Steaua, 1976 (Anul 27, nr. 1-12)

1976-10-01 / nr. 10

CÎNTAREA ROMÂNIEI Valentin Taşcu Motto: „Eşti frumoasă, eşti avută... ţara mea... ai copii mulţi la număr, care te iubise ... ai cartea de vite­jie a trecutului şi viitorului înaintea ta . ..“ Cîntarea României Deţinem în istoria culturii noastre unica întîmplare ca o extraordinară operă să fie disputată de posteritate în favoarea a doi eroi intraţi prea de tineri şi cu idealurile neîmplinite, dar adine visate, printre străbuni. Am tipări o ediţie a sublimei cărţi cu numele (intrînd deci între fiinţe) Cîntarea României care să poarte deopotrivă semnăturile lui Nicolae Bălcescu şi Alecu Russo. Istoricii literari s-au străduit decenii de-a rîndul (şi discuţia nu e încă încheiată) să-i atribuie paternitatea unuia sau altuia. Am aduce un omagiu amîndorura scriindu-i alături pe foaia de titlu, dintr-o simplă şi singură raţiune: aceea că, oricare ar fi trudit cu condeiul printre cuvintele cărţii, sentimentele care le-au iscat vor fi fost aceleaşi. Şi chiar le-am adăuga, în aceeaşi idee, numele lui Neculce şi Mihai Eminescu, Alecsandri şi George Coşbuc, şi ale altora, mulţi, fiindcă marea Cîntare a României a fost şi este o operă a tuturor, anonimă (precum Mioriţa şi Meşterul Manole) numai pentru că prea multe şi prea mari nume ar trebui să fie tipărite în dreptul ei. Şi, de fapt, aşa i-ar sta bine unei Cărţi a neamului, să fie de toţi scrisă, tuturora învăţătură şi a toate dătătoare de fiinţă. Nu există nimic utopic în acest ideal, în acest simbol deocamdată. Şi nu numai metafora ne-a îndemnat să-l exprimăm. Trăim un timp în care aceste noţiuni sunt rostite în foruri de conducere, în care bărbaţi puşi să se îngrijească de trebile zilnice (cele de pîine şi sare) ale Patriei, mai au timp (şi încă un timp de graţie) să viseze la existenţa unui popor, al nostru, eminamente cultural. Folosim acest cuvînt subliniat pentru a face cu intenţie deosebirea faţă de felul cum a mai fost pronunţat cu decenii în urmă. Acesta ar fi poate saltul calitativ (pe lîngă incalculabilele depăşiri cantitative) pe care societatea noastră l-a făcut, de la starea de aplecare spre ţărînă la deschiderea către lumina cărţii. Ne aflăm acum în stadiul conştientizării culturale, cînd ridicăm cultura naţiei la nivelul proble­melor politice şi de stat dintre cele mai însemnate, cînd, din cît analfabetism se afla odinioară, ne-am hotărît un Congres, în care reprezentanţi ai întregului popor au venit să dezbată despre, şi numai despre, educaţie şi cultură, fără să se uite însă că acestea sînt probleme strîns legate de cele de muncă, de viaţă, de construcţie socialistă. Ca la orice lucrare de acest gen s-au stabilit în consecinţă direcţii, măsuri, programe pentru a exclude orice posibilitate de cheltuire inutilă a preţioasei energii creatoare, orice îndepărtare de la sensul general de existenţă. Senzaţia pe care acest complex de principii o lasă este aceea de fuziune a culturii cu viaţa ma­terială, a ştergerii diferenţelor, cum atîtea alte diferenţe se urmăreşte a fi eliminate, dintre cultura de masă şi cultura de excepţie. Este vorba de o dublă înaintare a uneia către cealaltă spre punctul de întîlnire al desăvîrşitei reciproce. Pentru prima dată această căutare nu se mai lasă la voia întîmplării. Expunerea tovarăşului Nicolae Ceauşescu cu privire la activitatea politico-ideologică şi cultural-educa­­tivă de formare a omului nou constructor conştient şi devotat al societăţii socialiste multilateral dez­voltate şi al comunismului în România precum şi Programul de măsuri pentru aplicarea hotărîrilor Congresului al XI-lea al partidului şi ale Congresului educaţiei politice şi culturii socialiste, în domeniul muncii ideologice, politice şi cultural-educative sunt două esenţiale repere pentru o activitate care şi ea trebuie să devină conştientă, ca toate celelalte. Conştientă, bineînţeles, nu de actul ei creator individual­­ (fără de care nu s-ar fi putut realiza), ci de valoarea ei mobilizatoare şi de simţul participării. In ace- 2

Next