Steaua, 1979 (Anul 30, nr. 1-12)

1979-04-01 / nr. 4

că „Zarifopol este structurat un junimist“ şi că se apropie „mai mult de Maiorescu decât oricare spirit din cultura noastră“ (Scrieri, II, 1967, p. 42). Declaraţiile de solidaritate sunt nume­roase. Autorul cărţii Pentru arta literară nu prea crede în rostul asociaţiilor şi societăţilor, comi­tetelor şi comiţiilor, dar în cazul de faţă îşi modifică credinţa: „Prin cariera sa elegantă şi sigură de elită triumfătoare, Junimea îşi dezvol­tă o încredere în sine foarte solid accentuată. Această încredere, atît de pitoresc purtată de şeful politic al grupului, a avut încarnări di­verse şi, se înţelege, inegal reuşite“ (Pentru arta literară, I, 1971, p. 181). Acum se pun bazele unei noi orientări, superioare momentului ante­rior, care a făcut posibilă explozia unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale şi resurecţia ge­nerală a literaturii. Criticul, atît de prudent cu entuziasmele, se impresionează sincer de formi­dabila înălţare a literaturii noastre în a doua jumătate a veacului trecut. Eminescu îi dă în cea mai mare măsură sen­zaţia genialităţii. El este „începător al unui scris de tot nou“, „cel mai hotărît artist literar al românilor“, „părintele literaturii noastre moder­ne“, „întemeietorul literaturii române moderne şi pînă astăzi încă dominatorul ei“. „Eminescu era din neamul celor puternici şi bogaţi fără măsură, el a fost un dătător de legi, un începă­tor de tradiţii artistice“. Cum se explică acest miracol? Printr-o întrupare de rari daruri: „Con­templativ şi activ, nesupus, cu o pornire supranor­­mală constrîngerilor superficiale şi practice; fan­tast şi tumultuos, punctual şi scrupulos, fana­tic şi deplin liber în inteligenţă şi în gust, boa­la singură, ca o diabolică perfidie, l-a oprit de a culmina astfel, încît faima lui să lucreze mult peste marginile ţării sale“ (II, pp. 46—47). La acestea se adaugă cultura imensă şi capacitatea de a se cultiva. Despre această cultură, îndeo­sebi despre cultura filosofică, glosează în cîteva rînduri Zarifopol, clarificîndu-şi astfel forţa ino­vatoare a poetului, unul din cei mai radicali lirici ai lumii, comparabil cu Homer, Eschil, Dan­te, Shakespeare. Cum se vede, „iconoclastul“ are şi momente de total entuziasm! Observaţiile, risipite în diverse eseuri, conti­nuă în legătură cu poezia lui Eminescu. Cel mai mult se încîntă Zarifopol de marea capacitate a poetului de a da vigoare artistică unei limbi mai puţin exploatată poetic pînă la el. „Cu si­guranţa geniului“, Eminescu a dăruit frumuseţi unice limbii, încît devine „conducătorul frumoa­sei limbi româneşti“. Nu în siluiri retorice, în arhaizări forţate, exterioare, sau în alte mijloace de recuzită stă inovaţia eminesciană — distin­ge criticul —, ci în perfecta adecvare a geniului la spiritul natural al limbii, în felul „simplu şi superb, cu care a ştiut să-şi îmbogăţească „su­fletul lui de artist, astfel ca acest suflet să ceară şi să creeze forme noi“. După ce descalifică poe­zia filosofică, de la alexandrini şi pînă la Cer­na, Zarifopol se dă bătut în faţa luceafărului, exemplu rar de transformare a filosofiei în artă, prin „sonoritatea nouă şi rafinată“ a concepte­lor, prin „sclipirea izbitoare a imaginii în care se strînge bogăţia incomparabilă a imaginilor“ etc. Inovatoare este opera lui Eminescu în toa­te aspectele ei: „Prin factura şi prin substanţa ei, arta lui a făcut să învechească dintr-o dată tot ce pînă la dînsul era poezie în literatura română. Proza lui Eminescu, atît de original abruptă sau periodizată, e surprinzător de in­dependentă de cea mai bună proză (adeseori prea franceză) a contemporanilor, și prin aceasta chiar mai instructivă decît oricare alta“ (II, pp. 295—296). Deducem din cele cîteva împotriviri ale lui Zarifopol în privinţa unor erori de interpreta­re a operei eminesciene că şi-ar fi axat prezum­tivul studiu pe o direcţie polemică, din cele cî­teva trimiteri la literatura lumii (Shakespeare, Goethe, Heine, în general poezia germană) re­zultă că s-ar fi dezvoltat acest capitol cu in­tenţia de a-l introduce pe poet, şi prin el lite­ratura noastră, în ierarhia valorilor universale. Din păcate, acest studiu, pe care avea de gînd (şi avea dreptul) să-l