Steaua, 1976 (Anul 27, nr. 1-12)

1976-09-01 / nr. 9

Titu Popescu Ca şi Maiorescu, dar la alţi parametri, Tudor Vianu exercită un spirit critic cultural întemeiat pe o concepţie filozofică stabilă, înţele­­gînd literatura relaţional, ca o celulă funcţională distinctă în organis­mul culturii naţionale. Realitatea universalităţii culturii şi artei noastre era alta pentru Vianu decît pentru Maiorescu: prin scriitori ca Ale­­csandri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Sadoveanu, Goga, Arghezi, Bla­­ga, Bacovia, Ion Barbu, esteticieni ca Maiorescu, Dragomirescu, Ibrăi­­leanu, filozofi ca Hasdeu, Philippide, Ov. Densusianu, muzicieni ca Enescu, artişti plastici ca Grigorescu, Luchian, Pallady, Brâncuşi etc., arta noastră participa la ierarhia absolută a valorilor, înseşi evaluările operate de Vianu reflectau conştiinţa concomitenţei naţionale şi uni­versale a valorilor estetice. Eminescu este interpretat prin competenţa artistică a romantismului. Creangă este definit prin trimitere la marea artă bizantină. De aici decurge o atitudine justiţiară privind universa­litatea reală a unor valori cu penetraţie retardată în memoria lumii. Ingeniozitatea moralist-alegorică a lui Anton Pann poate asigura un destin al viitorului. Povestea vorbii sau O şezătoare la ţară pot fi considerate sinonime autohtone pentru Decameronul, Till Eulenspiegel, Simplicius Simplicissimus, deoarece merită să li se recunoască, „aseme­nea acestora, titlurile de universalitate pe care le merită prin atîtea însuşiri eminente“. Condiţia penetraţiei succesuale este în fucţie tocmai de rezistenţa filonului ireductibil, esteticianul reamintind că, „dacă Anton Pann va ajunge să fie cunoscut şi preţuit de oamenii altor ţări, nimeni nu-l va înţelege totuşi mai bine ca noi“. Tot astfel se ilustrea­ză şi prin Arghezi o traiectorie semnificativă, printr-o operă al cărei mesaj „nu este numai naţional, mai ales în producţia mai nouă a poe­tului, capabilă să indice omenirii întregi căile creaţiei şi ale păcii“. Homo universalis, idealul de perfecţiune, este pentru Tudor Vianu, o splendoare absolută a particularităţilor locale, specifice oricărui popor. O meditaţie, încărcată cu propriile-i amintiri, îi relevă din nou esteticia­nului adevărul imanenţei valorice a universalului în cazul artei naţio­nale autentice. „întocmai ca marii artişti ai lumii — meditează profe­sorul — Luchian este un pictor profund naţional, înzestrat cu o în­tinsă ştiinţă a tuturor înfăţişărilor ţării, a oamenilor ei. Vibraţia lui în faţa realităţilor locale este adîncă şi răscolitoare şi focul simţi­rii lui trezeşte pe a noastră, pentru a ne face să pricepem mai bine lu­mea în care a trăit“. Determinismul specificului în universalitate asigură continuitatea de substanţă a unui climat axiologic selectiv, alimentat din rezultate ale practicii social-istorice a omenirii. Valorizarea critică, din această este­tică, beneficiază de demonstraţia corelaţională. Un exemplu strălucit dă iarăşi Tudor Vianu prin Arghezi, poet al omului, proiectînd va­rianta artistică autohtonă a motivului pe spaţiile largi ale literaturii universale. Din acest unghi, al facilitării difuzării valorilor artistice printr-o metodologie optimă, înţelegem şi acordul pe care şi-l dă ope­raţiei filozofice merituoase a lui Nietzsche, de a fi conceput culturile ca nişte individualităţi, între care se întreţine firesc dinamica rapor­turilor valorice stimulative. Esteticiceşte, ideea nu este departe de „feno­menul tipic“ (Spengler) al unei culturi, „sufletul“ acesteia, suma