarte importante. Maiorescu nu a crezut niciodată că o reformă culturală ar fi suficientă sau că s-ar putea începe cu ea. Programul lui era mai com­plet şi mai nuanţat“ nu numai sub raport cultural, dar eco­nomic şi politic. In al doilea rînd, culturalizarea masei nu trebuie făcută prin sacrificiul (fie şi temporar) al literaturii majore. Continuînd, în unele privinţe, peda­gogia culturală a lui Maiorescu, sămănătoriştii vin cu iluzia — ce răspundea unei epoci noi — că barierele culturale pot fi şterse deodată (şi încă fără schimbarea politică) şi că se poate scrie literatură pentru toţi. Care să fie deopotrivă eficientă şi valoroasă. Convingîndu-se însă ei înşişi foarte repede că visul lor e iluzoriu, vor renunţa la a doua pretenţie: se vor mulţumi cu eficienţa. Dar aceasta este o iluzie încă şi mai copilărească: nicio­dată literatura nu este eficientă dacă nu este literatură. Nicolae Manolescu

Next