Steaua, 1982 (Anul 33, nr. 1-12)

1982-08-01 / nr. 8

Sadoveanu critic literar Sadoveanu nu a fost un critic literar în înţelesul corect al cuvîntului, n-a profesat sau n-a practicat disciplina criticii, dar, atît în redacţiile prin care a trecut sau a lucrat cît şi în paginile unor reviste, şi-a spus părerea sinceră şi generoasă despre scriitori, obiectivă despre cărţi şi neiertătoare despre unele moravuri literare. Dacă s-ar strînge la un loc toate aceste pagini, s-ar putea întocmi un volum şi s-ar putea urmări legătura dintre scriitor şi contextul istorico-literar în care a trăit. Cele mai multe din articolele sale de interes critic au rămas în revistele şi ziarele la care a colaborat. Prin 1940, scriitorul intenţiona să-şi strîngă publicistica într-o carte care n-a mai apărut, binecunoscut fiind contextul politic în care ne aflam atunci. Pentru acel proiectat volum, Sadoveanu a scris şi o prefaţă în care transmitea cititorilor o foarte severă autobiografie spirituală: „Obicei să vorbesc despre mine n-am avut. Nu din lipsă de vanitate, ci din cuviinţă. N-am alimentat nici biografiile, nici interviurile. Am lăsat să treacă biografii pline de erori şi interviuri false. N-am colectat articole omagiale. N-am răspuns celor care mă tratau brutal. Am făcut asta poarte din lene, poate din încrederea secretă că adevărurile trebuie să se aleagă cîndva“. Şi prefaţa se referă, în continuare, la articolele de critică despre scriitorii contemporani: „Cum începe răstimpul cînd trebuie să mă gîndesc a fixa pe contemporanii mei în memorii, folositoare posterităţi, îmi pun în rînduială şi însemnările acestea inofensive“. Iată-l pe povestitor amintindu-şi în 1919, despre Dimitrie Anghel: „De un gust subţire şi sigur, de o ironie iute şi tăioasă, Anghel era necruţător cu mulţi dintre obişnuiţii cafenelelor artistice. Sarcasmul lui a tulburat multe priviri şi a stîrnit multe duşmănii...“ Paginile despre Tarian Demetrescu sînt generoase şi chiar sentimentale, cele despre Hasdeu elogioase la modul sever: „Mintea ascuţită şi erudiţia lui Hasdeu au fost ale unui învăţat. Sufletul a fost al unui romantic. Intreprinzînd în toate domeniile, abandonînd pe rînd ceea ce începuse, Hasdeu s-a frămîntat aproape toată viaţa între fragmentele unei opere ciclopice“, în 1925 elogiază succesul parizian al lui Panait Istrati, pe care-l consideră un frate al său şi un fiu al pămîntului românesc, şi ca să-şi susţină afirmaţia citează cîteva pagini din Moş Anghel în care e „zugrăvită o petrecere de iarnă, un formidabil chef ţărănesc, cu mîncare şi băutură mult, cu cîntece, joc şi bătaie. E vorba, spune Sadoveanu, de ţăranii brăileni, oameni de margine, aprigi, îndrăzneţi, violenţi, tari la chef şi la pumni, între care se găsesc şi tipuri ca Irimia, fecior de haiduc, care pune la gură oala de jumătate de vadră s-o soarbe, apoi farmă-n dinţi şi-n măsele gura oalei şi-o scuipă bucăţi în juru-i. ..“ Autorul Baltagului gusta mai ales scenele „sadoveniene“ din proza lui Panait Istrati. Evocarea lui Delavrancea este patetică (1929), acta a lui Ibrăileanu (1956) gravă şi elogioasă: „Cărturar de mare cultură, de inteligenţă ageră, [ Ibrăileanu ]a fost un luptător pentru ideal, fără viclenie şi fără preocupare personală“. Topîrceanu era, ne-o spune Sadoveanu în 1937, „discret, aproape misterios, ducîndu-şi viaţa într-o chilie, citind, scornind, adîncind probleme de psihologie, scriind puţin“. Cele mai sadoveniene pagini sunt evocări ale unor mari înaintaşi ca Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale. Sadoveanu