posibilităţilor ei interne, existent, înainte de a fi căpătat o formă, ca fond difuz şi virtual. Menţinerea unei teme în circulaţia internaţională (ex., tema fausti­­că) dă un anumit relief operelor reprezentative, punîndu-le mai avanta­jos în lumină originalitatea şi semnificaţia, întărind totodată conştiinţa unităţii în varietate a culturii. Circulaţia universală este a temelor, ideilor, proceselor şi formelor literare, în serii aparţinînd mai multor culturi. „Istoria literaturii universale — observa Tudor Vianu — ope­rează cu datele stabilite de cercetarea literaturilor naţionale şi se pune în serviciul explorării, caracterizării şi aprecierii marilor realizări ale acestora din urmă“. Marile curente literare au avut, de asemenea, o circulaţie universală, însă tot pe temeiul specific conţinut (paralelismul tematic, fals comparativism, neexplicînd influenţe reale). Absorbirea te­mei meditaţiei la ruine „dobîndeşte la poeţii români o semnificaţie proprie, acordată cu spiritul timpului şi locului în care scriau“, adică jale faţă de înjosirile prezentului şi mîndria vredniciei străbune. Se ob­servă şi de aici că ,în raportul estetic dintre naţional şi universal, rolul determinant revine primului element, care defineşte originalitatea artis­tică, geniul artiştilor răsfrînt în împrejurări tipice. Tudor Vianu este adept al formelor mai înalte ale spiritului social, exprimînd logica di­fuziunii idealurilor, care sînt „interesele naţionale, ca o unitate con­stantă, acele ale veacului care ne poartă către ţinte numai de puţini întrezărite şi ale întregii culturi omeneşti“. Sunt raţionamente de va­loare superioară, întărite prin reducerea la esenţe şi asamblarea judi­cioasă a argumentelor. Rămîn invariabil referenţiale clarificări defini­tive, care ar putea alcătui un cod aforistic al specificului naţional în artă. Ca şi toţi marii noştri esteticieni, Tudor Vianu a subliniat nece­sitatea de a întemeia dinamica specificului pe realizarea internă a condiţiilor frumosului artistic, aducînd o contribuţie de autoritate raţionalistă la studiul selectiv al capodoperelor. Prin exemplaritatea teoretică a studiului selectiv al valorilor, în spiritul umanismului mo­dern, care orchestrează aportul stilurilor naţionale la structuri uni­versale, Tudor Vianu a autorizat însăşi universalitatea spiritului. Pre­dominanţa umanistă a acestei perspective este un corespondent estetic al politicii de înţelegere între popoare şi consolidare a păcii. GEORGE COŞBUC: UN NUMEN George Coşbuc este, în conştiinţa noastră, din ce în ce mai puţin un nume şi din ce în ce mai mult un numen, poezia sa intrînd în bună parte (partea ei cea mai bună şi mai frumoasă) în memoria co­lectivă ca într-un regn folcloric. „Nu există român cît de cît cultivat, spunea Rebreanu, care să nu ştie pe dinafară Mama, Noaptea de vară, Cîntecul fusului, La Oglindă, Moartea lui Fulger, Trei, Doamne, şi toţi trei, Noi vrem pămînt“, şi, fluxul sporeşte: Doina, Vară, Decebal către popor, Graiul neamului, Gazelul, Cîntecul redutei, Moartea lui Gelu şi altele... şi altele. Verbul poetic al lui Coşbuc acţionează asupra noastră cu forţa nemijlocită a unui duh al pămîntului, a unui penate protector, a unui glas creator. între acest numen şi sfera numenului etnic s-a creat o osmoză, un trup şi­ o viaţă comună, de nedespărţit. De la o vreme nişte boieri în ale culturii şi scrisului cîrmeau cu subtilitate din nasuri, arborînd un aer de discretă toleranţă faţă de „badea George năsăudeanul“, pe care-l taxau prin lejeritatea şi mări­nimia