facă, lipseşte. Se hotărîse — dar prea tîrziu, el nu mai avea de unde să ştie acest lucru — să se consacre literaturii ro­mâne, începînd cu poezia. Despre Creangă scrie şi mai puţin; artiştii în proză aveau să-l preocupe după ce ar fi parcurs contribuţia poeţilor. Comparaţia pe care o face între „apostolul tipograf bucureştean“, Ispires­­cu, şi humuleştean, îl avantajează, desigur pe al doilea. Ispirescu e minat de schimonosirea proprie „culturalilor de mahala“, în timp ce Creangă a rămas, cu toată învăţătura lui de carte, „figură curată a unei culturi de sine stătătoa­re". Pe acest temei, al organicităţii, s-a înălţat arta marelui povestitor, originalitatea ei desăvîr­­şită. Oricît ar datora folclorului, întîi de toa­te se impune personalitatea artistului, care astfel, adună sub un numitor esenţialitatea unei culturi arhaice şi forţa creatoare proprie. O remarcă demnă de cea mai mare atenţie este cea privi­toare la dramaticul scrierilor lui Creangă, parti­cularitatea care va fi pusă şi mai mult în evi­denţă de G. Călinescu. în altă ordine de idei, eruditul critic e rău surprins de rictusul super­­gingaşilor la „ţărăniile" povestitorului, ale căror afectaţii pudibonde sunt trecute pe seama edu­caţiei de prost gust după „estetica guvernante­lor“, într-o recenzie la cartea lui Jean Boutiere despre viaţa şi opera lui Creangă, se acceptă apropierea făcută de învăţatul francez între scriitorul nostru şi Rabelais, precum şi despăr­ţirea de moraliştii Schmid şi Andersen, dar nu se aprobă asemuirea cu Perrault în privinţa va­lorii limbii populare. Deosebit de povestitorul galic, Creangă are umor în dialog, compunere dramatică şi vervă populară. In fine, criticul refuză să conceapă că Hogaş, cu „catastrofalele pagini de «stil şi gîndire»“, ar avea vreo tan­genţă cu Creangă. Era de aşteptat ca Zarifopol să scrie cel mai mult şi mai cu înţelegere despre Caragiale. Este adevărata exegeză care probează largile posibi­lităţi ale criticului de preponderenţă estetică. Este şi una dintre cele mai profunde analize ale operei caragialiene. Din nefericire — tot tim­pul! — despre comedii nu a mai putut să scrie. Iniţiativa sa de a edita opera lui Caragiale reprezintă, prin noutate şi valoare, un moment important în istoria literară românească. Pentru cele trei volume cîte a putut să editeze, Socie­tatea Scriitorilor Români l-a răsplătit cu un premiu pentru ediţii critice, consfinţind un re­zultat remarcabil. Măcar că în analiza operelor lui Caragiale se poate dovedi cel mai bine vocaţia criticului, nu vom rămîne prea mult în acest perimetru, fiind­că el a fost străbătut de mai multă lume şi, ca atare, e mai cunoscut. Se înţelege, cel mai mult îl satisface conştiinţa artistică superioară a dramaturgului. La acest capitol se fac distin­geri esenţiale în ordine estetică. Inclusiv faptul că unele lucrări suferă de verbozitate şi de alte „asperităţi urîte“; în cea mai mare măsură însă, „artistul curat“ a învins. Zarifopol insistă asu­pra vervei „miraculoase“, asupra geniului de ca­ricaturist al lui Caragiale, asupra excepţionalei sale capacităţi de observaţie. El întreprinde una din primele şi cele mai reuşite acţiuni critice de definire a comicului caragialian; de la el încoa­ce se vorbeşte de „clasicismul realist“ al drama­turgului, de pitorescul operei sale din etapa ma­turităţii; el, prin interpretările la obiect şi prin referinţe subtile, descifrează imaginea unui scrii­tor dăruit cu însemnele modernităţii; tot el face pătrunzătoare referiri la moralismul şi fantasti­cul de tip oriental din opera prozatorului; glosea­ză despre tipizare, tehnică, stil, personaje etc. 4. Din vremea cînd căuta „mărgăritare“, îm­preună cu autorul Scrisorii pierdute, a moştenit Zarifopol o excesivă inaderenţă la scrisul lui Vlahuţă. Motivul presupusei lui „superiorităţi“ ar sta în foiletoanele patriotice şi civice în care cititorul găseşte fraze folositoare practic. Culpa mare a autorului lui Dan constă în temele „ge­neroase“, redate frazeologic, în „neaoşia calcu­lată şi /în/ solemnitatea retorică“: „în Româ­nia acest stil a început a se pronunţa odată cu schiţele nuvelistice şi cu Dan al regretatului Vlahuţă, om inteligent foarte, de o gentileţe vas­tă, genială, creştineşte ambiţios de a fi dulce cu orice preţ, şi maistru de proză corectă. Ce delicată discreţie în scrisul său! Cu ton aproa­pe umil de amabil, şi faţă de tipurile omeneşti, şi faţă de ideile, oarecare! Ce irezistibil spirit de concilianţă!.. .