face o sinteză a operei marelui înaintaş dar explică şi contradicţiile acestei opere, intuind în mod original o anume încadrare istorică a bardului: „Alecsandri a fost un clasic, o natură reflexivă, observatoare şi echilibrată. Epoca se însă a fost romantismul“. Sadoveanu e net admiratorul lui Eminescu şi recunoaşte caducitatea poeziei lui Alecsandri: „Pentru tineretul care a urmat, admirator al altor religii literare şi al altor zei, această parte a operei lui Alecsandri suna învechit şi convenţional. Şi unii şi alţii nu băgau de seamă că acest mare şi subţire artist nu şi-a dat măsura în versuri“. Sadoveanu înaintea lui G. Călinescu, considera proza lui Alecsandri superioară poeziei: „Şi mai presus de toate, minunata lui proză, aşa de luminoasă şi de fină. Impresiile lui de călătorie aş putea zice că sunt pagini necunoscute, pentru că moda vrea să asocieze numai versuri la numele lui Alecsandri, însă cine le descoperă, intră în ele cu surprindere şi cu uimire, ca într-un vechi palat încîntător“. Despre Eminescu, Sadoveanu a rostit şi a scris fraze memorabile; în 1937, făcînd apel la admiratorii poetului, pentru reconstituirea casei de la Ipoteşti, scria: „Măririle, biruinţele, cîştigurile, intrigile şi urile politice, realizările în domeniul material şi practic, toate trec. Opera lui Eminescu rămîne; ea e un ambasador către Dumnezeu şi către viitorime. [ .. . ] Fără Eminescu valoarea acestui popor ar fi rămas minimă, cu toate victoriile şi realizările lui“. Pe Ion Creangă îl socoteşte „cel mai autentic scriitor artist al literaturii noastre“, un reprezentant unic al geniului românesc, considerat inaccesibil lectorului necultivat. Sadoveanu vorbeşte despre poveştile şi povestirile lui Creangă altfel decât mulţi din crticii şi istoricii literar ai vremii, „avem de-a face, de fapt, în unele din poveştile lui Creangă cu cele mai originale nuvele pe care s-au scris în literatura noastră“. Intr-o conferinţă din 1951 (Despre Ion Creangă) povesteşte Capra cu trei iezi, scoţînd în evidenţă puternicul conflict al acţiunii: „Felul văduvei (al caprei) de a se purta, de a vorbi, de a strecura subînţelesuri şi epigrame este unic; e vorba de isprava unei muntence din valea Bistriţei“, încheind: „Capra cu trei iezi e o nuvelă, nu o poveste“. O apropiere între „nuvela“ lui Creangă şi sfîrşitul „Baltagului“ nu e imposibilă. Dar Sadoveanu este chiar un exeget al vieţii lui Ion Creangă: în 1933, cînd Academia Română premia lucrarea lui Jean Boutiere, autorul Şoimilor făcea referatul de premiere, dar călcînd tradiţia academică nu era de acord cu Boutiere în privinţa perioadei şcolare a lui Creangă, petrecută la Făticeni („la fabrica de popi”), povestitorul — ne spune Sadoveanu — nu l-a avut acolo catihet pe Vasile Grigorescu, ci pe un altul, un preot Conta. Citează în acest sens cercetările lui Artur Gorovei, dar adaugă cu aplomb și o cercetare personală mult anterioară întreprinsă cu ajutorul preotului Ion Savel. Deşi un amănunt, interesul pentru viaţa lui Creangă este semnificativ. Cu ocazia investigaţiei, Sadoveanu mai află că popa Buligă din „Amintiri“ a fost un preot cu numele Şoldănescu despre care scrie: „Era un tip boieros, care ieşea în cerdac cu ciubuc şi felegean — goale amîndouă. Ii plăcea să fie văzut cu acest tabiet ciocoiesc şi se umfla în pene. Altfel era om de treabă şi, după cum se ştie, nu înconjura petrecerile cu danţ, muzică şi băutură adevărată“. In cadrul anchetei „folticinene“, pe urmele lui Creangă, Sadoveanu descoperă în 1906 casa lui Pavel Ciubotarul şi Casa lui Vasile