Steaua, 1980 (Anul 31, nr. 1-12)

1980-12-01 / nr. 12

Sintagma „marii clasici“, intrată în uzul istoriei noastre literare, a primit de-a lungul anilor semnificaţia unei categorii. Că ea rezonează numai la scara literelor române nu o face mai puţin importantă teoretic şi nu-i scade însemnătatea în critică. Semnul sigur de maturizare a unei literaturi este apariţia în propriul său spaţiu, în scriitură, a unor trăsături care se ridică la nivelul categoriilor definitorii; într-o astfel de împrejurare, substanţa artistică devine prin ea însăşi un termen permanent de raportare axiologică. „Marii clasici numeşte un moment de maximă ecloziune in evoluţia scrisului nostru şi totodată un reper estetic aflat in relaţie formativă cu oricare act literar ulterior. Născută în „istoria“ scriiturii, această categorie influenţează la rîndul său practicarea artei literare. Esteticul apare, în acest caz, ca un determinant al desfăşurării literaturii în istorie, efectul preschimbîndu-se în cauză. Se ştie că marii clasici au dat o altă faţă literaturii române. Maiorescu prevăzuse schimbarea referindu-se numai la Eminescu („literatura poetică română va începe secolul 20 sub auspiciile geniului lui“), dar observaţia criticului este în aceeaşi măsură valabilă şi pentru Creangă, Caragiale, Slavici, în etapele de criză, de reviriment sau de reechilibrare literară, glasuri autorizate au invocă reîntoarcerea la marii clasici, mai exact nu a fost epocă în care vreun scriitor inclus în această categorie să nu fi avut partea de contribuţie benefică în poezie, proză, teatru, critică. George Munteanu a reflectat la toate dificultăţile implicate de abordarea acestei categorii literare. Lucrarea sa, la origine un curs universitar, nu şi-ar fi putut justifica apariţia în afara unei încercări de redefinire critică a fiecăruia din marii noştri clasici, dar şi a valorii de realitate literară inextricabilă, definită estetic prin formula care dă titlul cărţii. Este un fapt, de nimeni infirmat, că Maiorescu, Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici au făcut parte din aceeaşi generaţie şi s-au împlinit literar în cadrul aceleiaşi grupări, Junimea, că destinele lor s-au interferat şi dincolo de cupolele junimismului, în prietenii strînse, în colaborări la aceleaşi publicaţii etc., însă tot un fapt, poate mai important, este că exclusiv aceşti scriitori s-au intîlnit proiectîndu-se într-o structură literară transistorică, de „valoare veşnică“, cum ar fi numit-o D. D. Roşea: „Dincolo de varietatea irepetabilă a operelor, a stilurilor tuturor vizibile ale acestora, dăm din perspectivă antropologică de «munuitorul comun» ascuns care-i situează pe marii noştri clasici în aceeaşi atît de distinctă «familie de spirite», romantică în înţelesul tipologic de cea mai mare generalitate“. Structura dată capitolelor cărţii este următoarea: cronologie, biografie interioară, operă. S-ar zice, nimic neobişnuit faţă de normele didactice, însă o perspectivă critică este întotdeauna prezentă, materia e supusă unei reexaminări care arată vocaţia analistului şi curajul de a nu lăsa în suspensie aspectele neconcordante ori parţial lămurite. Biografia lui Creangă este discutată sub semnul acelor probleme „controversate“ la Caragiale se invocă numitorul existenţial care traversează „paradoxele“ unei firi aparent contradictorie (sentimentală?, indiferentă?), vieţii lui Eminescu i se discern „temeliile“, iar celei a lui Slavici „stratigrafia“. Comentariul se orientează spre indicarea unui accent intelectiv sau estetic relevat insuficient ori scăpat din vedere de criticii premergători. Marii clasici se remarcă în lectura lui George Munteanu ca depozitari a unui pluralism semantic pasionant. Textul apare vechi şi nou, purtător adică, al unui sens tradiţionalizat, confirmat de fiecare nouă exegeză, dar şi al unor semnificaţii care abia încep să se contureze. Avantajul de a fi avut deja stabilite unele puncte de vedere considerate ca și definitive l-a servit în practicarea unei critici creatoare cu rezultate dintre cele mai lăudabile. în locul unui inventar al opiniilor, G. Munteanu întrevede o posibilă ierarhizare a lor, reiterîndu-se faptul literar care le-a generat. Cultura lui Eminescu — de