“ (II, p. 248). Poezia „filosofică“ a lui Panait Cérna (care i-a fost prieten foarte apropiat!) îi repugnă ca­tegoric. Versurile lui „entuziaste şi oneste“ sunt departe de poezie, nu pentru că ar fi „filosofi­ce“, ci pentru că, pur şi simplu, Cérna nu are talent: „Cred mai degrabă că desfacerea lui de poezie era un proces fatal. Poezia lui nu fusese decît produsul acelui frecvent entuziasm tineresc din care se nasc atîtea diletantisme serioase, ce nu se pot rezolva decît în decepţii. Triste­ţile şi neliniştile lui nu erau decît semnul unei dezorganizări care începea atunci să i se des­luşească. O împrejurare agravantă pentru acest ţăran, atît de deştept, inimos şi curat la su­flet, a fost că vanităţile curioase, de altfel naive şi ele, ale unor tîrgoveţi în ceartă mare pe glorie culturală, l-au cufundat cu exagerare în această tinerească amăgire“ (id. p. 197). Neînduplecare absolută a probităţii! Adevărata poezie după Eminescu o descoperă Zarifopol la Arghezi, Ion Barbu, Vinea, Adrian Maniu. Spiritul său receptiv la înnoire îl de­termină să vadă în Arghezi un foarte mare poet. O pagină de-a lui, „superbă", face să pălească orice poet şi orice autor de pamflete de aiurea. Vraciul e trecut printre puţinele scrieri din literatura noastră nouă, pe care le citeşte cu plăcere. Cam atît a apucat Zarifopol să spună despre un poet pe care îl adora. în legătură cu opiniile sale privitoare la poezia nouă, în gene­ral, sunt multe de spus, dar aici nu vom con­semna decît că lirica modernă, începînd cu Mallarmé şi Rimbaud, îi satisface în cel mai înalt grad gustul estetic. Asemenea poetică, esen­ţial modernă, i se adevereşte, la nivelul lite­raturii noastre, prin creaţia lui Ion Barbu, în cîteva note „elementare“ la poezia lui Adrian Maniu, criticul se bucură de atitudinea antili­­rică, ironică, a acestui „copil inteligent, sensi­bil şi ironic“, care sfidează legile poeziei, propu­­nînd o noutate veritabilă. Vizualitate şi umor — acestea sunt trăsăturile de căpătîi ale poeziei sale, sintetizează Zarifopol, în transpunerea pi­torescului — simplicitate, în analogia umoristică — ingeniozitate şi profunzime. Şi Ion Vinea îi impune prin modul de a înţelege poezia. „Substanţa fermecătoare“ a acestei poezii con­sistă în suprimarea schemei logice, practice, şi în crearea unei logici interne. Fabula şi întrea­ga anecdotică sunt detronate. Vinea, ca orice poet adevărat, scoate plăceri artistice din pre­supusa incoerenţă a visului, din exagerarea im­presiilor. Arta lui derutează pe amatorii de ex­punere cursivă. Dar decît să ne irităm, ne sfătuieşte Zarifopol, mai bine „să ne pregătim pentru plăceri şi înţelegeri nouă“. De proza de la începutul secolului nostru se ocupă la fel de puţin: înţelegem că Sadoveanu, Galaction, Aderca, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Ionel Teodoreanu, Henriette Stahl nu-l lasă indiferent, dar n-a ajuns să scrie des­pre ei. Pînă una-alta, îşi face mîna scriind des­pre Minulescu, Al. O. Teodoreanu, Teodor Scor­­ţescu, Dragoş Protopopescu. Ceea ce decepţio­nează cu adevărat e hotărîrea de a fi indulgent, uneori chiar exagerat de amabil cu valorile in­certe. Bunăoară, în povestirile lui Minulescu ar fi găsit mari asemănări cu Creangă: oralitate, comparaţii, caracter popular, erotică fără prefă­cută pudoare, dar în marginile decenţei etc. Car­tea Roşu, galben şi albastru îl desfată, cu ex­cepţia satirizării prea aspre a laşităţii „eroilor“, căreia i-ar fi fost de preferat ironia. Alt cusur nu găseşte în „această carte splendidă şi diavo­lească“. Esteticeşte, ea îl captivează prin „u­­morul continuu“, prin „neistovită vervă“, re­flecţie ageră, bogăţie de impresii, prin compa­raţiile scînteietoare „care amuză irezistibil aten­ţia şi surprind fantezia cu perspective şi cu eco­uri comic poetice de o curioasă splendoare“. Scri­itorul mai este agreat şi pentru că stilul său se situează la extrema cealaltă a scrisului „fru­mos“, e chiar neglijent, uneori agramat, fapt care îl obligă pe critic să nu-i dea notă mare.

Next