Feraru, „unde Creangă s-a mutat cu tovarăşii lui după isprava cu poştele şi dărîmarea sobei“. Despre ultima casă adaugă un fapt semnificativ: „La 1906 purta nr. 45 şi era proprietatea mea. Pe urmă ne-am mutat la capătul de la deal al uliţei, într-o livadă veche, unde mi-am construit o casă după gustul meu, dar căsuţa din vale am continuat s-o păstrez cît am locuit în Fălticeni, în amintirea iubitului meu maestru, humuleşteanul“. Emil Manu Vorbind în 1928 la mausoleul lui Alecsandri. Călăuzit de acelaşi preot, Ion Savel, identifică, tot în 1906, şi alte locuri ale pretrecerei tinerilor catiheţi de la 1855; enumerarea acestor locuri, făcută de Sadoveanu în 1933 (într-un articol — Informaţii despre Ion Creangă) e plină de farmec sadovenian: „Crîşma unde vindea vin, amestecat cu zîmbete şi vorbe dulci, fata vornicului de la Rădăşani şi fata preotului din Fălticenii vechi, unde a petrecut tînărul Creangă într-o dupăamiază de toamnă, în mireazmă de mere domneşti, cu fata cea singurică şi ruşinoasă ...“ Intr-un articol cam antimaiorfescian din 1952, Sadoveanu vorbeşte despre Caragiale, amintindu-şi de vremea „Momentelor“, a „Năpastei“, a exilului berlinez, dar şi înmormîntarea marelui exilat, în 1912, cînd autorul Zodiei Cancerului a rostit acel din urmă cuvînt de adio, în calitate de preşedinte al tinerei „Societăţi a Scriitorilor Români“. De amintit la aceste evocări şi investigaţii de istorie literară paginile despre reviste de altă dată: „Contemporanul“, „Viaţa“, „Evenimentul literar“, „Moftul român“, „Povestea vorbei“, „Carmen“, „Floare-albastră", „Pagini literare“, „Adevărul literar şi artistic“ etc. Sau recenziile concise asupra unor cărţi (Vine doamna şi domnul general de Gh. Brăescu, Dragoste neîmpărtăşită de V. Demetrius, Cotnari de Elena M. Herovanu, Psihologia şi creaţia populară de Ion Diaconu etc.). La toate acestea se adaugă medalioanele despre scriitori străini: Victor Hugo, N. Gogol, Tolstoi, Turgheniev, Gorki, Ehrenburg, Kipling, Barbusse etc. însemnările critice semnate de Mihail Sadoveanu sunt opera unui creator, în cea mai mare parte pagini memoriale sau chiar mici povestiri. Recenziile, cronicile, memorialele dedicate scriitorilor au fost scrise întîmplător, unele poate într un moment conjunctural, şi nu-1 reprezintă pe Sadoveanu în acelaşi mod în care-1 reprezintă Creanga de aur sau Hanu-Ancuţei. Dar problematica estetică a criticii literare l-a preocupat. Astfel, în 1950 scrie chiar un articol în care răspunde la întrebarea „scriitorul creator poate deveni critic literar?“ „Scriitorul creator poate, fără îndoială, deveni critic literar dacă are inteligenţa, experienţa, cultura şi celelalte calităţi ale unui critic. [ ... ] Coel care a fost creator de artă poate să-şi ia dreptul de a fi judecător în materie ...“. Adăugind: „Inteligenţa, cultura şi judecata cumpănită pot face prin urmare dintr-un scriitor de talent un critic. Asemenea critic ajută pe confraţii săi prin observaţii judicioase care luminează şi nu prin laude care leagă la ochi. [ .. . ] Cînd nu urmăreşti cîştigarea unei biruinţi polemice, ci stabilirea unor adevăruri, chiar aspră, critica e mai folositoare decît o apologie.“ Articolul se încheie cu un badinaj al lui Balzac: „Balzac putea spune odinioară despre critici că sînt vinuri inferioare care au devenit oţeturi comestibile, că limbajul critic dărîmă, nu construieşte. Se putea spune în vremea lui că critica e cea mai potrivită îndeletnicire de a-ţi crea inamici...“. Sadoveanu în postura de critic literar și-a creat, din contra, numai prieteni.