cu care versifică mecanic deci stînd departe de structurile mult mai absconse ale poeziei în tradiţia istoriei noastre — inclusiv cea literară — însă, se relatează următoarea întîmplare: că acolo unde pălmuieşte boierul, vine şi sărută domnul ţării, şi domnul acestei ţări este fiul ei din veci, poporul, iar poporul şi l-a încoronat de la bun început, în mod spontan, fără surle, nici reclame retorice, ca ne-un bun al său natu­ral şi necesar, ca pe-o legendă şi ca pe-un cîntec, de care are nevoie la ora reculegerilor, a regăsirii. Este şi acesta un criteriu estetic. Ca o confirmare aureolată a acestei stări, ca un corolar, o decizie a celei mai ascuţite minţi, de la cea mai înaltă curte, cităm: „Coşbuc este nu numai un desăvîrşit tehnician, dar nu rare­ori un poet mare, profund original, un vizionar al mişcărilor omeneşti sempiterne... El a izbutit, ca şi Eminescu de altfel, să facă poezie înaltă... “ (G. Călinescu). Adevărurile ţintite în aceste generoase şi exacte formulări sunt evidenţe. Poezie patriotică, (şi Coşbuc este patriot în accepţia antică a cuvîntului, trăind sentimentul solidarităţii cu naţia, pămîntul şi istoria lui ca pe un dat originar, o voce a unui destin) inspirată din mişcările dramatice ale seminţiei în timp şi spaţiu... Ascultaţi-l în Decebal către popor, Moartea lui Gelu, Pe dealul Plevnei, De pro­­fundis, Cîntecul redutei, Graiul neamului, O scrisoare de la Muselim Selo, Doina, Oltenii lui Tudor, Paşa-Hasan etc. şi vă veţi întîlni acolo cu un bard de vocaţie la care măreţia eroului, duioşia omenească şi caricatura burlescă îşi dau mîna amical în împlinirea evocării prozodice. Poezie patriotică în sensul elevării incandescente în faţa frumu­seţilor patriei. Ascultăm în aceste cuvinte lansate-n văzduhuri ca nişte zboruri de vulturi: „Priveam fără de ţintă-n sus — într-o sălbatică splendoare Vedeam Ceahlăul la apus, Departe-n zări albastre dus, Un uriaş cu fruntea-n soare, De pază ţării noastre pus“. Disimularea descîntată a ideii, învăluirea în vrajă a zicerii poetice, rostită de taină... Recitim în şoaptă Cîntecul fusului şi veţi vedea că această poemă, avînd aceeaşi sursă de inspiraţie ca şi Zburătorul lui Rădulescu şi Lingoarea lui Arghezi, nu stă mai prejos cu nimica faţă de „siamezele“ ei. Baladele lui Coşbuc ar fi discursive, retorice, lipsite de fiorul straniu al baladescului?... Dar ascultaţi începutul din Moartea lui Fulger şi veţi găsi acolo întrunite într-o austeră sinteză toate datele definitorii ale speciei. Mişcările sunt rugoase, ritmul alert, elementele metaforei, stricte, intense, aspru încorsetate, iar fiorul baladesc prezent: „în goana roibului un sol, Cu frîu-n dinţi, cu capul gol, Răsare, creşte-n zări venind, Şi zările de-abea-l cuprind, Iar corbii-n urmă croncănind Aleargă stol“ ... Să ascultăm dacă vreţi poezie a eternului omenesc — aceste minunate versuri pe care le-ar invidia orice mare poet, această amplă şi dulce învăluire orfică în zarea melancoliei, unde frecvenţele obsesive ale lui „u“ şi „a“, cu săgetătoare deschideri, la răstimpuri, spre lumea lui „o“ şi „e“, te transportă îmbătat într-o îndepărtată, eternă tris­teţe: „în vaduri ape repezi curg Şi vuiet dau în cale, Iar plopii-n umedul amurg Doinesc eterna jale..." George Coşbuc, cel cu bărbuţă de savant şi ochi de copil, este nu numai un iscusit şi rafinat meşter al prozodiei — „un Horaţiu al versului românesc“ — cum îl numea Vladimir Streinu, ci, în acelaşi timp, un poet ale cărui rădăcini razante au cuprins plenar conştiinţa noastră etnică. Teohar Mihadaş

Next