exemplu — a fost magistral radiografiată de G. Călinescu. De acord cu marele eminescolog, după care la Eminescu este evident caracterul funcţional al culturii sale, poetul avînd „acel echilibru, în care totul pare cu rost şi folositor“, exegetul de azi constată covîrşitoarea admiraţie a poetului român pentru Shakespeare. Versul-confesiune „S-aduc cu tine mi-este toată fala“ atestă o „afinitate congenială“ Ea se relevă în conexiunea sintetizatoare dintre tensiunea lirică şi luciditate, integrate într-o viziune „deschizătoare de orizonturi infinite“ în postura sincronă de „actor şi spectator“ al lumii, în „rarul echilibru între sensibil, inteligibil şi himeric“, definit în alt loc prin expresia mai generală de „apolinie melancolică“. Că aceste ipoteze pot fi corectate, este lesne de înţeles, insă meritoriu e că G. Munteanu depăşeşte nivelul curat pedagogic, renunţînd la opiniile gata făcute şi integrînd el însuşi scriitorul într-un spaţiu de lucru asaltat continuu de interogaţii. Istoricul şi criticul îşi enunţă prezenţa venind cu „precizări de a căror însemnătate nu ştiu să-şi fi dat încă nimenea seama“. La Eminescu, analizînd structura operei, se avansează trei invariante ale acesteia: „nivelul sensibil“, al existenţei umane, „nivelul inteligibil“, al reflecţiei şi „nivelul imaginar“, modul cel mai înalt de a conjuga simţirea cu reflecţia. La Creangă, autorul ţine să spună „că nu vedem cum s-ar înregistra vreun progres în critică atîta vreme cît, evidenţiindu-se ceea ce este de reţinut la un G. Călinescu, ne-am afilia celor ce se feresc să-i obiecteze marelui critic ceea ce este de obiectat“. Nu numai că se poate vorbi de un suflet al Smarandei (G. Călinescu a negat acest lucru), dar pentru G. Munteanu „opera întreagă a lui Creangă are un accentuat caracter de spectacol în care eroii — printre care şi autorul însuşi, atît în postura de protagonist, cît şi în cea de comentator se comportă asemeni actorilor de pe o imensă scenă mundană, scriitorul inculcîndu-ne nu ştiu ce similiconştiinţă că joacă un rol propriu lor şi numai lor“. Creangă nu are eroi secundari, principali sau episodici, toate personajele avînd „freamăt existenţial, un fior nu numaidecît metafizic, dar cu certitudine unul generic-antropologic“. Caragiale îi dă prilejul să unifice intr-o interpretare coerentă cîteva paradoxuri: „nimeni n-a observat“, crede istoricul literar, cît de importantă este proza Aurel Rău COLIND la o nouă lectură a Cronicii românilor şi a mai multor neamuri A pornit regele Decheval carele şi Ciurpaneu s-a numit şi a prădat peste Dunăre-n jos, ci Traian ca un viteaz ce era incă n-a întirziat. A întins dinspre Mesii pod frumos, cu bolţi mari în rîu vîlturos plin de moală a mirare îngust (cu cît cură rîul din lat în mai îngust şi iarăşi din mai îngust în mai lat, întăreşte greutatea ... iar loc altul nu s-a aflat). Şi în anul acesta 106 mai mult în Dachia a fost. Săpînd vistieriile Streiului lărvînd şi mulţămind zeilor diregînd cetăţile şi făcînd căile şi ape dusurile ... Apoi s-au izbit în lănci schiţele, sarmatele, hunii, alanii, taifalii, avarii, antele, sclavinii — Leroi Leo. A greşit n-a greşit Aurelian, nimeni curat nu ştie. Ci ne-au rămas şi rămîn altare cită frunză şi iarbă. AM TRAIT CÎT AM TRĂIT, BINE, scrie Caiu Plautian. ACUM POVESTEA MEA S-A FĂCUT, ACUŞI SE VA FACE A VOASTRĂ, SĂ TRĂIŢI ŞI VĂ BUCURAŢI, în felul acesta în anii lor şi astăzi se ostenesc. Craiul în Sarmizoghetuza, care nu s-a lăsat şorbit; Nerva, pe cele două ţărmuri, cu soarele şi cu luna. Cartea, ca drumul din poveste, nesfîrşită... Exces de onoare pentru a defini portretul scriitorului etc. Capitolul despre Slavici se desfăşoară pur eseistic, limitîndu-se la un minuţios portret moral. Nu pricepem, totuşi, de ce Slavici-scriitorul este aproape eludat. în lectura lui George Munteanu marii clasici se regăsesc, evident nu pentru întîia oară, într-o imagine de sinteză, stabilită prin reinterpretarea textelor şi degajarea acelor sensuri care Ie atestă nivelul naţional şi universal. Opiniile personale sunt destule, nu ele sînt V. Fanache (Continuare în pag. 40) George Munteanu, Istoria literaturii române. 7 Epoca marilor clasici, Editura Didactică și Pedagogică, Buc., 1980, p. 644.